Cortina de ceata

VLADIMIR TISMANEANU in dialog cu MIRCEA MIHAIES

(...) Mircea Mihaies: Este ciudat ca sub cel mai anticomunist partid aparut dupa 1990, PNT-CD, nu a existat vointa politica de a rapune comunismul!

Vladimir Tismaneanu : Asa au stat lucrurile dupa decesul lui Corneliu Coposu. Din 1995, lucrurile in PNT-CD s-au edulcorat clar in ce priveste anticomunismul radical. Pentru Corneliu Coposu, dupa cum spunea mereu, regimul FSN-ist era unul criptocomunist. Ulterior, si din cauza functionarii algoritmului, Partidul Democrat, el insusi urmas al FSN, nu a fost animat de un radicalism anticomunist. Sunt lucruri care dureaza. Sub Emil Constantinescu se face, intr-adevar, un pas inainte: acesta a trimis un mesaj extrem de impresionant, care a fost adresat Memorialului de la Sighet, in numele presedintelui si purtandu-i semnatura. Domnia sa ne-a readus la cunostinta in nenumarate randuri ca a fost primul presedinte al Romaniei care a condamnat comunismul. In sens cronologic, fara indoiala ca da. In sens politic, ca simbol politic de lunga durata, nu as putea fi de acord.

M.M. : Putem spune ca era o condamnare de tip eseistic, prin care Emil Constantinescu se revendica unei pozitii anticomuniste. O condamnare inseamna, totusi, mai mult. Discutia de fata are loc pe data de 26 decembrie 2006. In urma cu un an, abordarea unui astfel de subiect ar fi fost imposibila din perspectiva condamnarii comunismului la nivel statal. Sa facem putina cronologie, este foarte importanta. Sa presupunem ca ne aflam la inceputul anului 2006: ce se intampla?

V.T. : Cateva lucruri trebuie mereu rememorate si reconsiderate. In primul rand, este clar pentru oricine a studiat si a urmarit atent alegerile din 2004 ca tema anticomunismului a fost mai degraba una colaterala.

M.M. : As spune ca a fost foarte timida, aproape invizibila.

V.T. : Ea apare insa in momentul in care Traian Basescu, intr-o dezbatere istorica, il sfideaza pe Adrian Nastase, spunandu-i: "Ce pacat pentru aceasta tara ca in finala luptei pentru sefia statului sunt implicati doi fosti comunisti: unul care a renuntat la comunism si unul care nu a renuntat".

M.M. : A fost o interventie de tip psihologic, nu una de tip doctrinar. In acel moment nu s-au confruntat doua directii.

V.T. : Exact. PD nu avea ca dimensiuni ideologice anticomunismul radical si despartirea de comunism. As vrea sa accentuam un lucru: vorbind despre anticomunism radical, nu ma refer la ceea ce Ion Iliescu, Hrebenciuc si altii din gruparea lor numesc "talibanism" sau "fundamentalism anticomunist". Ma refer la anticomunismul liberal, la fel de indreptatit moral ca si antifascismul. Din acest punct de vedere, le vad drept cele doua reactii ale spiritului liberal in raport cu totalitarismele secolului XX. Nu gasesc niciun motiv pentru care un anticomunist de orientare liberala ar trebui sa fie jenat, dupa cum niciun antifascist de orientare liberala nu are motive de a se simti stingherit sau stanjenit de pozitiile adoptate.

Voi da ceasul inapoi pana la momentul in care d-l Basescu vine la Washington, in martie 2005. Initiativa a apartinut ambasadorului roman din epoca, d-l Sorin Ducaru: dansul a propus prima intalnire a unui presedinte postcomunist din Romania cu intelectuali americani de origine romana sau neromana care se ocupa de aceasta tara. Intrevederea a avut loc la Blair House.

M.M. : Resedinta sefilor de stat aflati in vizita oficiala in  Statele Unite.

