Pe aceeași temă
Doar aproximativ un sfert din cartea lui Pavel Campeanu (Ceausescu, anii numaratorii inverse, Editura Polirom, 2002) se refera direct la Nicolae Ceausescu, desi dupa titlu - Ceausescu, anii numaratorii inverse - el ii este personajul central, el si "epoca" lui. Din cele 300 de pagini ale volumului, acestuia ii sunt acordate circa 70, la egalitate cu spatiul atribuit unei evocari analitice a lumii puscariasilor comunisti din penitenciarul din Caransebes in anii razboiului si cam jumatate din cel rezervat "precursorilor".
Cum insa din galeria acestora Gheorghe Gheorghiu-Dej lipseste, fiindca prin "precursori" Pavel Campeanu ii desemneaza doar pe Stefan Foris, Ana Pauker si Lucretiu Patrascanu, tot aici fiind inclusa si efemera "conducere provizorie" de dupa inlaturarea lui Foris, se poate eventual deduce ca, intr-o prezentare istorica mai larga a comunismului romanesc, locul lui Ceausescu ar putea fi, proportional, inca si mai restrans.
Denumirea cartii nu e totusi una inselatoare, cel putin din punctul de vedere al coerentei ansamblului si al perspectivei adoptate de autor. Pentru Pavel Campeanu, al doilea si ultimul dictator comunist al Romaniei reprezinta deopotriva creatia cea mai proeminenta a comunismului romanesc si groparul involuntar al acestuia.
"Neperformantul PCR, scrie Pavel Campeanu, are astfel la activul sau performanta - sau contraperformanta - istorica de a-l fi produs pe Nicolae Ceausescu." Parca parafrazand ironic si tacit un raspandit candva enorm propagandistic vers, "Partidul e-ntoate", Pavel Campeanu il vede, il deduce, il reconstituie, il sesizeaza pe Ceausescu in - si din - toate.
Caci il gaseste, chiar si cand e fizic absent, pretutindeni. Este de aceea foarte plauzibil ca expresia anii numaratorii inverse, folosita in titlul cartii, sa se refere la comunismul romanesc, nu neaparat la Ceausescu. Rasturnarea dictatorului a dezintegrat instantaneu partidul comunist, iar uciderea lui a consfintit aproape ritualic si sfarsitul comunismului romanesc. Nu a fost o moarte purificatoare, cum se grabise sa anunte cel care a comanditat-o si i-a succedat in functie, intrebuintand chiar formula de rit comunist a "intinarii idealurilor", a fost mai curand una de consacrare a unui deces care faptic se petrecuse de-a lungul anilor de pana atunci.
Politic, Nicolae Ceausescu murise cu mult inainte de executia de la Targoviste. Pe plan intern, el se discreditase complet foarte probabil inca de la sfarsitul anilor '70, iar cand, la inceputul anilor '80, a fost categoric pus la index de comunitatea internationala, cel dintai gest semnificativ si rasunator in acest sens fiind facut de nou alesul presedinte francez, socialistul François Mitterrand, intre starea de spirit a populatiei din Romania si noua atitudine a cancelariilor occidentale s-a produs o convergenta al carei efect si a carei greutate politica nu mai puteau fi ignorate. Ignorandu-le totusi, mai mult, acceptand sa se lase vampirizat ideologic de cultul lui Ceausescu, partidul comunist si-a parafat agonia si s-a lasat condus catre un sfarsit ce nu putea fi decat lamentabil.
Asumarea "ca personaj istoric" a lui Ceausescu, atitudine pentru care pledeaza convingator Pavel Campeanu, pune in lumina aceasta neobisnuita identitate de destin dintre Partidul Comunist Roman si ultimul lui secretar general. Aici este probabil de cautat veritabila enigma Ceausescu.
