Crize, crizism, vinovatie

Dupa caderea comunismului, lucrurile nu au mers struna în Romania, ci s-au poticnit în fel si chip, atat la nivel politic, cat si social, economic, etic. Dar era previzibil sa se întample asa. Societatea era fisurata, tara, fragilizata, mentalitatea, partial robotizata. Termenul postcomunism nu a fost, de aceea, utilizat de la început, din 1990, pentru ca el era înca inadecvat. A fost preferat termenul tranzitie, întrucat era mai putin tensionat, continea chiar o forma de neutralitate si ambiguitate acceptabile pentru toata lumea: si pentru comunisti, si pentru anticomunisti, si pentru apolitici, si pentru cei care habar nu aveau ce se întampla în si cu tara lor. Mentalul colectiv romanesc a înregistrat, în schimb, un alt termen care, chiar daca nu a fost pronuntat ca atare, a functionat la nivel invizibil: acela de criza. Daca prabusirea comunismului decapitase criza absoluta de sistem materializata de regimul Ceausescu (si înaintea acestuia, de regimul Gheorghiu-Dej), postceausismul (mai degraba decat postcomunismul) a adus în vizor o criza acceptabila, normala, produsa de debusolarea tranzitiei, la toate nivelurile. Totusi, nu neaparat ingurgitabila. Anul 1990 a fost emblematic în acest sens, plin de tensiuni, discordii, ranchiune, frustrari, fratricide etc., dar si de ironie jucausa, fantezie, solidaritate, stari de gratie - un an foarte interesant de studiat, cred, de istorici, politologi, psihologi, psihanalisti, jurnalisti (spun aceasta, fiindca eu însami l-am cercetat cu asupra de masura, considerandu-l a fi definitoriu pentru mentalitatea romaneasca). Sindromul crizismului a aparut odata cu prestatia lamentabila a proaspatului regim Iliescu, marcat de sechele totalitare, si de înaltarea în rang a noului organism politic, Frontul Salvarii Nationale.
De-a lungul celor 15 ani care au trecut de la caderea comunismului în Romania, crizele s-au manifestat constant (chiar daca au avut si caracter aleatoriu). Iata cateva dintre ele, la mari distante de timp unele de altele (selectionate din mai multe sfere - politica, sociala, morala): psihoza despre “teroristi“ în decembrie 1989, procesul-mascarada al cuplului Ceausescu, pre-mineriadele din ianuarie si februarie 1990, înfruntarile romano-maghiare din martie 1990, evacuarea brutala si programatica a ultimilor “golani“ din Piata Universitatii în 13 iunie 1990 si mimarea de catre autoritati a unei lovituri de stat, mineriada din 14-15 iunie; tensiunile dintre Biserica Ortodoxa si cea Greco-Catolica (soldate, în anumite cazuri, cu molestari fizice), mineriada din septembrie 1991, cazul Berevoiesti (care concretiza activitatea prestata înca de fosta Securitate si dupa prabusirea oficiala a comunismului); mineriada din 1999, scandalurile din CNSAS, coruptia generalizata la nivelul autoritatilor si institutiilor publice, scandalurile din cadrul Bisericii Ortodoxe Romane legate de homosexualitate, tragedia de la Mihailesti, criza ziaristilor ostatici în Irak.