V.T. : Cu acel prilej, d-l Basescu s-a intalnit cu aproximativ douazeci de intelectuali din zona metropolitana a Washingtonului, de la Indiana University, University of California din Los Angeles (UCLA) s.a.m.d. Tema discutata a fost cea a arhivelor. I-am oferit d-lui Traian Basescu un exemplar al cartii Stalinism pentru eternitate si unul al cartii noastre comune, Schelete in dulap, semnalandu-i chiar ca, fiind publicata in octombrie 2004, afirmatiile legate de domnia sa nu erau nicidecum menite sa placa celui ales presedinte.

M.M. : Inregistrarea in sine fusese facuta in martie-iunie 2004. Anticipam atunci cresterea lui Traian Basescu. Tin minte ca, in timp ce vorbeam, eram noi insine surprinsi de lumina in care il descopeream.

V.T. : La intalnirea respectiva, Traian Basescu parea destul de sceptic privitor la posibilitatea de deblocare a arhivelor. Era de parere ca mare parte dintre acestea fusesera de acum "curatate", trecute prin ciur, masluite s.a.m.d. Discutia s-a incheiat in conditii foarte amabile, fiind urmata de un discurs impresionant la Council of Foreign Relations din Washington. Cam atat. Dupa aceea, in iunie 2005, s-a publicat in revista 22 un interviu luat de Rodica Palade lui Traian Basescu. Jurnalista i-a vorbit presedintelui despre necesitatea condamnarii comunismului, subiect ce se intensifica vazand cu ochii in randul intelectualitatii critice din Romania.

M.M. : Era, totusi, o tema prezenta in presa intelectuala - nu cotidiana - si in dezbaterile dintre intelectualii critici.

V.T. : Intr-adevar. Tema nu era insa centrala. Rodica Palade il intreaba pe Traian Basescu despre problema condamnarii comunismului, invocand Cartea neagra a comunismului, Legea Ticu, interventiile lui Constantin Ticu Dumitrescu. D-l Basescu raspunde ca, in ciuda respectului pentru Ticu Dumitrescu si Vladimir Tismaneanu, acestea sunt punctele de vedere ale unor oameni, nu punctul de vedere stiintific de care are nevoie. Intrucat in mandatul anterior presedintele Ion Iliescu avusese nevoie de punctul de vedere al unei comisii stiintifice prezidate de Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, personalitate recunoscuta international pe tema Holocaustului, d-l Basescu spune ca si-ar dori si dansul o asemenea comisie. Poate din Academie, poate din alta parte. El spune ca nu doreste condamnarea comunismului ca gest formal, ci un lucru de substanta, acoperit de un document imbatabil, irefutabil din punct de vedere stiintific.

M.M. : Deci Traian Basescu nu voia sa ramana la nivelul lui Emil Constantinescu, la niste afirmatii mai mult sau mai putin conjuncturale.

V.T. : Exista doua motivatii. Cea pe care tocmai ai mentionat-o si cea enuntata la mijlocul lunii iunie 2006, cand s-a intalnit cu expertii Comisiei si un numar de oameni care au sustinut ideea condamnarii comunismului in presa - "Trebuie sa marturisesc sincer ca pentru mine condamnarea comunismului nu a fost pana recent o prioritate". In toamna, prin noiembrie-decembrie, tabara liberala marcheaza in cunoscutul conflict de durata, cunoscut drept "razboiul intre palate". Se ia o initiativa care sustine, de fapt, ceea ce unii cerusem cu multa vreme inainte.

 Dupa interviul in care d-l Basescu ceruse o comisie, am dat eu insumi un interviu in volumul aparut la Curtea Veche, Democratie si memorie. Ulterior, am primit chiar o scrisoare de felicitare de la Paul Goma. Citam din finalul cartii Pantha Rei a lui Vasilii Grossman, unde marele scriitor rus vorbeste despre "Holocaustul Rosu" sau "genocidul comunist" si despre lucruri de neiertat. Eu afirm in interviu ca Vasilii Grossman nu a avut nevoie de o comisie pentru a ajunge la aceasta concluzie, ceea ce demonstreaza ca am avut eu insumi rezerve fata de ideea infiintarii unei comisii.

M.M. : In Romania, cand vrei sa ingropi o problema faci o comisie.

