Comunismul si cel care a trait Iluzia

Cartile de memorii ale fostelor personaje ale comunismului românesc îmi aduc aminte, nu stiu cum, de parabola racilor din proza memorialistica a lui Belu Zilber: racii sunt alarmati si pesimisti când sunt prinsi si scosi din balta pe uscat, dar se înveselesc si-si gasesc din nou optimismul cand pescarul îi pune într-o galeata plina, pentru a-i duce acasa; pesimismul îi învaluie iarasi în momentul în care sunt scosi din galeata, dar sunt brusc revigorati si cu pofta de viata când se trezesc aruncati într-o prima cada cu apa; din nou apoi tristi când sunt scosi de acolo, din nou optimisti când ajung într-un lighean de bucatarie, în timp ce bucatareasa îsi pregateste ustensilele; si tot asa, între pesimism si speranta, pâna când ajung în oala în care vor fierbe. Oala în care plonjeaza, evident, optimisti!

Parabola racilor si comunismul românesc

Cat pot eu sa intuiesc trairea intima a unui comunist român debutând cu prea plinul sperantei într-o lume mai buna si ajungând în anii ‘80 prea bogat în dezamagirea sa (si au fost câtiva!), cred ca parabola cu racii poate fi o buna cheie de lectura pentru toata istoria comunismului de la noi: speranta în 1934, când România relua legaturile diplomatice cu URSS si tot felul de oficine si asociatii mai mult sau mai putin inocente apar în tara, alimentate fara îndoiala de banii Kominternului (Petre Constantinescu-Iasi, profesor universitar la Chisinau în epoca, ar fi avut ce povesti!). Apoi, disperare în timpul proceselor staliniste de la Moscova (pentru cei care au stiut sau au dorit sa stie) si mai ales dupa "pactul monstrilor" din august 1939; din nou speranta când, dupa rezistenta eroica a Stalingradului, în februarie 1943, Armata Rosie reia ofensiva pe frontul de est.

Pentru cei initiati, umbra unei alarmari va fi plutit în aprilie 1944, când Stefan Foris - liderul din interior al comunistilor aflati înca în libertate - a fost înlocuit cu o troica alcatuita din Emil Bodnaras, Constantin Pârvulescu si Iosif Ranghet, dar optimismul a înflorit poate iarasi când la conferinta nationala a PCR din octombrie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej era ales secretar general, tutelat de un secretariat în care stralucea Passionaria noastra, Ana Pauker. Din nou alarma în 1948, cand este arestat Lucretiu Patrascanu si cand ruptura dintre Stalin si Iosip Broz Tito agita Estul; din nou speranta dupa martie 1953, cand dupa moartea lui Stalin tarile din lagar îsi anunta pe rand "noul curs politic" (o face într-o maniera proprie si Gheorghiu-Dej, în cuvantarea prilejuita de sarbatorirea lui 23 august acel an) si din nou disperare în 1956, cand se vede foarte clar ca destalinizarea are limitele ei, care nu ajung oricum pana la tolerarea unei rebeliuni precum cea a maghiarului Imre Nagy.

Speranta din nou în vara lui 1958, când armata sovietica este retrasa cu ceva zarva din tara noastra, si din nou alarma pentru cei cu mintea limpede, cei care au putut întelege ca de pe urma acestei retrageri au avut de câstigat mai ales doi oameni: Gheorghiu-Dej, care va începe o nationalizare a stalinismului remanent - dublata de desovietizarea culturala si economica de la începutul anilor ‘60 -, si Nikita Hrusciov, care îsi argumenteaza dorinta de pace si destindere tocmai cu retragerea din România. Anii ‘60 se termina pe fondul unei sperante reînviate - România comunista se misca bine pe scena internationala, N. Ceausescu parea a fi un lider comunist atipic - în sensul bun al termenului - si chiar simpatic (vezi reabilitarile din 1968, gestica patriotarda din timpul invaziei sovietice în Cehoslovacia, vizitele la Bucuresti ale lui De Gaulle si Nixon etc.), drept care devine relativ repede l’enfant gâté al presei occidentale, postura de invidiat în care ramâne pentru cea mai mare parte a anilor ‘70. Iarasi o noua alarma în iulie 1971, când revelatiile culturale ale aceluiasi Ceausescu aratau ca trecerile lui recente prin piata Tien An Men din Beijing si prin piata Ian Mot Dong ("Piata Nufarului"!) din Phenian îi atinsesera o coarda sensibila - impact care va schimba în urmatoarele doua decenii nu numai fata personajului, ci si fata României. Si caruselul acestui va et vient al sperantei si al dezamagirii continua cu exemple care ar putea fi duse mai departe, pâna în 1989.

