Pe aceeași temă
Observatia lui Katherine Verdery, cum ca toti intelectualii romani ai epocii, "pe masura ce produceau cultura", "reproduceau ideologia nationala" este, în esenta, corecta si reprezinta o proba a politizarii de fond a culturii romanesti din perioada postbelica. In ciuda unor eforturi individuale de a depolitiza tematica nationala, ceea ce s-a reusit uneori a fost doar iesirea de sub incidenta politicii imediate, a abordarilor oficiale, a indicatiilor concrete, dar nu si evitarea ilustrarii unei idei manipulabile dinspre ambele parti, dinspre Partid si acolitii sai, cat si dinspre intelectualii care o foloseau ca un scut protector impotriva ingerintelor acestora in cultura.
Ideea nationala a fost, prin urmare, înteleasa si folosita în moduri diferite pana la opozitie. Katherine Verdery observa aceasta diferenta, însa nu insista asupra ei pentru ca interesul ei (profesional, tematic) este sa puna în evidenta mai ales convergenta gruparilor si indivizilor în a contribui la "reproducerea ideologiei nationale".
Numai ca acesti actanti convergenti nu reproduceau aceeasi ideologie nationala. Am vazut ca, pe masura ce afirmatiile si acuzatiile gruparii protocroniste se accentuau si sprijinirea lor de catre autoritati crestea, o separatie tot mai neta s-a produs între acest tip de nationalism oficializat - tot mai îngust, mai etnicist si traditionalist, mai izolationist (ceea ce e valabil în Vest si aiurea nu e valabil neaparat la noi) - si restul participantilor la dezbatere si la actul critic si interpretativ în sine, participanti care, in majoritatea lor, nu se deziceau de ideea nationala, dar refuzau politizarea ei si mai cu seama antimodernismul si antieuropenismul protocronistilor, subliniind ca dimensiunea europeana e esentiala si constitutiva culturii romane, ca dimensiunea romaneasca trebuie sa fie, la randul ei, o componenta a europenismului.
Miza reactiei antiprotocroniste (care nu se reduce, repet, la aspectele ei de confruntare directa) a constat tocmai în apararea modernitatii si a europenitatii, a deschiderii spre universal. Aceste tendinte erau implicate în discursul national din anii ’60, dupa cum implicata era si o reactie antisovietica. La sfarsitul anilor ’70, cand, dupa esecul campaniei maoizante este reoficializata ideologia nationala, aceasta nu mai e îndreptata împotriva Imperiului de la Rasarit, ci împotriva Occidentului.
Etapele abordarii oficiale ale ideologiei nationale in epoca Ceausescu
Acum se produce a doua ruptura importanta în relatiile Partidului cu intelectualii, dupa cea din 1971. Acestia nu puteau accepta separatia de valorile europene în schimbul afundarii în specificitatea autohtona si în dacism. De altfel, resurectia artificiala a dacismului în acesti ani trebuie considerata tot un simptom antieuropenizant.
Chiar daca nu toti intelectualii de marca au intrat în polemica antiprotocronista, cu totii s-au distantat de antioccidentalismul oficial. Pe masura ce asistam la îngustarea nationalista a ideii nationale si la unele manifestari xenofobe, sovine si antisemite, s-a petrecut o îndepartare treptata (higienica!) de problematica nationala care, asa cum era abordata si clamata spre sfarsitul anilor ’80, în mijlocul mizeriei, frigului si terorii, ajunsese sa dezguste pe orice intelectual de buna credinta.(1)
Prin urmare, cateva disocieri trebuie neaparat facute si subliniate. Katherine Verdery se raporteaza la ideologia nationala în regimul comunist romanesc de la început pana la sfarsit, ca si cum ea ar fi fost aceeasi si tot aceleasi efectele ei. Mai mult, ea situeaza si reinterpreteaza pana si "tezele din iulie" 1971 într-o continuitate ideologica nationala! Or, lucrurile n-au stat astfel si chiar sub domnia lui Ceausescu înregistram trei etape si trei versiuni diferite în abordarea oficiala a problemei nationale, fara sa mai vorbim de cele (cel putin) doua moduri de reprezentare si utilizare ale aceleiasi idei de catre intelectuali, dintre care unul (cel protocronist) sfarseste prin a se oficializa în anii ‘80.