V.T. : Ei bine, suntem poate una dintre primele comisii ale acestei tari care si-a facut treaba.

M.M. : O treaba in stil sah-mat, care a mers atat de repede, incat tot felul de indivizi deranjati de concluzii s-au apucat sa ceara dezbaterea documentelor s.a.m.d., in vederea incetinirii procesului.

V.T. : Am spus-o si o voi repeta ori de cate ori va fi necesar: se poate dezbate la infinit. In spiritul si metoda sa, Raportul Final ramane valabil pe foarte lunga durata. Se vor putea face corecturi la anumite pagini sau adaugiri legate de numele unor indivizi, se vor putea aduce documente in plus referitoare la greve care au avut loc in timpul comunismului, despre care poate nu am avut destula cunostinta in momentul elaborarii etc. In 660 de pagini nu se poate include absolut totul.

In interviul cu Armand Gosu, publicat in septembrie 2006, vorbesc clar despre necesitatea infiintarii unui institut de analiza a dictaturii comuniste. In 1997, am facut propunerea infiintarii unui centru national de analiza a dictaturii comuniste din Romania. In vara lui 2005 insistasem deja pe langa Mona Musca, atunci ministru al Culturii, in ideea infiintarii unui asemenea muzeu si a unui asemenea institut. Nu pretind prioritate absoluta, nu este o idee foarte orginala. Asemenea institute exista in cele mai multe dintre tarile postcomuniste. Pana in acel moment, insa, nu existase unul in Romania.

 Initiativa a fost preluata de catre Marius Oprea, consilier pe probleme de securitate nationala al prim-ministrului Calin Popescu Tariceanu. El infiinteaza Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania, cu mandat precis, investigativ, focalizat pe crimele comunismului. Din cate am inteles, acesta nu are ca scop interpretarea si analiza detaliata a tuturor institutiilor comunismului, de la muzica pana la arhitectura.

M.M. : Practic, se ocupa cu descoperirea lucrurilor care au fost ascunse.

V.T. : Si cu publicatii foarte importante. La inceputul lui decembrie 2006, la un an de la infiintare, au publicat anuarul Institutului si au anuntat ca vor face un dictionar al directorilor de penitenciare si inchisori din Romania comunista.

 Pe acest fond se produce un alt element foarte important: initiativa declansata de Sorin Iliesiu, folosind documente spectaculoase, cunoscute, care nu ajunsesera insa la nivelul cunoasterii de masa. Ele erau produse de Academia Civica si de cercetatorii legati de Memorialul de la Sighet, grupul care lucreaza cu d-l Romulus Rusan si d-na Ana Blandiana. Sorin Iliesiu re-redacteaza aceste documente, recompunandu-le intr-un Apel pentru condamnarea comunismului, publicat ca supliment al revistei 22. Acesta castiga nenumarate semnaturi pe baza de e-mail, contacte personale etc. Urmeaza semnaturi de mare anvergura, se produce efectul boule de neige.

 In februarie 2006, totul devine chiar mai presant. La Apelul lui Iliesiu se asociaza GDS si figuri importante ale culturii, cerand presedintelui Basescu sa condamne comunismul pe 13 martie, cu ocazia aniversarii Proclamatiei de la Timisoara. Se ajunge la o situatie aproape ultimativa odata cu semnarea Apelului de catre reprezentantii marilor centrale sindicale. In acest moment se produce clar o analiza a situatiei din teritoriu la nivelul echipei prezidentiale. Cred ca presedintele Basescu realizeaza importanta extraordinara a subiectului.

M.M. : Eu cred ca a realizat-o in trepte. Tin minte foarte bine ca se afla in vizita in China cand i s-a adus la cunostinta publicarea acestui document. Avand in vedere ca erau implicati foarte multi intelectuali de marca, i s-a cerut sa reactioneze. In stilul oarecum specific, Traian Basescu a raspuns: "Sunt destul de departe in spatiu si in timp de aceasta chestiune. Vom vedea ce se va intampla la intoarcerea acasa". A refuzat deci sa aiba o reactie imediata la un lucru care captase deja atentia intregii scene publice din Romania.

