Congresul lui Crin Antonescu: triumful liberalismului primitiv

Un edil impecabil şi oligarhia din România

Miercuri, 20 februarie, Klaus Johannis, primarul Sibiului, a anunţat că s-a înscris în PNL. Trei zile mai târziu, la Congresul PNL, Johannis a fost instalat în funcţia de prim-vicepreşedinte al lui Crin Antonescu.

De ce-a aşteptat atât de mult să facă aceas­tă mişcare? Semnalele care veneau din ce­tatea Sibiului arătau că Klaus Johannis nu e deloc deranjat de acapararea tot mai pu­ternică a politicii de către mo­gulii ce şi-au dobândit averea în haotica perioadă de tranziţie. Probabil abilul sas li s-a alăturat liberalilor săptămâna trecută pentru că abia în acest punct a de­venit limpede că reţelele de „bogăţie şi putere“ sunt con­sfinţite ca stăpâne ale teri­toriului ţării.

Aşa că trebuie să fi fost în­curajator pentru el să-l vadă pe Crin An­tonescu folosind artileria grea ca să li­niş­tească apele la Sectorul 1. Sunt convins că Johannis n-a fost deloc tulburat ca martor al urâtului spectacol în care fideli ai lui An­tonescu precum Daniel Chiţoiu şi Tu­dor Chiuariu inundă pur şi simplu această filială ca să pună mâna pe singura grupare PNL cu o autentică activitate internă, da­torită lui Andrei Chiliman şi aliaţilor săi. Ultimul bastion al cosmopolitismului libe­ral pare deja înconjurat de tsunamiul pro­vincial-rural care a constituit paşaportul lui Antonescu spre conducerea partidului.

Povestea începe prin 2007-2008, când gâlceava PD-PNL zdrun­cina Alianţa D.A. Călin Popescu Tăriceanu era premier şi, da­to­rită unei perioade rare de pros­peritate, a avut acces la un nivel de fi­nan­ţare de stat neobişnuit în contextul Româ­niei moderne. În loc să îndrepte acest ca­pital pentru proiecte de dezvoltare ce ar fi putut înflori în viitor, el l-a aruncat în încercarea de a-l surclasa pe rivalul său, pre­şedintele Băsescu. Masivele resurse bu­ge­tare au fost folosite pentru a-i recom­pensa pe fidelii lui Tăriceanu în această luptă din polul de centru-dreapta şi pen­tru a-i încuraja pe primari să părăsească tabăra PD. Profilul PNL a fost alterat în această luptă, devenind un partid puternic reprezentat în sudul provincial, unde prezenţa sa anterioară fusese foarte slabă. În acest proces, Tăriceanu şi-a săpat pro­priul mormânt în PNL.

Oricât ar fi fost însă de oportuniste de­ciziile sale ca premier între 2004 şi 2008, a rămas clar liberal, cel puţin în termeni economici. Însă traseiştii care s-au ală­tu­rat partidului erau vânători de avere şi au preferat un lider care să le permită să-şi conducă teritoriul ca pe un domeniu pri­vat, ei oferindu-i, în schimb, loialitate. Când o asemenea figură de lider s-a ma­te­rializat la sfârşitul anului 2008, era una deja puternic implicată în relaţia cu Dan Voi­culescu şi interesele lui de afaceri. Ast­fel, o nouă eră a început pentru PNL.

Crin Antonescu l-a învins cu destulă uşu­rinţă pe liderul PNL al acelui moment, du­pă alegerile parlamentare din 2008. Tări­ceanu a explicat răspicat PSD-ului că pre­ţul pentru a face parte din coaliţia anti-Bă­sescu era menţinerea lui ca premier. Klaus Johannis se poziţiona deja pentru un rol în politica de vârf, iar PSD părea cel mai doritor să-i ofere funcţia de premier, dacă Mircea Geoană ar fi reuşit să-l învingă pe Bă­sescu.