"Modelul" penitenciar
"Majoritatea investigatiilor retrospective - remarca Pavel Campeanu - se concentreaza asupra intrebarii: ce imprejurari l-au purtat pe Ceausescu din saloanele Casei Albe in fata zidului de la cazarma din Targoviste? Intrebarea care se pune mult mai rar este: ce imprejurari l-au smuls pe neindemanaticul copil al Scornicestilor din promiscuitatea amaratelor cizmarii dambovitene pentru a-l propulsa pe malul Tamisei, in caleasca regala, alaturi de regina Angliei?"
E o rasturnare spectaculoasa de perspectiva, chiar daca Pavel Campeanu o pune, modest, sub semnul unei stupefactii personale. El l-a intersectat pe tanarul Ceausescu, in 1941, la Jilava, si avea apoi sa-l reintalneasca in penitenciarul special de la Caransebes, unde fusesera parcati in timpul razboiului detinutii comunisti. O jumatate de secol mai tarziu dupa aceste intalniri, "metamorfozarea acelui inhibat baietandru, semianalfabet" intrezarit la Jilava in "liderul comunist care va cuteza - si va reusi! - sa sfideze Kremlinul timp de decenii" i se pare stupefianta. Nu este insa uluirea provocata de o uimitoare ascensiune, secolul XX nu a fost totusi sarac in mari cariere pornite din cele mai umile straturi sociale: ceea ce stupefiaza in cazul lui Ceausescu este probabil lipsa de evolutie interioara. Cu exceptia unei relative, dar nu mai putin remarcabila in raport cu amploarea initiala, diminuari a balbaielii, Ceausescu a ramas acelasi pe tot parcursul extraordinarei lui traiectorii - incult, brutal cu subalternii, servil cu sefii, marginit, rudimentar, incapabil sa invete si sa asimileze ceva in chip temeinic. Din aceasta neputinta de a se schimba, de a-si abandona si depasi conditia initiala provine, poate, si dificultatea de a i se gasi un factor de unitate si coerenta, fiindca, scrie Pavel Campeanu, "anvergura oscilatiilor pe care le-a parcurs destinul sau seamana mai putin cu traiectoria unui personaj unic, cat cu succesiunea catorva personaje diferite". Contrastul dintre modestia - chiar precaritatea - socanta a personajului Ceausescu si dimensiunile impozante ale unora dintre ipostazele in care s-a aflat creeaza probabil senzatia de neverosimil si sentimentul de stupefactie. Daca numitorul comun este insa cautat tinandu-se seama de permanenta inadecvarii lui Ceausescu in rolurile politice in care s-a aflat, atunci "discontinuitatea" apare mai curand ca regula de baza a supravietuirii intr-un anume mediu decat ca o trasatura individuala. In definitiv, discontinuitati care, cu expresia lui Pavel Campeanu, "frizeaza schizofrenia", nu sunt caracteristice doar lui Ceausescu, salturile de la o ipostaza la alta compun chiar un fel de norma curenta pentru conducatorii comunisti romani. Dej, predecesorul lui Ceausescu, are o lunga cariera de criminal tenace, dar spre sfarsitul vietii trece drept un echilibrat si intelept politician, el reusind sa se impuna chiar si in fata unui fost adversar politic de calibrul lui Corneliu Coposu, dupa iesirea acestuia dintr-o detentie de 17 ani.
Prudent, Pavel Campeanu accepta pentru Ceausescu ipoteza existentei unui "set de remarcabile predispozitii innascute" (intrebarea este, totusi!, pentru ce...), dar o corecteaza prin situarea lor intr-o "ambianta in stare sa dezvolte si sa puna in valoare aceste predispozitii" si afirmand ca "functia acestei ambiante germinative a fost indeplinita de Partidul Comunist".
Aceasta terminologie tehnica are insa o calitate si deopotriva un cusur. Calitatea consta in obtinerea unei precise radiografii a ambiantei si a indivizilor, iar cusurul intr-o involuntara innobilare a unei realitati cel mai adesea sordide. Ambianta germinativa este de fapt un mediu interlop, un mediu in care stapanesc regulile "clasice" ale lumii infractionale. Lotul comunistilor inchisi in penitenciarul special Caransebes va conduce direct Romania vreme de peste patru decenii, dar principalele caracteristici ale acelui grup de detinuti sunt departe de a configura altceva decat o banda de infractori periculosi.