V.T. : Ca sa fiu corect fata de ziarul Ziua, trebuie sa precizez ca acesta a publicat destul de mult atat din Apel, cat si din interviul cu Sorin Iliesiu. Vizita in China este evident legata si de faptul ca Traian Basescu merge intr-o tara condusa inca, din punct de vedere constitutional, prin monopol politic de Partidul Comunist Chinez. Stiu ca la conferinta de presa i s-au pus intrebari legate de anticomunism, probabil cat se poate de justificate. Era insa o chestiune de inoportunitate in momentul in care tocmai daduse mana cu presedintele Partidului Comunist Chinez. Exista si considerente ce tin de diplomatie si politete.

M.M. : Oricum, Traian Basescu, un om transant, nu a dat atunci un raspuns transant.

V.T. : Nu. Lucrurile avanseaza insa destul de puternic. Pot afirma fara exagerare ca un numar de consilieri apropiati ai presedintelui Basescu erau de acum constienti ca subiectul devenise fierbinte. Am purtat eu insumi in acea perioada cateva discutii cu membri ai anturajului imediat al presedintelui. Nu am nicio indoiala ca tema era foarte discutata. In momentul in care pe Traian Basescu incepe sa il preocupe ceva, nu este o preocupare superficiala. Acest lucru mi l-a spus ulterior unul dintre fostii sai consilieri, intelectual de marca al Romaniei, povestindu-mi despre felul in care Traian Basescu s-a apropiat in timp de chestiunea Holocaustului. Tot astfel cred ca a decurs si momentul adancirii reflectiei sale asupra chestiunii condamnarii comunismului in Romania. S-a combinat, desigur, cu rivalitatile si conflictele politice. Sa nu uitam ca este o perioada de intense polemici politice.

 La sfarsitul lui martie, deopotriva in societatea civila romaneasca si la nivelul anturajului si oamenilor cu care presedintele se consulta in mod frecvent, se constituise o masa critica ce avea sa conduca la decizia lui de a lua initiativa in acest subiect. Foarte multi adversari ai lui Traian Basescu au incercat sa ma convinga ca va face un gest de mantuiala, ceea ce in engleza s-ar numi perfunctory, ca va incerca doar sa obtina puncte electorale, ca pentru el subiectul nu exista si ca ma las manipulat. Unele mesaje de descurajare m-au lasat cu gura cascata prin vehementa atitudinii anti-Basescu. Un lucru este cert: la sfarsitul anului 2006, pe baza experientei avute in relatia cu Traian Basescu pe tema condamnarii comunismului, nu pot afirma decat ca s-a comportat cu perfecta onestitate. Parca anticipand ce avea sa se intample in Parlamentul Romaniei, a spus de la bun inceput: "Chiar daca ramanem numai noi doi, d-l Tismaneanu si cu mine, tot voi condamna comunismul".

Traian Basescu este un om politic. Evident ca a facut si calcule politice, dar in momentul in care s-a convins el insusi din punct de vedere moral ca aceasta condamnare este necesara, iar el crede in ea si in valoarea ei terapeutica nationala, bolovanul nu a mai putut fi oprit. Acest lucru s-a vazut cat se poate de limpede. S-au facut toate opozitiile posibile, s-au scris cele mai infioratoare lucruri despre presedintele Basescu, despre ideea condamnarii comunismului, despre parintii mei, despre parintii si rudele lui Traian Basescu. Imi amintesc momentul venirii mele in tara pentru a anunta infiintarea Comisiei intr-o conferinta de presa. Ea a devenit ulterior prima sedinta a Comisiei Prezidentiale in varianta restransa, la mijlocul lunii aprilie 2006.

 Am participat la o dezbatere organizata de Fundatia Horia Rusu, respectiv IICCR: O sentinta mult amanata. Condamnarea comunismului. Fostul presedinte Emil Constantinescu m-a "interpelat", somandu-ma sa-i raspund la urmatoarea intrebare: "Cum va veti simti, d-le Tismaneanu, atunci cand, in momentul in care va rosti discursul de condamnare a comunismului, acest om va fi fost demascat ca agent al Securitatii?". Este 26 decembrie 2006, Traian Basescu tocmai a anuntat ca toate dosarele fostei Securitati vor fi predate pana la 31 decembrie Colegiului CNSAS. Nu a fost demascat ca agent la fostei Securitati, iar Emil Constantinescu a fost in prezidiu la momentul istoric al condamnarii comunismului. (...)

