Criza din Republica Moldova

Acum cateva zile, un prieten de-al meu imi spunea, consternat si furios de cele ce se intampla cu scolile romanesti (sau scolile moldovenesti cu predare in grafia latina) din Transnistria, ca el ar pleca voluntar sa lupte acolo, daca s-ar pune problema eliberarii pe calea armelor a acelor copii, parinti si profesori. Voluntar si cu mainile goale, am adaugat. I-am amintit ca s-a mai incercat o data, in 1992, eliberarea pe calea armelor a Transnistriei. Atunci, in 1992, mobilizarea generala decretata in Republica Moldova nu a dus decat la infrangerea trupelor moldovene. Mai mult, prin acel razboi, o parte din elita moldoveneasca a fost decapitata. Au plecat la razboi fiii cei mai bravi ai Republicii Moldova. S-au dus convinsi ca eliberarea Transnistriei ar putea duce, mai pe urma, la urmatorul pas - unirea cu Romania. Dar au fost naivi si inconstienti. Comandantii militari ai Republicii Moldova s-au dovedit incompetenti sau de rea credinta. Interventia armata in Transnistria a fost un esec. Din acel moment, regimul separatist de la Tiraspol s-a intarit si nimeni si nimic nu l-a mai putut convinge sa accepte autoritatea statala a Republicii Moldova. Sunt, iata, 12 ani de cand problema Transnistriei n-a fost rezolvata. Toate planurile de pace au cazut. Toate intentiile de federalizare s-au risipit. Unele erau insa gandite numai spre folos rusesc. Un plan extrem de avantajos Transnistriei si intereselor geostrategice rusesti - memorandumul Kozak, gandit de Moscova si acceptat initial de conducerea Republicii Moldova, pana cand au aparut presiunile internationale - a cazut. Acum ne aflam in cel mai periculos blocaj, in unghiul mort de unde nu se intrevede nici o solutie. Divizarea Republicii Moldova de Transnistria trebuie sa continue, se gandeste probabil la Kremlin. De aici si provocarile cu scolile inchise, tocmai pentru a ingheta situatia si a pastra o influenta directa in Transnistria si una tacita si tolerabila in Republica Moldova.

False indignari si oftaturi patetice la Bucuresti

In tot acest timp, Romania, care a fost exclusa de la negocierile privind Transnistria, incearca sa recupereze timpul istoric prin prezentarea unor programe de televiziune care sa impresioneze pana la lacrimi. Exista un patetism al neputintei pe care anumite posturi de televiziune de la Bucuresti il cultiva cu osardie. Suntem cu mainile legate, dar noi plangem ca la priveghi. Exista iarasi o ispita a vorbelor goale, o incercare de a recupera prin suspine si oftaturi absenta unei politici bine gandite fata de Republica Moldova. Bucurestiul a avut mai mereu o politica vocala fata de Republica Moldova. Mereu s-a vorbit, de la cele mai inalte tribune, despre destinul istoric comun. In tot acest timp, la Chisinau nu exista ziare romanesti. Donatiile de carte se fac sporadic. Iar atunci cand in Republica Moldova sunt alesi comunistii la putere, ne indignam si spunem ca ar fi mai bine sa-i lasam pe moldoveni in durerea lor, ca noi, vezi, Doamne, suntem pro-europeni si pro-atlantici, am intrat in NATO si batem la usa UE, asa ca mai bine sa intoarcem spatele celor care nu vor relatii cu Romania. Poate cand moldovenii din Republica Moldova aveau cel mai mult nevoie de noi am preferat sa nu auzim strigatul lor de disperare. Sa ne facem ca nu-i cunoastem si sa le spunem: daca ati votat cu comunistii, asa va trebuie.

Acum cativa ani, citeam relatari la Bucuresti despre preluarea puterii in Republica Moldova de catre comunisti, tinutul de peste Prut fiind prezentat ca o zona infricosatoare unde nu e bine sa calatoresti, daca vrei sa-ti salvezi pielea. Am avut apoi prilejul sa merg spre Chisinau, de doua ori, cu un autobuz luat de la Iasi, si am vazut ca situatia nu este chiar asa de neagra pe cat si-o inchipuiau analistii nostri de politica externa. De la vamesii care imi aratau semne de simpatie pentru faptul ca cineva din Romania se mai incumeta sa le treaca pragul, pana la efervescenta ce exista in anumite cercuri culturale de la Chisinau (racordate unui model cultural occidental) si pana la presa de limba romana ce aparea in capitala Republicii Moldova, unde derapajele antidemocratice ale presedintelui Voronin erau si sunt aspru criticate, toate mi-au dat senzatia ca o mai mare grija acordata realitatilor din Republica Moldova n-ar fi fost o gaura in cer. Locuitorii Republicii Moldova aveau si au nevoie ca de aer de informatie. O informatie curata, un semn de prietenie, o prezenta activa si negalagioasa pot face mai mult decat indignarile prea pline de patos care mai veneau din interioarele palatelor Victoria sau Cotroceni. Am putut constata ca la Chisinau lumea e mai evoluata decat la sate si percepe mai bine situatia. Si in sate putea sa fie altfel perceptia, daca guvernele de pana la comunisti ar fi platit pensiile la timp si le-ar fi marit cu cateva procente, ceea ce numai comunistii au facut, stiind ca prin astfel de masuri isi pot conserva voturile.