Cine pierde, cine castiga

Spre deosebire de imensa majoritate a celor care-l vedeau pe Ceausescu la televizor sau în aparitiile lui prin balconul vreunui sediu de partid de prin judete, Pavel Câmpeanu îl cunoscuse pe Ceausescu la o vârsta la care viitorul Conducator era efectiv un anonim. Închis - pentru convingeri comuniste precoce - la Jilava, într-o celula cu alti 20 de tineri adunati acolo sub aceeasi acuzatie, Câmpeanu are în toamna lui 1941 sansa unui episod care se va dovedi premonitoriu: detinutii au organizat un campionat de sah, Câmpeanu a câstigat partida dupa partida si, dupa un timp, s-a trezit provocat de catre tânarul de nici 24 de ani Ceausescu, spre hazul general. "General" si nu prea, pentru ca cineva - cel ce aruncase manusa - era foarte serios, iar aceasta pretentie a lui - un novice perfect - de a juca cu cel mai bun ne spune multe azi. Evident, Câmpeanu a câstigat partida, astfel având ocazia sa vada ca, de fapt, Ceausescu nu stia sa câstige - la sah -, dar nici sa piarda, în general.

Miza cartii lui Pavel Câmpeanu se construieste de la acest episod revelator, oferind în final o interpretare credibila a comunismului românesc. Marturia mi se pare cu atât mai binevenita cu cât vine din partea cuiva care a trait, o vreme, cu sinceritate, Iluzia. Ilegalist din convingere, dupa 1944 activist în sectia de relatii externe a Comitetului Central - si om de legatura cu liderii partidului comunist grec, instalati conspirativ la Bucuresti -, Câmpeanu s-a retras treptat spre lumea mai pasnica (?) a stiintelor sociale. În conditiile în care stânga intelectuala de extractie comunista din România nu a oferit critici din interior ale sistemului, Câmpeanu a fost mai curând un accident fericit: vezi meritoria sa trilogie The Syncretic Society (1980), The Origins of Stalinism (1986) si The Genesis of the Stalinist Social Order (1988), aparuta în Statele Unite si considerata atunci ca fiind lucrarea ce ducea mai departe, pentru anii ‘80 ai secolului trecut, analiza pe care Milovan Djilas o întreprinsese pentru lumea comunista a anilor ‘60 si ‘70.

Volumul recent al lui Câmpeanu are cateva puncte tari, spre bucuria cititorului. Cele trei argumente din primul capitol, prin care îsi motiveaza demersul (unul istoric, unul biografic, altul teoretic) nu sunt superflue: vezi cele 22 de repere în care autorul schiteaza originalitatea personajului si a împrejurarilor în care calfa de cizmar din anii ‘30 ajunge Eroul din 1968 si Idolul de mucava din anii ‘80, promotorul (si, în cele din urma, victima) unei religii care este chiar cultul exasperant al personalitatii sale. Capitolul dedicat reconstituirii veridice a tineretii lui Ceausescu este notabil si necesar, cu atât mai mult cu cât versiunea oficiala din anii ‘70 a lasat pâna azi surprinzatoare reziduuri în mintea multora dintre contemporanii nostri (îmi imaginez cum Câmpeanu, în anii când lucra la Oficiul de Studii si Sondaje al Televiziunii Române, trebuie sa fi privit stupefiat aceasta "combinatie de inventii si omisiuni" care era biografia liderului).

Din perspectiva aceleiasi mitologii revolutionare, capitolul despre penitenciarul de la Caransebes este naucitor: 150 de prizonieri politici, barbati maturi, visând evenimentul eliberarii care, iata, devine fapt în noaptea de 23 spre 24 august 1944.

Dar care barbati vor mai sta - asteptând o garnitura de tren care sa-i duca spre Bucuresti - alte patru zile si cinci nopti pâna vor parasi celulele si "limpidele ciorbe ale lui Tanase Bortoi", dintr-o inertie care deocamdata era doar a lor, dar va deveni a sistemului comunist pe care multi dintre cei de aici îl vor pune pe picioare si servi în anii urmatori.

Al cincilea capitol este dedicat celor trei studii de caz: Stefan Foris, Ana Pauker si Lucretiu Patrascanu. Ma opresc doar asupra unor idei: mai întâi, cateva pagini admirabile (în special 182-186) despre rolul si locul etnicilor evrei în începuturile stalinismului românesc – pagini a caror obiectivitate m-a cucerit înca de la publicarea fragmentului în revista 22. Apoi, cazul Foris - un Foris ajuns la conducerea anemicului PCdR în ianuarie 1941, care îl invita patetic pe fiul de 20 de ani al gazdei sale de la Bucuresti sa citeasca Asa grait-a Zarathustra, care traieste intens idile cu trei militante ale miscarii comuniste clandestine si care ajunge în situatia paradoxala - corect observata de Câmpeanu - de a-si consuma energiile nu în conflictul cu dictatura militara a lui Ion Antonescu (în sabotarea masinii de razboi româno-germane partidul comunist a fost de o debilitate cronica), ci în conflictul cu un partid care nu-i mai recunoaste sefia. Arestarea lui Foris de catre complotistii montati (din închisoare) de catre Gheorghiu-Dej este o pagina de istorie rescrisa aici exact si cu farmec - si nu este vina autorului ca totul pare a fi scenariul unei comedii Keystone care-l asteapta pe Mack Sennet pentru a-i da viata: întâlnirea dintre Bodnaras si Dej în spitalul din Targu Jiu (în august 1943), tovarasi care fac planuri doar pentru a se trada unul pe altul (precum Bodnaras pe Foris), o masina a conspiratorilor ajunsa în situatia putin curioasa de a urmari, spre Parcul Domenii din Bucuresti, doi pietoni al caror traseu mergea spre locuinta conspirativa de ocazie a lui Foris, povesti cu bilete pierdute într-un taxi etc.