M.M. : Cum a lucrat, de fapt, Comisia? Ea a fost alcatuita dintr-un numar de membri si din cativa experti pe fiecare domeniu.

V.T. : Prima chestiune a fost sa vedem daca putem imprumuta ceva din experienta Comisiei Wiesel. M-am consultat destul de mult cu Radu Ioanid, factotum in functionarea acesteia, inclusiv editor al volumelor aparute la Polirom: primul este Raportul Final al Comisiei, al doilea cuprinde documentele anexe ale acestuia. Acesta a fost modelul luat in calcul. Ne-am gandit la un numar de experti. Primul lucru facut a fost sa gasesc un secretar stiintific, cineva din tara cu care sa lucrez in chip constant. Decizia mea a fost sa lucrez cu tanarul istoric Cristian Vasile, care are un doctorat in istorie (sub conducerea profesorului Dinu Giurescu), autor a trei carti legate de istoria bisericii sub comunism, Biserica Ortodoxa in primul deceniu comunist, relatia intre Vatican si Kremlin si destinul Bisericii Greco-Catolice. (...)

 In forma initiala, lista Comisiei ii cuprindea pe: Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, I.P.S. Nicolae Corneanu al Banatului, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, regretatul Virgil Ierunca, Sorin Iliesiu, Gail Kligman, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, Horia-Roman Patapievici, Dragos Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Stelian Tanase, Cristian Vasile, Alexandru Zub. Este, dupa parerea mea, un Who’s Who al oamenilor care s-au ocupat de istoria contemporana a Romaniei sau care au scris lucruri pe care le consider esentiale pentru interpretarea a ceea ce s-a petrecut in Romania ultimilor 50 de ani. Nu este nevoie sa le fac o descriere a publicatiilor, toate CV-urile membrilor Comisiei pot fi consultate pe site-ul Pesedintiei.

 In prima luna, dintre membrii acestui for a facut parte Sorin Antohi, la acea vreme profesor si sef al departamentului de istorie la Universitatea Central-Europeana din Budapesta. Dupa cum stim, Sorin Antohi s-a retras in luna mai, inainte sa se fi inceput lucrul in arhive. Cele doua "conditii" pe care le-am pus presedintelui Traian Basescu pentru a accepta pozitia de presedinte au fost: 1) dreptul de a constitui comisia in functie de ceea ce cred ca sunt contributiile esentiale la interpretarea fenomenului comunist din Romania; am mentionat si alte nume care nu sunt neaparat membri ai Comisiei acum, si 2) accesul nelimitat la arhive.

 Ulterior, am avut poate si momente de regret, pentru ca accentul pe arhive a devenit chestiunea esentiala a activitatii comisiei. Au existat rezerve fata de infiintarea acestei comisii, inclusiv un articol foarte incitant semnat de Andrei Plesu in revista  Dilema Veche, in care acesta se intreba de ce este nevoie de o comisie, toate aceste lucruri cunoscandu-se deja.

M.M. : Intr-un fel sau altul, eram oricum cu totii pe aceeasi pozitie, ca lucrurile sunt limpezi si ca nu e nevoie de nicio comisie.

