De același autor
Din punctul de vedere al educatiei, anul care a trecut nu a adus nimic nou. Dar greva dascalilor? - veti întreba. Dar profesorii luati la bataie in fata clasei? Sau anchetele penale cu privire la salile de sport ale fostului prim-ministru? Exact ce va spuneam. Toate acestea nu au nimic de-a face cu educatia. Au de-a face doar cu lipsa acesteia.
Intr-adevar, ceea ce este ingrijorator in anul care s-a incheiat este ca problema reformei educatiei nu a fost macar formulata. Stiu, toate partidele ne vorbesc despre reforma si flutura programe. Insa daca ne uitam cu atentie, observam ca practic nimeni nu sufla o vorba despre o reforma autentica in educatie. Cinci la suta in plus la un salariu de trei ori mai mic decat al unui sindicalist de la metrou nu inseamna reforma. Un calculator pe care elevii sa acceseze spam si clipuri video cu insanitati nu inseamna educatie.
Reforma educatiei presupune, mai intai, clarificarea unor chestiuni fundamentale. Cum ar fi aceea a finantarii. In prezent, nu exista un sistem veritabil de finantare a educatiei. Banii proveniti din impozite sunt sifonati catre bugetul unui minister, de unde o parte ajung spre “inspectorate”, pentru ca o parte din acestia sa se duca spre scoli si, in final, spre profesori. Asta e absurd. Banii se duc in cladiri si institutii, nu la indivizi. Unde intervin, in acest circuit, cei care ar trebui sa fie beneficiarii imediati, adica elevul si familia acestuia? Imaginati-va ca statul ar finanta conform aceluiasi sistem aberant si alte produse sau servicii esentiale. De pilda, painea. Statul ar da bani la un minister, care ar finanta o “centrala” a painii, care ar distribui franzele, intre orele 8-16, unor oameni care nu le platesc direct, ci doar prin intermediul impozitelor. Rezultatul? 1. Dezastru economic, deoarece politicienii vor abuza de sistem. 2. Haos administrativ, pentru ca circuitul nu lucreaza in virtutea unui scop declarat si rational, acela de a multumi un client sau beneficiar real. 3. Cel mai important, deresponsabilizarea cetatenilor. Cineva care traieste intr-o societate in care nu poate face alegeri semnificative din punct de vedere uman va ajunge repede la stadiul de leguma morala.
Dar acest lucru se petrece de zeci de ani in societatea romaneasca la capitolul “educatie”. Eu stau si ma minunez uitandu-ma la politicienii nostri, cat de preocupati sunt ei de mersul initiativei private in materie de comert cu marmura sau cu cherestea. Ei ar sari in sus daca le-am propune ca statul sa distribuie, prin economate, produse finantate de la buget si proiectate in institutele economice ale guvernului. Pe buna dreptate. Dar de ce tratam lucrurile fara suflet cu mai multa grija decat pe cele cu suflet?
Productia de oameni educati este altceva decat productia de pantofi, ar raspunde unii. Poate. Oricum ar fi, insa, nici una dintre acestea nu poate sfida legile economice. De ce? Pentru ca ambele sunt activitati rationale, care presupun un calcul al resurselor si al costurilor.
Sa ne intoarcem la exemplul cu painea. Domnul Popescu se pregateste sa ia o franzela. El stie cati bani are, stabileste daca ii e foame, isi cantareste celelalte nevoi, stabileste de unde ar fi mai convenabil sa ia o paine buna. Calculele complexe ale milioanelor de consumatori gen Popescu permit existenta industriei painii. Mai important pentru scopul demonstratiei noastre: acestea ii permit lui Popescu sa cumpere franzela cu pricina, pe gustul sau.
Inainte de a ma acuza de mercantilism, sa notam ceva: aici Popescu si-a exercitat liberul arbitru si facultatile sale. Asa facand, milioanele de Popescu au influentat piata painii. Datorita acestui liber exercitiu al vointei si al capacitatilor consumatorilor avem noi in supermarket paine alba, paine cu secara, paine feliata, paine fara sare etc. Nu pentru ca asa a decis primarul localitatii. Sau ministrul Agriculturii. Atunci cand acestia decideau, imi amintesc ca era coada in fata unor magazine goale.
