„Culisele“ mistice ale absurdului ionescian

S-a scris, din păcate, prea puţin despre Eugène Ionesco:  mistic sau necredincios? de Marguerite Jean-Blain (Eugène Ionesco:  mystique ou mal-croyant?, Éditions Lessius, Bruxelles, 2005), o cărticică densă ce avansează o perspectivă inedită asupra teatrului şi gândirii lui Ionesco. Având în spate o teză de doctorat susţinută în 2000 la Aix-en-Provence, ea are în fapt meritul de a elabora – fără obişnuita morgă doctorală – o nouă viziune interpretativă. Abordări din unghiul filonului religios şi metafizic ionescian au mai existat, desigur, în ultimele decenii (la noi, Eugen Simion a fost un „pionier“ în anii ´80), dar nimeni n-a mai întreprins, din câte ştiu, un examen sistematic al filonului mistic din „culisele“ teatrului şi din „avanscena“ operei autorului Scaunelor. O dimensiune, altminteri, nu doar evidentă, ci şi esenţială pentru înţelegerea personalităţii dramaturgului.

Autoarea franceză îşi propune, pornind de la dubla identitate etno-lingvistică a lui Ionesco, să investigheze în profunzime şi incidenţele dublei sale identităţi religioase – ortodoxe şi catolice, orientale şi occidentale prin urmare… Apropierea rebelului căutător solitar de personalismul revistei Ésprit a lui Emmanuel Mounier (la sfârşitul anilor `30), eclectismul său spiritual din anii ´50-´60, raporturile cu budismul, iudaismul şi hasidismul, reinteriorizarea târzie a creştinismului (prin La Quête intermitente şi prin opera de final Maximilien Kolbe) fac parte din aceeaşi ecuaţie interioară marcată de mult invocata experienţă a „iluminării“ survenite în copilăria petrecută la Chapelle-Anthenaise. Atât eseurile din Nu, cât şi teatrul sau proza (confesiunile diaristice, romanul Le solitaire) sunt citite ca faze ale unui parcurs sinuos, marcat de identitatea paradoxală a unui individualist ostil oricărei autorităţi „paterne“ şi oricărei „logici a colectivelor“, dar care aspiră spre „dezmărginirea“ transcendenţei. Scriitorul e privit, aşadar, ca „mistic negativ“ aflat în căutarea credinţei, o „fiinţă mică“ înspăimântată de neant şi care imploră o ieşire „universală“. Nu e uitat însă nici balastul - eşecurile existenţiale sau vanităţile scriitoriceşti, iar „experienţele mistice“ ale copilăriei şi adolescenţei sunt, uneori, suspectate de exploatare literară excesivă sau ironizate ca simptome maniaco-depresive… Urmărindu-i, pas cu pas, influenţele spirituale, autoarea se apropie de tradiţia ortodoxă prin intermediul lui Olivier Clément (traducerile din Filocalia, prefaţa la ediţia franceză a Jurnalului fericirii etc.), dar şi al unor teologi ca Vladimir Lossky, prin povestirile pelerinului rus şi prin Fraţii Karamazov; de folclorul românesc – prin studiile lui Mircea Eliade, culegerile lui Constantin Brăiloiu şi Cântecele mortului traduse de J. Lassaigne şi Ilarie Voronca; de budism – prin Bardo Thödol şi Cartea tibetană a morţilor; de iudaism şi hasidism – prin Gershom Scholem şi Martin Buber. Însă – evident - Marguerite Jean-Blain este cel mai bine instalată în tradiţia catolică, unde se simte realmente acasă. Stimulată de încercările din anii ´20 ale lui Maurice Blondel de a acomoda raţiunea cu iraţionalul în circumscrierea experienţei mistice, ea începe prin a reconstitui căutările interioare ale lui Ionesco, urmărindu-i lecturile din Sfinţii Părinţi, Jakob Böhme, Sfânta Tereza din Avila sau Juan de la Cruz, din exegeţii lor moderni (Henri de Lubac, Jean Baruzi, A. Bord) sau din filosofia epocii (Bergson, E. Mounier, É. Gilson, Stéphane Lupasco ş.a.), punându-le în relaţie cu piesele de teatru şi jurnalele ionesciene, dar fără a uita niciun moment că autorul lor procedează „ca un artist“ care „creează pornind nu de la idei, ci de la forme“, de la experienţe individuale, nu de la teze doctrinare. Amănunt important: prin amabilitatea lui Marie-France Ionesco, Jean-Blain a avut acces direct la arhiva şi biblioteca scriitorului, de pe urma frecventării cărora a rezultat un examen istoric atent al multor surse filosofice şi spiritual-religioase (cu însemnările, adnotările şi sublinierile aferente, destule - semnificative).