V.T. : S-a dovedit ulterior ca lucrurile erau mult mai complicate. Nici Andrei Plesu, nici eu insumi, nici presedintele Basescu nu aveam de unde sti cu ce dificultati ne vom intalni in cadrul luptei pentru accesul la arhive. S-a format, deci, un grup. Eu am venit in tara, m-am intalnit cu presedintele inainte de conferinta de presa de la mijlocul lunii aprilie. S-au discutat formarea comisiei si propunerile nominalizate. Toata lumea a fost de acord. Oamenii erau de acum contactati, trecuse episodul Goma, care sub nicio forma nu l-a implicat pe presedintele Basescu, doar pe mine. Ne-am gandit la experti in functie de structura pe care ne-o imaginam pentru Raport. Aceasta a luat forma la inceputul lunii iulie, cand in mintea mea era deja destul de bine definita directia in care vom merge. Existau trei lucrari din propria bibliografie pe care le consideram esentiale pentru ce vom face: Arheologia terorii (principalele mele contributii de istorie a comunismului romanesc, transmise de-a lungul anilor la Europa Libera sau publicate in tara), Fantoma lui Gheorghiu-Dej si Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc. Schema destul de clara era completata de un indemn primit de la d-na Doina Cornea, la care tin foarte mult sa revin. La simpozionul organizat de Fundatia Horia Rusu, dansa spunea: "Nu vom intelege niciodata comunismul daca nu vom insista asupra relatiei intre comunism si ideologia acestui sistem".

 Am decis, prin urmare, ca vom face un text mai mult sau mai putin canonic, respectand perspectiva modelului totalitar. Comunismul romanesc a fost o expresie aproape perfecta a modelului totalitar, asa cum a fost el discutat in literatura politologica internationala, cu amendamentele de rigoare. Modelul clasic, originar, nu include schimbarea din interiorul sistemului si o serie de elemente de dinamism. Ideea era sa urmarim dezvoltarea, evolutia si declinul Partidului Comunist si al principalelor sale institutii, iar apoi sa studiem fenomenul represiunii, rolul Securitatii, universul concentrationar - respectiv Gulagul sau "arhipelagul MAI", cum i-a spus candva Paul Goma.

Urma ceea ce s-a petrecut in cadrul economiei, procesele sociale declansate ca parte a experimentului de inginerie sociala care a fost comunismul. Nationalizarea mijloacelor de productie si colectivizarea agriculturii nu s-au petrecut doar pentru ca acesti oameni doreau sa puna mana pe toate resursele societatii. Ei urmareau schimbarea unui model economic bazat pe economia de piata si pe proprietate privata, in functie de niste precepte ideologice cu modelul economiei planificate, de comanda, respectiv distrugerea societatii private la orase si la sate deopotriva, echivalenta cu distrugerea oricarei forme de autonomie legata de principiile pietei si initiativei individuale. Ca atare, am anticipat ca vom avea de-a face cu un capitol foarte larg pe tema represiunii impotriva taranimii si a colectivizarii agriculturii.

 Rolul ideologiei fiind central, era de prevazut ca si Raportul Final va include elemente esentiale legate de ce s-a intamplat in planul culturii, invatamantului si de instrumentul politic reprezentat de propaganda de partid. Politica externa a jucat un rol esential in autolegitimarea regimului Ceausescu. Ca atare, anumite chestiuni  legate de aceasta aveau sa fie discutate intr-un capitol sau altul. La randul lor, represiunea religioasa si, nu mai putin important, formele de rezistenta la fenomenul comunist. Deci, pe de o parte, Raportul urma sa trateze represiunea comunista, pe de alta, trebuia sa accentueze rezistenta, sa nu creeze imaginea unui popor intreg de colaboratori si complici. Una dintre directiile de atac impotriva Raportului a fost ca se urmareste culpabilizarea intregului popor roman. Nici vorba! Comunismul in Romania a fost impus din exterior: este o teza centrala a Raportului, apare si in concluzii, si in discursul presedintelui Basescu.

 In egala masura, dupa 1965 - suntem in consonanta si cu tezele lui Paul Goma - vine momentul in care romanii "se elibereaza" de sovietici, dar nu si de acei romani care vor sa continue si sa impuna sistemul. Faimosul apel al lui Goma, "Romani, eliberati-va de romani", se reflecta in interpetarile propuse in Raport. In structura, spirit si metoda, acesta se opune tezei celor doua Securitati, celor doua perioade, clivajului absolut intre epoca Gheorghiu-Dej (inainte de toate cominternista, tara fiind complet anexata blocului sovietic) si epoca ceausista (a autonomiei si despartirii de Moscova). Intr-o emisiune a lui Liviu Mihaiu, d-l Stefan Andrei propunea o distinctie intre doua tipuri de dictatura. Acesta - fost secretar al CC al PCR, fost ministru de Externe, fost ministru al Comertului Exterior, fost viceprim-ministru al guvernului in perioada Ceausescu si membru supleant al Comitetului Executiv -, vorbea despre dictatura de represiune si dictatura de dezvoltare.

