De același autor
Într-o cultură colectivistă să pui cuiva o întrebare în loc să-i dai un răspuns e un exercițiu dureros. Te invalidează ca om. Cum adică, tu nu știi, nu ești atât de puternic încât să ai deja cel mai bun răspuns, toate răspunsurile, pentru toată lumea?
Acum câteva zile am scris pe Facebook o postare în care deplângeam lipsa de inspirație a unor producători de electrocasnice care își chinuie produsele cu nume precum EWW1476HDW sau Maxx 5 WVD24520EU. Astea două erau cele din care urma să ne alegem noi noua mașină de spălat rufe. Benign. Ce a urmat, însă, m-a luat complet prin surprindere.
Prieteni din viața reală sau din cea virtuală, cunoscuți și complet necunoscuți au început să-mi recomande ce altă mașină de spălat rufe să-mi cumpăr. De ce unele sunt mai bune ca altele, de ce lor le place una sau alta. La un moment dat, un comentator a semnalat că intervenția mea nu cerea recomandări de produs, ci încerca să atragă atenția asupra unei scăpări de marketing. Inutil.
Comentariul n-a mișcat pe nimeni. Dorința irepresibilă de a ajuta nu ține cont de nicio barieră. Totuși, pe parcursul câtorva zeci de comentarii binevoitoare, nimeni nu s-a întrebat și nu m-a întrebat de ce anume am nevoie. Toată lumea a presupus candid că toate criteriile care sunt importante pentru ei sunt importante și pentru mine. Punct.
Nimeni nu știa dacă decizia mea se baza pe dimensiunile mașinii, pe clasa de energie, pe disponibilitatea funcției de uscare, pe tipul de programe, pe preț, pe culoare sau chiar pe proveniența de la un anumit producător. Și deși nimeni nu știa nimic despre nevoile mele, toți știau foarte bine ce mi-ar trebui ca să le satisfac. Nu e un pic ciudat? Chiar un pic mai mult?
Mi-e clar că o apuc pe un drum periculos. Risc ca punerea problemei în acest fel să mă transforme pentru unii dintre prieteni, reali sau virtuali, într-un fițos autosuficient și nerecunoscător față de oameni care și-au luat din timpul, energia și cunoștințele lor ca să-mi întindă o mână de ajutor. Faptul că n-o cerusem pentru că nu aveam nevoie de ea e un detaliu derizoriu. Nu poți refuza un ajutor dat cu bună intenție și bună-credință.
Las’ că m-a mai bântuit o dilemă. M-am întrebat dacă există posibilitatea ca, la 44 de ani, cu casă, familie, trei copii și câteva firme crescute, să nu fiu în stare să-mi aleg, împreună cu soția mea, o mașină de spălat rufe. Adică dacă cei care-mi oferă voluntar ajutorul se gândesc că am mare nevoie de el, dar nu l-am cerut din timiditate.
Unul dintre efectele unei culturi profund colectiviste, ca a noastră, e ăsta: noi știm lucruri despre ceilalți. Nu trebuie să-i întrebăm nimic. Trebuie doar să le dăm răspunsurile de care suntem convinși că au nevoie, chiar dacă încă nu conștientizează că au nevoie de ele. Când facem asta, abordarea e perfect justificată. Îi ajutăm, îi lămurim, îi scăpăm de probleme. Le facem un bine. Când, însă, ceilalți fac asta cu noi, ne scoate din sărite. Nu ne face bine deloc. Ne-ar face mult mai bine ca, înainte să ne pună în palmă o pastilă din cutia lui cu pastile, celălalt să ne întrebe ce ne doare. Și dacă n-ar fi mai bine căutăm o pastilă în cutia noastră.
Asist frecvent la întâlniri lungi în care toată lumea răspunde la toată lumea, deși nimeni nu întreabă nimic pe nimeni. Acum niște ani chiar le convocam și le conduceam. La final, toți pleacă obosiți, demotivați și nemulțumiți. Deși fiecare venise cu cele mai bune răspunsuri care pot exista, ceilalți n-au fost dispuși să le înțeleagă și să le accepte. Dacă ceilalți s-ar schimba, lucrurile ar merge ca pe roate. Toți am fi mult mai eficienți și mai bucuroși, dacă ceilalți ar fi de acord să facă ce credem noi că e mai bine să facă. Ne scapă că și ceilalți cred exact același lucru despre noi.
Într-o cultură colectivistă să pui cuiva o întrebare în loc să-i dai un răspuns e un exercițiu dureros. Te invalidează ca om. Cum adică, tu nu știi, nu ești atât de puternic încât să ai deja cel mai bun răspuns, toate răspunsurile, pentru toată lumea? Pe de altă parte, dacă-l întrebi, îl chinui. Trebuie să gândească cu capul lui și cine știe ce idei îi mai vin, care disturbă „armonia“ grupului. Nu mai bine îl scutești de necazuri și îi zici direct cum stă treaba? Fie că vorbim de familie, de comunitate sau de organizație, așa funcționează cel mai perfid presiunea și controlul grupului: tu nu întrebi, dar noi îți răspundem. A, nu vrei să iei răspunsul în considerare, ai și tu răspunsurile tale, înseamnă că n-ai nevoie de noi, ia fă matale pași și cântă la altă masă! Noi, aici, ne ascultăm unii pe alții.
Nu întâmplător, acest dialog al surzilor se arată în toată strâmbătatea lui în spațiul public. Noi știm ce-ar trebui să facă politicienii, artiștii, sportivii, șoferii, jurnaliștii, finanța mondială și le-o spunem în fiecare zi. Cei care ne conduc știu ce-ar trebui să facem noi și ne-o scriu în fiecare proiect de lege sau ne-o spun în fiecare zi la televizor. Toată lumea ajută și ceartă pe toată lumea. Totuși, deși le spălăm mereu în public, rufele continuă să rămână murdare. //