Observaţiile privind „austerizarea“ progresivă a limbajului ca formă de asceză artistică sunt relevante, ca şi refuzul de principiu al perspectivei criticilor blocaţi în formule-clişeu gen „teatrul absurdului“ sau în aspectul „avangardist“ al primelor piese. În fond, exegeta rămâne fidelă concepţiei „antimoderne“ a lui Ionesco însuşi, potrivit căruia adevărata avangardă e clasicismul, un clasicism renovat, înţeles ca întoarcere la arhetipuri, la general-uman şi neschimbător (după ce modernitatea burgheză a transformat arhetipurile în stereotipuri): „el regăseşte originea însăşi a teatrului, care este aceea de a fi o liturghie, o ceremonie rituală, o punere în scenă a cultului, deci de origine religioasă. Dar ceea ce pune în scenă Ionesco e teama noastră de moarte, este întrebarea esenţială pe care ne-o punem cu toţii. Fără să ne propună o escatologie, trimiţându-ne la simbolisme şi la referinţe filosofice sau religioase destul de vagi, el ne reconduce la propria noastră singurătate“. Inclusiv provocările ludice din „anarhicul“ Nu – atrage atenţia Jean-Blain – indică o scară de valori „în mare măsură creştină, spirituală, chiar contemplativă“.

Analizele de text în căutarea arhitextelor mistice sunt animate de o tensiune autentică. Nici spiritul critic / gustul pentru ierahizări şi disocieri (v., între altele, comentariul maliţios despre Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo sau cel elogios despre Scaunele) nu lipseşte. Pe de altă parte, capitolele „comparatiste“, ca Prezenţa Sfântului Ioan al Crucii în opera lui Eugène Ionesco sau Ioan al Crucii, Jean Baruzi şi Eugène Ionesco sunt mai degrabă puncte vulnerabile decât forte. Aici, Jean-Blain pare adeseori tentată să ilustreze, demonstrativ, existenţa unor influenţe şi analogii nemaisesizate, cu riscul de a sacrifica polisemia operei. Mult mai credibilă se arată când apropie personajele-funcţii ale lui Ionesco de filosofia contradicţiei dinamice a lui Stéphane Lupasco şi de structuralism, când analizează substratul polemic al pieselor ionesciene faţă de teatrul lui Brecht, sau când urmăreşte, via Ionesco, punctele de conexiune şi divergenţă ale gândirii mistice cu filosofiile existenţialiste. Ea reuşeşte să reconstruiască astfel verosimil – şi, aşa-zicând, „procesual“ - traiectul interior al unei personalităţi, cu toate contextele biografice aferente (familiale, culturale, politice etc.) care au modelat-o, introducându-ne în intimitatea ei, iar recitirea scriitorului are loc à rebours, dinspre ultimele două piese de senectute (Omul cu valize şi Călătorie în lumea morţilor) ce „recapitulează într-o manieră originală toate evenimentele din viaţa dramaturgului (…) ca o serie de mici tablouri, corespunzătoare  unor visuri sau unor amintiri (…) şi se succed aproape ca nişte videoclipuri. Această construcţie împrăştiată exprimă ţâşnirea imaginilor în universul oniric al lui Ionesco şi îi dă un caracter oarecum derutant, haotic – după imaginea vieţii şi a personalităţii sale“.

Nefiind cunoscătoare a limbii, Marguerite Jean-Blain n-a avut acces la perspectivele criticilor români decât indirect, prin intermediul traducerilor în franceză. Totuşi, ea stăpâneşte destul de bine (chiar dacă nu în detaliu) datele româneşti ale formării lui Eugen Ionescu. În orice caz, percepe corect ce ar putea contraria, la rigoare, „un spirit occidental obişnuit să claseze problematicile sau conceptele“. Chiar dacă traducerea scârţâie pe alocuri, observaţiile mi se par sugestive: „Planurile religios, sociologic, autobiografic, subiectiv se intersectează în articole care nu reprezintă, totuşi, un jurnal intim. Viaţa este mai presus de intelectualitate, şi anume în toate dimensiunile ei, inclusiv aceea morală, spirituală, religioasă. Pământul ortodox românesc, pe care tânărul a crescut, este cu siguranţă cauza principală, acea Românie interbelică în care valorile culturale şi cele creştine modelează o mentalitate aptă să deconcerteze spiritul laic francez“. Bine echipată cu lecturi filosofice, psihanalitice, teologice şi mistice, autoarea franceză nu dă dovadă de reducţionism metodologic, ci de supleţe „eseistică“, adecvare la text şi atenţie la contexte, rigoarea exegetică fiind dublată de căldura unei meditaţii personale al cărei credo ar putea suna aşa: „Numai un demers critic curtenitor, prietenesc (…) respectuos faţă de text înainte de orice – şi de fiinţele care l-au cunoscut pe autor – îşi poate asuma o apropiere, doar o apropiere, de mister, o apropiere de persoană“. //

// MARGUERITE
     JEAN-BLAIN
// Eugène Ionesco: 
     mistic sau necredincios?
// traducere din limba
     franceză de Monica
     Grădinaru
// Editura Curtea-
     Veche, Colecţia
     „Ştiinţă, Spiritualitate,
     Societate“
// Bucureşti, 2010.