Am mai dorit cu orice pret un lucru si sunt foarte fericit ca am reusit: ca intr-un text canonic acceptat de Presedintia Romaniei sa existe si punctul de vedere al minoritatilor, exprimat de oameni care provin din acestea (dar nu numai). De aceea, avem subcapitole legate de represiunea suferita de minoritatile maghiara, germana, evreiasca, roma s.a.m.d.

 Iata, deci, cine au fost expertii (dau doar cateva nume). Hanelore Baier s-a ocupat de chestiunea minoritatii germane, Ioana Boca - in special de anul 1956, Stefano Bottoni - de maghiari, Ruxandra Cesereanu - de literatura concentrationara, amintirile celor care au trecut prin Gulag. Radu Chirita, conferentiar la Cluj pe probleme de drepturile omului, Adrian Cioflanca, istoric de la Iasi, Dorin Dobrincu, care impreuna cu Constantin Iordache a editat volumul colectiv Taranimea si puterea, Róbert Fürtos, muzeograf principal la Memorialul de la Sighet, care s-a ocupat de studiile de caz despre principalele inchisori si Canalul Dunarea-Marea Neagra. Maria Muresan - profesor de istoria economiei nationale la ASE - a scris capitolul despre economia nationala in timpul comunismului, Germina Nagat s-a ocupat de chestiuni legate de politia secreta si profilul informatorului in timpul comunismului.

Eugen Negrici, istoric al literaturii romane, s-a ocupat de problemele acesteia pe perioada comunismului. Au mai fost o serie de experti maghiari. Cristina Petrescu s-a concentrat pe problemele disidentei, Anca Sincan pe problemele disidentei religioase si represiunii impotriva Bisericii, Virgiliu Tarau pe chestiuni legate de distrugerea societatii civile si a partidelor politice. Cristian Vasile, membru al Comisiei si expert, s-a ocupat de probleme legate de Biserica, dar si de sectia de Propaganda si Cultura a Comitetului Central. Smaranda Vultur a lucrat pe problema deportarilor si stramutarilor in forta ale populatiei. Am fost realmente fericit ca am avut si colaborari voluntare, oameni care au acceptat sa participe stiind ca nu pot fi platiti (Ioan Stanomir, Catalin Augustin Stoica). (...)

M.M. : Ce ar fi de spus despre ziua de 18 decembrie?

V.T. : Ziua de 18 decembrie a fost in mod clar un moment de despartire a apelor. Este exact ceea ce scrie Doina Jela intr-un articol din Observatorul Cultural, ceea ce remarcau si Armand Gosu, Rodica Palade si altii care au scris pe aceasta tema in revista 22. Unul dintre cele mai impresionante texte de aici este cel al lui Andrei Pippidi, Huiduiala, in care vorbeste despre "cea mai rusinoasa pagina din istoria Parlamentului romanesc dintotdeauna". Lasand deoparte acest lucru, desi sunt total de acord cu pozitia sa, eu m-as inscrie pe o alta. As spune ca a fost o combinatie intre abject si sublim: pe cat era de abject gestul contestatarilor, cred ca in istoria politica a Romaniei secolului XXI (pe care o leg chiar de secolul XX, comunismul tinand de acesta) gestul presedintelui Basescu, perseverenta, incapatanarea aproape copilareasca fac parte dintr-un registru al sublimului, si nu ma joc cu cuvintele. Era ceva aproape quijotesc: un Don Quijote in lupta cu toate morile de vant ale neo- si paleocomunismului.