Evocand foarte aplicat aceasta lume, lumea detinutilor comunisti din penitenciarul Caransebes, Pavel Campeanu ofera probabil cea mai judicioasa cale de acces pentru intelegerea "partidului" comunistilor romani. Capitolul al patrulea din cartea lui, care este si cel mai apasat memorialistic, descrie de fapt un univers dominat de regulile specifice lumii interlope. Ajunge o simpla comparatie intre marturiile despre detinutii politici din vremea comunismului si aceasta descriere a pseudo-detinutilor politici comunisti pentru a se stabili adanca diferenta dintre cele doua lumi: politici, detinutii din penitenciarul special Caransebes nu sunt de fapt decat cu numele. Chiar si extraordinara complicitate dintre gardieni si acesti puscariasi, fiindca administratia penitenciarului este infratita intru furt si falsuri cu asa-zisii dusmani politici, nu poate fi inteleasa si explicata decat prin aceeasi specificitate. (In treacat fie reamintit, in insemnarile Sandei Stolojan despre calatoria facuta de ea ca interpreta a lui Charles de Gaulle cu ocazia vizitei in Romania din mai 1968 exista observatia, rapida insa fundamentala, ca anturajul lui Ceausescu avea un dubios aspect de lume interlopa...).
Este de aceea oarecum regretabil ca Pavel Campeanu a lasat oarecum in suspensie, punand totusi jaloanele necesare, de neocolit de acum inainte, cercetarea si interpretarea comunismului romanesc, a evolutiei "partidului" si a diversilor lui conducatori, ca o poveste cu puscariasi. O poveste halucinanta, fiindca o banda de infractori dintre cei mai vulgari s-a aflat la conducerea Romaniei vreme de decenii si a imprimat, cel putin pentru anii "de tranzitie" de pana acum, norme de comportament si atitudine ce tin fara nici un echivoc de universul detinutilor de drept comun. Nu instrumentele sociologului specializat in institutii politice sunt de folosit pentru descrierea corecta a lumii comunistilor romani, ci mai degraba perspectiva, metodele si terminologia adecvate pentru investigarea mediilor interlope.
Sau, poate, e nevoie de mijloacele literaturii. La care - involuntar?! voit?! - recurge uneori si Pavel Campeanu (prea rar dupa gustul autorului acestei cronici), folosind o ironie glaciala, de tip Buster Keaton (homerica expeditie spre Bucuresti a proaspat eliberatilor detinuti de la Caransebes, la 23 august 1944, peripetiile oligofrenice ale arestarii lui Foris de catre sinistrul Bodnaras, chiar reproducerea "scrisorii celor sase" veterani, care-i reamintesc lui Ceausescu de adevaratul scop al infiintarii Securitatii - "am creat-o pentru a apara ordinea socialista contra claselor exploatatoare", scriau ei fara sa le tremure mana!). Dincolo de anume deficiente documentare ("cazul" Patrascanu este oarecum expediat, desi a facut obiectul unei cercetari fundamentale, a Laviniei Betea; presedintele Nixon a venit la Bucuresti in august 1969, nu la trei luni dupa de Gaulle, vizita acestuia fusese in mai 1968; "antisovietismul" diversilor lideri comunisti tine mai curand de regulile banditesti de supravietuire; Ana Pauker pare sa fi fost trimisa si ea la Bucuresti in septembrie 1944 cu anume insarcinari de agent, la fel ca Vasile Luca, altminteri fiind inexplicabil de ce plecase din Moscova insotita de "doua radiografiste" si i se ceruse sa comunice "de cateva ori pe zi"), cartea lui Pavel Campeanu inseamna o cotitura pentru cercetarea comunismului romanesc.