Odată ce acest vis s-a năruit, Johannis a revenit la Sibiu, urmărind cu atenţie eve­nimentele din Capitală. Era clar că nu-l deranja deloc hotărârea lui Antonescu de a-şi transforma partidul în unealtă personală. Oameni înzestraţi au fost mar­gi­na­lizaţi în favoarea carie­riş­tilor fără altă calitate decât fidelitatea faţă de şef, ori­cât de deviant i-ar fi fost comportamentul.

Comportamentul lui An­to­nescu a atins culmi bizare în fierbintea vară a lui 2012. Un episod care se remarcă prin ciudăţenie a avut loc pe 21 august 2012, când Antonescu a avertizat-o pe An­gela Merkel, cancelarul Germaniei: „Să-l ia în Germania doamna Merkel. Ger­ma­nia este o ţară mare, prosperă, să-i dea o bucăţică de pământ acolo lui Băsescu şi PDL-ului, să se joace acolo de-a Bă­sescu“.

Evident, liderul PNL nu putea s-o ierte pe Merkel pentru vigoarea pe care a arătat-o, alături de Statele Unite, în apărarea fra­gilei ordini democratice din România. Jo­ha­nnis ar trebui să ştie că atitudinea no­ului său mentor în acele luni de criză nu va fi uşor uitată, şi nu numai la Berlin. Poate-şi imaginează că Johannis are cre­dibilitate să liniştească aceste ape învol­bu­rate. Această viziune a fost încurajată de comentatori naivi din organisme media ca HotNews, B1 TV sau Digi24, care au luat în serios imaginea lui Johannis de refor­mist impecabil. Însă, nu cu multă vreme în urmă, Andrei Marga a fost privit ca un reformist de unii bien pensants de la Bu­cureşti, uluiţi ulterior că Marga avea să se dovedească cea mai pro-rusă figură din politica românescă, după ce Victor Ponta l-a chemat de la Cluj la Bucureşti, în mai 2012.

Comentatori consideraţi reformişti au făcut tot posibilul, săptămâna trecută, să-şi ofere gratis serviciile propagandistice USL-ului, folosind adjective laudative pen­tru a descrie stilul şi performanţele lui Jo­hannis în Sibiu. Aceiaşi comentatori naivi se vor întreba, desigur, cum au fost ar­de­lenii atât de spălaţi pe creier, dacă An­to­nescu va înregistra în 2014 un triumf la ale­gerile prezidenţiale, cu contribuţia im­por­tantă a virtuosului primar de la Sibiu.

Ca să fim fideli adevărului, stilul de ma­na­gement al lui Johannis nu este ra­di­cal di­ferit de al altor primari a căror auto­ritate derivă din stabilirea unei conduceri bazate pe relaţia patron-client, în care pu­ţine se întâmplă în urbe fără intervenţia lor di­rectă. Probabil soarta Forumului De­mo­cratic al Germanilor din România nici mă­car nu i-a trecut prin cap când s-a în­ţeles cu Antonescu asupra termenilor so­sirii sale printre liberali. De fapt, FDGR es­te instrumentul său personal, chiar mai mult decât PNL este al lui Antonescu.

Johannis se remarcă printre ceilalţi edili fiindcă este un magician al re­laţiilor publice. A transformat Sibiul într-un fel de tărâm de basm eu­ro­pean, un Shangri-la medieval con­dus de un primar hotărât, dar binevoitor. Sume mari s-au revărsat peste centrul is­toric al oraşului, dar restaurantele, ba­ru­rile şi hotelurile sale pot fi frecventate doar de turişti străini şi români bogaţi. În timpul verii, întâlneşti puţini localnici în centru şi, pe măsură ce te îndepărtezi de această zonă vrăjită, Sibiul îşi arborează brusc aerul mizer şi aspectul de ruină – poarta Transilvaniei spre Balcani, cum mi l-a descris cineva odată.

Johannis conduce o Potemkiniadă glo­ri­ficată, pe care o foloseşte ca garanţie în ne­gocierea unei poziţii confortabile pen­tru el. E posibil ca, dacă politica din Bu­cureşti i se va părea prea haotică şi obo­sitoare, să i se ofere controlul asupra une­ia dintre regiunile ce vor apărea din pla­nul lui Liviu Dragnea de a împărţi ţara după un model super-baronal. Se va aş­tepta de la el să ducă la îndeplinire unele sarcini neplăcut mirositoare pentru a-şi do­vedi fidelitatea, cum ar fi con­simţă­mân­tul tacit la restaurarea obişnuinţelor oli­garhice în inima sistemului de justiţie şi de-a lungul administraţiei publice.