Spuneai intr-o discutie avuta mai devreme ca Traian Basescu este, de fapt, un om singur. In acel moment, la acel prezidiu, era un om singur. Pe de alta parte, erau de partea lui acele balcoane, reprezentantii cei mai importanti ai intelighentiei din Romania si reprezentanti ai disidentei. Sa ne amintim cat de singura a fost Doina Cornea in Romania lui Ceausescu, cat de singuri au fost Andrei Plesu la Tescani, Constantin Noica si discipolii sai la Paltinis, Dinescu la domiciliul obligatoriu, Blandiana cu interdictie de publicare, Tudoran urmarit, Dan Petrescu anchetat si hartuit, Goma izolat, arestat, batut s.a.m.d. As vrea sa sper ca, trecand peste orice pasiuni si emotii personale, Paul Goma va sti sa vada ce s-a petrecut.

 Ce s-a petrecut a fost o despartire. Pe de o parte, partidele politice care il sustin pe actualul presedinte, dar nu s-au manifestat ca forte politice active si influente. Vocile cele mai importante au fost cele ale societatii civile. Acest demers al condamnarii comunismului, inceput ca demers al societatii civile, a culminat cu rostirea acestui discurs de catre Traian Basescu, agresat de PRM si sustinatorii lui si sustinut de exponentii societatii civile. Cineva a formulat memorabil esenta situatiei: cu acest prilej, Traian Basescu a devenit presedintele societatii civile. Nu in sensul ca este seful vreunei organizatii a societatii civile, ci prin faptul ca reprezinta, intr-un moment unic de sinteza valorica in istoria Romaniei, acele scopuri si aspiratii pe care aceasta societate le-a rostit prin Revolutia din decembrie 1989, confiscata ulterior de neonomenclatura, si mai cu seama prin Proclamatia de la Timisoara.

S-a spus clar si cat se poate de categoric ca regimul comunist din Romania a fost un regim ilegitim si criminal. Rostite fiind aceste cuvinte de catre seful statului, ales democratic de catre poporul roman in noiembrie-decembrie 2004, a mai sustine ca regimul comunist a fost unul al echitatii si dreptatii sociale este un gest care neaga de fapt pozitia politica a statului roman. Evident, ca in orice societate democratica, vor exista contestatari ai acestei pozitii si nostalgici ai comunismului. Oricum, s-a produs o reparatie pentru victime. Exista un pasaj in discursul prezidential in care sunt omagiati supravietuitorii Gulagului romanesc ca ultimi marturisitori despre ceea ce s-a petrecut in acele oribile temnite. Este un gest de reparatie in raport cu marii oameni de stat si marile personalitati politice exterminate de comunisti, cu partidele politice democratice suprimate de comunisti, cu traditia disidentei si a gandirii libertatii - negate de comunisti. Este un gest omagial in raport cu zecile si sutele de mii de tarani prigoniti de comunisti s.a.m.d.

 Este, deci, un moment care schimba datele de interpretare a trecutului Romaniei contemporane. Urmatorul pas il va constitui transformarea Raportului Final intr-un  text mult mai accesibil, mai putin tehnic, mai putin indatorat notelor de subsol de care avem nevoie din punct de vedere stiintific, dar pe care le putem pune in Anexe, ducand la ceea ce se numeste manualizarea acestui subiect. Asa cum Holocaustul este studiat in multe scoli din Romania, sunt perfect de acord cu presedintele Traian Basescu ca a sosit momentul ca istoria dictaturii comuniste din Romania sa fie studiata ca obiect separat. Nu doar ca parte a istoriei Romaniei in secolul XX, nu doar ca subiect in cadrul lectiilor de istorie, ci ca subiect in sine, care sa permita tineretului din Romania sa inteleaga ce inseamna partid comunist, ideologie comunista, propaganda comunista, Securitate s.a.m.d. Cred, deci, ca s-a trecut un prag istoric fara sa pretindem macar o secunda ca am spus totul despre comunism. Asa ceva nu era posibil in numarul de pagini pe care le-am avut la dispozitie, depasit oricum. Probabil ca este o opera in progres care va mai dura multi ani de acum incolo. Adaug ca pe un element crucial faptul ca presedintele Basescu si-a cerut scuze in numele statului roman victimelor terorii comuniste. (...)

(Fragment din volumul cu acelasi titlu  in curs de aparitie la editura Polirom)