In materie de educatie, acest calcul este inca si mai necesar. In fond, educatia este un domeniu in care aceasta componenta a vointei libere, a scopului asumat este inca si mai importanta. Ne putem imagina un om care mananca bine din necesitate sau din intamplare, de pilda pentru ca se simte obligat sau pentru ca primeste, pe gratis, o masa buna de Craciun. Dar nu ne putem imagina un om bine educat impotriva vointei sale.
Actualul sistem al educatiei de stat procedeaza ca si cum lucrurile stau pe dos. El ia parintilor si elevilor posibilitatea de a decide, de a face un calcul, de a vedea ce, cat si cum merita investit in educatie. El aduna la ora 8 dimineata milioane de copii intr-un fel de magazii urate si nesigure, unde le impune o programa uniforma si adesea absurda, predata de niste femei nervoase si cu salariu mic.
Solutii exista. Din pacate, clasa noastra politica nici nu le-a evocat, in anul care a trecut. Dimpotriva. Primul ministru a amenintat cu procuratura singura clasa profesionala ce mai mentine un nivel al decentei in invatamant, aceea a “meditatorilor”. (Ca sa nu fiu suspectat de partinire, precizez ca nu am dat si nu dau “meditatii”.) Este limpede pentru toata lumea, mai putin pentru acest prim-ministru, de profesie comersant de automobile, ca multe materii sunt predate nesatisfacator in scoala. Acesta e motivul pentru care parintii baga mana in buzunar si platesc meditatori. Sistemul e destul de eficient. Predarea limbii engleze, de pilda, a trecut aproape complet in regim privat.
Ceea ce ar fi trebuit sa se intample era ca guvernul sa anunte un program de sprijinire a initiativei private in educatie, incepand cu aceste sectoare, cum ar fi predarea limbilor straine, care au avantajul de a functiona deja printr-un fel de autoreglare, independent de tutela statului. Treptat, ar trebui sa trecem la un sistem scolar axat in jurul tutorilor privati, platiti si alesi de familie. Asa s-a facut educatia adevarata in timpurile moderne. Daca exista parinti care nu isi pot permite profesori privati, atunci ei ar putea fi finantati de autoritatile centrale sau locale, eventual printr-un sistem de bonuri. Iar daca nu putem finanta un intreg curriculum, atunci doar unele materii. Mai bine mai putin si mai temeinic, decat mult si prost.
Solutii ar exista, asadar. Ce a facut insa guvernul? A asmutit politia si procuratura pe dascalime, marea evazionista a acestei tari, crocodilul economiei subterane.
In locul unor scoli adevarate, are parte, de mai multe decenii, de un gen de sistem al colhozurilor scolare. Ele seamana cu CAP-urile din vremea lui Gheorghiu-Dej. Garduri de plasa, portari ametiti, directori iuti la manie, balarii in curte, birouri afumate si vizite de la “centru” care se incheie, inevitabil, cu o masa de “protocol”. Acest sistem trebuia reformat. Si nu cu geamuri termopan si cu un calculator pe biroul secretarei.
Exista semne ca asta s-ar fi intamplat? Eu nu vad nici unul. Tot ce am auzit de la actualii politicieni a fost ceva despre… mda… calculatoare si geamuri termopan. Nu e prea incurajator, nu credeti?
Dar de ce clasa politica s-a dovedit atat de lipsita de vointa in a promova reforma acestui sistem? In parte, din aceleasi motive pentru care ea a ezitat sa promoveze reformele economiei propriu-zise. Dincolo de vorbaria despre “avutul obstesc” si despre presupusele avantaje ale asocierii agricole, ceea ce se intampla la CAP era ca se fura pe rupte. Iar cel mai abitir furau, cu portbagajul masinii de serviciu, chiar cei care predicau virtutile solidaritatii sociale. La fel si cu scoala de stat. In ce sistem privat ar prospera “cadrele” si gospodinele care acum conduc atatea inspectorate si licee? Diferenta este ca in economia reala exista o limita a furtisagului. Dupa ce s-a sterpelit totul, intreprinderea da faliment si statul trebuie sa o vanda, la un moment dat, pe un leu. Dupa care, putem intra in Europa cu o “economie functionala de piata”. In materie de pseudoeducatie, mai avem de asteptat. Prostia e inepuizabila.