Ajungem astfel la criza scolilor romanesti din Transnistria. Bietii orfani de la Tighina nu mai puteau intra in dormitoare, cu militia transnistreana care ii lasa sa-si petreaca noaptea pe caldaramul din fata internatului. A doua zi premierul Adrian Nastase pleca la Moscova si propunea Rusiei un parteneriat strategic, formulare nefericita, care nu putea fi rostita, deoarece acest parteneriat strategic ar fi incompatibil cu apartenenta Romaniei la NATO. La Moscova, premierul a tacut cu privire la situatia scolilor romanesti. In schimb, la Moscova, asa-numitul ministru de Externe transnistrean, Valeri Litkai, a amenintat cu organizarea unui referendum privind aderarea Transnistriei la Federatia Rusa.
Ca sa se spele pe maini de posibilele acuze de tolerare a regimului separatist de la Tiraspol, presedintele Vladimir Voronin tine un discurs in Parlamentul Republicii Moldova prin care califica regimul de la Tiraspol drept "grupare criminala transnationala", iar despre Igor Smirnov, conducatorul autoproclamatei republici, spune ca "a luat drept ostatici copii, iar maine va flutura arme in centrul Europei". Presedintele Iliescu vorbeste si el despre "primitivismul" celor de la Tiraspol. Astfel, Voronin si Iliescu par sa fie impacati, si-au facut datoria, au infierat, s-au maniat, fara insa vreun efect concret.
Totul incepe sa semene cu o farsa sinistra. Si nu te poti intreba de ce abia acum Smirnov se decide sa inchida scolile? De ce nu a facut-o in urma cu un an sau cu doi? De asemenea, citind presa de la Chisinau, nu poti sa nu constati ca declaratiile presedintelui Voronin sunt tratate cu circumspectie. Se vorbeste de o intelegere Smirnov-Voronin. Smirnov isi consolideaza pozitia prin actiuni represive. Vladimir Voronin pare omul bun, dar el ar putea sa-i pacaleasca pe naivii care ar putea descoperi o schimbare de atitudine, mai ferma, in relatia cu Tiraspolul. Asemenea declaratii pot sa-i asigure lui Voronin pastrarea puterii. Pe de o parte, el nu mai poate recurge la solutia armelor, dupa esecul din 1992. Pe de alta parte, el se delimiteaza de Tiraspol, dar ramane la putere, ca alternativa cu fata umana, preferata de Moscova. Asa ca Republica Moldova va fi in continuare divizata, dar si cei de la Chisinau si cei de la Tiraspol sunt tot preferatii Moscovei.

Singurii care sufera cu adevarat sunt copiii, parintii si profesorii

Cine pierde din toata aceasta criza? Pierd probabil naivii care isi inchipuie ca Igor Smirnov este doar un nebun patologic, ajuns in ultimul stadiu al duritatii, care a inceput sa actioneze de unul singur. Probabil ca redeschiderea scolilor va duce la un oftat international de usurare. Comunitatea internationala va crede ca datorita ei va fi pace. Iar despre comunismul lui Voronin se va vorbi tot mai putin, el fiind cel care, nu-i asa?, fara ocolisuri, a spus ca liderii de la Tiraspol sunt niste "lichele". Asa ca ne vom intoarce in punctul de dinaintea declansarii crizei scolilor: cu Republica Moldova jucand o carte trucata a independentei, dar fiind foarte atenta la sugestiile Moscovei, cu asa-zisa republica transnistreana gata oricand sa provoace noi tulburari, dar in momente foarte bine alese si pregatite, si cu Romania intrand in jocul indignarii ce nu aduce nici un progres diplomatic in relatiile sale cu Republica Moldova.
Din acest motiv, cred ca singurii care sufera cu adevarat sunt copiii, parintii si profesorii de la Tighina, Rabnita si Tiraspol. Sunt singurii martiri si pentru ei nu este de ajuns doar sa-i arati inlacrimati la televizor. Acei copii trebuie sa-si continue studiile. E cel mai important lucru sa poata invata mai departe, la Chisinau, la Iasi, la Bucuresti, sau oriunde altundeva unde nimeni nu le zangane lanturile si lacatele in fata scolii. A lacrima in fata lor e poate emotionant, dar poate mai firesc este sa te gandesti cum poti sa-i ajuti sa invete mai departe in limba pe care si-o doresc. Vazandu-i la televizor, nu pot sa nu constat ca, de 14 ani, foarte putini din Romania si-au asumat misiunea de apostolat didactic si pedagogic pentru copiii si tinerii si Republica Moldova. Chiar si cand au venit la studii in Romania, prejudecatile fata de basarabeni au functionat: baietii au fost mereu considerati betivi, murdari si hoti, iar fetele curve. Or, relatiile dintre Republica Moldova si Romania se vor schimba doar atunci cand moldovenii de peste Prut vor fi considerati egalii nostri mai ales in scoli, in reviste si la dezbaterile culturale si stiintifice.