El va fi emisarul lui Antonescu către par­tenerii europeni pe care cel care râvneşte la preşedinţia ţării detestă să-i întâlnească în persoană. Investitorilor străini im­por­tanţi li se va spune, fără îndoială, că au fabuloase posibilităţi de afaceri, cu con­diţia să nu dispreţuiască stilul balcanic al acumulării capitaliste început de per­so­na­je care combină calitatea de mogul cu cea de parlamentar.

Probabil Johannis va împărtăşi cu acu­ra­teţe viziunea lui Gigi Becali că sis­temului de justiţie trebuie să i se permită să oglin­descă condiţiile din România, nu să fie pla­sat în cămaşa de forţă internaţională – deşi, desigur, această viziune va fi ex­pri­mată într-un limbaj mai elevat decât cel folosit de obicei de „cioban“.

E previzibil că el va cere o abordare mai în­ţelegătoare de către restul ţărilor UE faţă de acordarea fondurilor de coeziune şi structurale, chiar când România nu în­deplineşte toate standardele cerute.

Nu cred că Johannis va fi prea stânjenit de poziţia de adjunct al unui lider care fo­loseşte retorica naţionalistă la un nivel care l-ar face şi pe Vadim Tudor să se gân­dească mai bine înainte să vorbească. Nu­mai stilul personal îl deosebeşte pe Joha­nnis de alte figuri care domină politica ro­mânească.

Acest fapt e cu siguranţă unul de care Am­basada Germaniei ar putea fi conştientă, din moment ce Berlinul trebuie să fie atent, prin diplomaţii săi la Bucureşti, la treburile minorităţii sale din România. Dar, având în vedere atitudinea de des­considerare faţă de liderii occidentali, pro­babil Antonescu se aşteaptă ca Johannis să fie un al doilea Geoană, care va devia aten­ţia naivilor din străinătate faţă de afacerile sordide de pe malurile Dâmboviţei, ce cons­tituie normalitatea politică pe aici.

Am îndoieli că Johannis i-a explicat cu francheţe noului său şef că influenţa sa în Vest are limite stricte. Dar Antonescu poa­te fi mulţumit de un lucru. Dacă se va produce o ruptură între o viitoare Ro­mâ­nie cu el preşedinte şi Occident, Johannis, probabil, nu îl va părăsi. Şi probabil nu va considera o Drang nach Osten (o nouă ori­entare spre Est) mai neliniştitoare decât a găsit-o Petru Groza după 1944 sau Andrei Marga în zilele noastre.

Dacă se va produce o criză la Bu­cureşti din cauza îngrijorării la Bruxelles faţă de deteriorarea sistemului judiciar în România sau din cauza furiei, în ţară, în faţa faptului că transferul de fonduri nu va putea acoperi costurile tot mai mari ale unei Românii descentralizate, acela va fi, probabil, momentul în care Johannis va fi aşteptat să preia conducerea la Palatul Vic­toria. Probabil chiar şi atunci va mai im­presiona o mulţime de analişti presupuşi pro-occidentali de pe B1 sau Digi24, chiar dacă se va îmbarca în avionul spre Mos­cova pentru a semna tratatul de cooperare de 20 de ani cu preşedintele Putin.

Desigur, mulţi români, mai inteligenţi de­cât unii dintre analişti, se vor îndrepta spre Vest cu trenul, avionul sau autobuzul. Ar fi într-adevăr o ironie dacă ascensiunea lui Klaus Johannis va avea drept con­se­cinţă un exod uman la fel de dezastruos pen­tru această ţară ca emigraţia în masă a saşilor în anii ‘80-’90. Dar ar fi un re­zultat nu cu mult mai grotesc decât te­ribila soartă a liberalilor sub Antonescu... şi, se pare, Johannis. //

Traducere de MĂDĂLINA ŞCHIOPU