Au existat foarte putine momente de comuniune în acesti ani: 1) iesirea în strada mai ales a tinerilor, în decembrie 1989, pentru a înfrunta regimul Ceausescu, prin asumare sacrificiala; 2) fenomenul Piata Universitatii, mai cu seama în perioada aprilie-mai 1990, care a concretizat un fel de stare de gratie si o revolutie spirituala, dar a unei minoritati blamate de restul poporului, care nu a înteles ce se întampla; 3) ceremonia funerara a lui Corneliu Coposu, omagiat simbolic de catre aproape toti romanii, inclusiv de catre fostii sai inamici politici; 4) vizita pontifului Ioan Paul al II-lea în Romania; partial, poate, si intrarea Romaniei în NATO. In rest, viata romaneasca a fost în continuu faramitata de scandaluri, tensiuni, amagiri, saracie, promiscuitate si minciuna. Cel mai dur an a fost, însa, 1990, întrucat romanii erau analfabeti în ceea ce priveste democratia si nu numai. Confuzia si malentendu-ul erau stari generalizate, drept care manipularea putea fi realizata în cercuri concentrice, daca Puterea avea interes în acest sens. Daca mortii din decembrie 1989 au fost un gaj previzibil pana la un punct (pentru ca o revolutie presupune si sange, chiar daca, în cazul romanesc, raman înca profund amendabile situatiile de deces din si de dupa 22 decembrie, dupa fuga lui Ceausescu, fiind vorba de o cifra mare, 942 de morti si 2.245 de raniti, fata de 162 de morti si 1.107 de raniti pana în 22 decembrie), mortii mineriadei din iunie 1990 constituie o pata neagra, necicatrizata, dar apta spre a fi speculata: autoritatile romane din 1990 au indicat cifra de 6 morti; ziarul strain care a indicat cifra cea mai mare de decese produse de mineriada a fost La Repubblica, vorbind de 21 de morti (si 650 de raniti). Estimarile mele indica, însa, o cifra si mai mare, daca sunt pusi la socoteala si cei care au decedat în urma maltratarii lor de catre politisti, fosti membri ai Securitatii si mineri, anume în jur de 40 de morti. Si peste 1.000 de raniti.
Societatea romaneasca se afla si actualmente în criza morala, atata timp cat, la 15 ani de la decembrie 1989 si de la mineriada din iunie 1990, provocatorii si autorii respectivelor decese nu vor fi adusi în justitie si pedepsiti (macar simbolic). Daca pentru decembrie 1989 lucrurile sunt ceva mai limpezi, caci exista ordine scrise si documente pe baza carora cei vinovati sa fie incriminati, în privinta zilelor de 13-15 iunie 1990 lucrurile sunt confuze, chiar daca sarada lor poate fi totusi dezlegata. Daca exista vointa în acest sens: la nivel politic si la nivelul justitiei. Nu în ultimul rand, la nivelul constiintei poporului roman, atat cat va fi fiind ea. Vinovatia autoritatilor din iunie 1990 poate fi decalata dupa cum urmeaza: au existat eminente cenusii (presedintele Ion Iliescu, la vremea respectiva, si alti politicieni din jurul sau, precum si lideri din Serviciul Roman de Informatii si din Politie, dar si altii, de pilda, vesnic controversatul Gelu Voican-Voiculescu), au existat executantii constienti (politistii si anchetatorii care torturau în lagarul de la Magurele, de pilda, care arestau abuziv si maltratau înca din timpul arestarii) si executantii manipulati (minerii; primitivi, instinctuali, multi dintre ei nestiind de fapt de ce au invadat Capitala, cu exceptia lui Miron Cozma si a altor lideri sindicali). Nu în ultimul rand, au existat bucurestenii care au maltratat la repezeala alti bucuresteni, daca acestia erau banuiti a fi “golani“, legionari, studenti, intelectuali. Pentru cei din urma nu exista posibilitatea de a fi adusi în justitie, ci doar propria lor constiinta, în caz ca o mai au. Filmul Piata Universitatii 1990, realizat de Sorin Iliesiu, Stere Gulea si Vivi Dragan-Vasile, a înregistrat pe pelicula figurile a o serie de bucurestence înminunate de sosirea în tromba barbara a minerilor aplaudati cu entuziasm. Nici minerii nu vor putea fi inculpati altfel decat prin liderii lor care i-au adus la Bucuresti, atatandu-i împotriva presupusilor destabilizatori ai ordinii feseniste si iliesciste. Dar ceilalti pot fi inculpati. Daca exista constiinta morala, rectitudine, dorinta de adevar si înca multe altele.