Sistem, oameni, vicii

Acest capitol dedicat "precursorilor" lui Ceausescu - cel mai mare dintre toate cele sapte ale cartii - face, în opinia mea, ca titlul volumului sa fie totusi înselator. Pista sugerata de titlu nu este urmata de pagini, cel putin strict cantitativ; chiar daca valoarea cartii nu este deloc afectata prin aceasta, nu Ceausescu este, pâna la urma, eroul cartii. Eroul este mai curand aceasta "creatura" polimorfa care a fost comunismul autohton. Istoria acestui comunism este rezultatul interactiunii dintre viciile sistemului si viciile oamenilor care au animat sistemul. Câmpeanu insista mai cu seama asupra ultimelor, dar este foarte clar si convins si în privinta primelor. În urma cu aproape trei ani, autorul m-a onorat oferindu-mi spre lectura o forma precoce a manuscrisului - si adevarul este ca ajutorul meu nu a fost nicidecum atat de consistent precum lasa sa de înteles amabila nota din Cuvîntul înainte.

Initial, Câmpeanu pleca la drum cu o comparatie între caderea lui Ceausescu din 21-22 decembrie 1989 si cea a lui Salvador Allende, liderul socialist si presedintele chilian doborat în 21 septembrie 1973 de un puci pus la cale de generalul Augusto Pinochet Ugarte. Am avut atunci cateva obiectii în privinta comparatiei si ma bucur ca în cele din urma autorul a ajuns la aceeasi concluzie. Pentru a rascumpara, tardiv, amabilitatea despre care vorbeam, revin acum cu cateva observatii mai concrete. Mi-as fi dorit, de exemplu, ca autorul sa dezvolte putin episodul biografic sugerat doar în treacat (p. 21), cel al întreruperii activitatii de comunist în ilegalitate în 1937, "în semn de protest fata de procesele de la Moscova". Cred, apoi, ca autorul este prea dur când spune ca spre finele anilor ‘30 regimul lui Carol al II-lea "conducea tara spre iminenta prabusire a granitelor" (p. 35). Regimul are, fara îndoiala, partea lui de vina - dar, în virtutea acordului germano-sovietic din 1939, Carol al II-lea (chiar un conducator genial de-ar fi fost) n-ar fi putut schimba esential datele deznodamântului. Pe de alta parte, cred ca autorul supraestimeaza rolul jucat de "personalitatea charismatica" a lui Gheorghiu-Dej în obtinerea de catre liderul român a sprijinului lui Stalin pentru reintrarea Transilvaniei în granitele statului român (p. 62); în opinia mea, sprijinul sovietic în problema Ardealului - mai corect spus, santajul cu aceasta provincie pentru impunerea guvernului Groza din 6 martie ‘45 - s-a datorat propriilor calcule geopolitice ale lui Stalin, nu simpatiei pe care o inspira Dej. În fine, un ultim detaliu: Miu Dobrescu are multe pacate, dar nu este el cel care a propus din 1974 eternizarea în functie a lui N. Ceausescu (p. 15).

Autorul acestei aiuritoare probe de servilism politic a fost Gheorghe Cioara: în dimineata de 26 noiembrie ‘74, în cea de-a doua zi a lucrarilor Congresului al XI-lea, în numele organizatiei municipale de partid Bucuresti - cea care-l trimisese delegat la congres -, Cioara rostea aiuritoarea propunere. Pe care Ceausescu o va refuza, chiar cu umor, dar ceea ce conteaza este ca mesajul fusese astfel dat (cuvântarea lui Dobrescu, de un servilism la fel de respingator, avea sa vina a doua zi, pe 27 noiembrie).

Toate aceste detalii discutabile nu altereaza valoarea de ansamblu a cartii lui Pavel Câmpeanu. Aceasta, nu numai pentru ca autorul este un martor - ci si pentru ca martorul are instrumentele necesare, de natura metodologica si interpretativa, pentru a oferi o naratiune în care memorialistul si sociologul se completeaza foarte bine; precum nici oamenii nu se aseamana, nici o asemanare cu cea mai mare parte a volumelor de memorii politice ale altor martori ai epocii Dej (vezi pe Gheorghe Apostol sau Paul Niculescu-Mizil), a caror rememorare încremenita în nostalgie este dublata cel mai adesea de o analiza derizorie. Drept care vad în "Ceausescu, anii numaratorii inverse" unul dintre putinele evenimente editoriale ale ultimului deceniu în domeniul istoriografiei pe tema comunismului autohton.

Pavel Campeanu, "Ceausescu, anii numaratorii inverse", Ed. Polirom, Iasi, 2002, 309p.