Conducatorii comunisti ai Romaniei n-au îmbratisat ideologia nationala pur si simplu, ci, fiecare (Dej, Ceausescu), în diferite momente, un anumit tip de ideologie nationala. Aici trebuie mereu disociat, iar cercetatoarea americana nu este suficient de disociativa pentru ca, desi observa anumite diferente, pare sa împartaseasca opinia (neomarxista) care identifica ideologia nationala cu nationalismul, mai precis cu extremismul nationalist. De pilda, Ceausescu, atunci cand a revenit la perspectiva nationala, a adoptat acel tip de nationalism pe care i l-au inculcat ferventii sai de la Saptamana et comp., si nu discursul majoritatii intelectuale care se mai perpetua înca si în anii ‘80 (în ciuda cenzurii) si care nu concepea nationalul în opozitie cu universalul, valorile autohtone in opozitie cu cele straine.
Diversitatea interna si lupta de clasa
Una din frazele esentiale, reprezentative ale cartii lui Katherine Verdery suna astfel: "...ravna intelectuala pe care un grup sau altul o dedica «Natiunii» deconstruia categoriile si teleologiile marxismului, estompand diversitatea interna prin accent pus pe unitate nationala, punand în locul timpului progresiv, discontinuu al marxismului continuitatile poporului roman".
Aprecierea este interesanta si, în linii mari, valabila, numai ca are nevoie de precizari si de amendamente. Mai întai, termenul de "diversitate interna" nu este catusi de putin potrivit aici pentru ca el nu e, de fapt, opus unitatii nationale care, în principiu, înglobeaza oricand diversitatea interna fara s-o anihileze.
Termenul care trebuia folosit - si care a fost folosit în realitate - este altul, lupta de clasa, deci conflictul intern, agresiunea interna. Caci, la urma urmei, ce altceva este lupta de clasa decat un razboi civil rece? Iar în conditiile în care o clasa, mai exact, partidul care pretinde ca o reprezinta, se instaleaza nu autoritar, ci totalitar la putere, nu mai exista doua tabere în lupta, nu mai e razboi, ci vanatoare de vrajitoare, hartuiala continua, groapa cu lei!
Fata de aceasta agresiune repetata, intensificata prin apeluri la "vigilenta revolutionara", la "demascare", la delatiune, ideea unitatii nationale nu putea fi resimtita decat ca o binecuvantare a sortii, ca o deszagazuire, ca o eliberare. "Diversitatea interna" pentru lupta de clasa din Romania anilor ‘50, ce eufemism suav, ce eroare monumentala!
Lupta de clasa interzicea tocmai diversitatea, ea împartea lumea în aliati si dusmani, în "noi" si "ei". "Cine nu e cu noi e împotriva noastra" - aceasta era lozinca epocii! Ideea nationala la începutul anilor ‘60 venea sa acopere aceasta cezura interna, sa depaseasca aceasta amenintare permanenta, caci oricine putea fi tinta, adica victima a luptei de clasa, a dictaturii proletariatului, inclusiv proletarii însisi! "Timpul progresiv al marxismului" a însemnat, fara îndoiala, foarte multe lucruri bune în sensul progresului tarii, al rezolvarii gravelor inegalitati sociale etc.
O întrebare posibila ar fi daca acesti pasi înainte nu s-ar fi facut mai repede sub un regim capitalist. Comunismul ori marxismul nu sunt, de altfel, singurele producatoare de timp discontinuu, progresiv: si capitalismul produce asa ceva. Pe de alta parte, este sigur ca în continuitatile poporului roman era cazul sa se produca discontinuitati: exista înca multa letargie si mizerie sociala, capitalismul romanesc interbelic n-a ajuns sa îmbunatateasca viata taranilor, democratia autohtona a ingaduit ascensiunea extremismului de dreapta etc. Schimbari trebuiau sa se produca, dar nu in modul în care s-au produs: prin siluire si teroare. În raport cu astfel de discontinuitati, întoarcerea la continuitati putea parea, iarasi, o restaurare fireasca, o regasire de sine.
Patru decenii in "timpul progresiv al marxismului"
Care erau aceste continuitati regasite treptat dupa 1964? Relaxarea luptei de clasa si a terorii revolutionare în urma introducerii oficiale a criteriului unitatii nationale a însemnat o oarecare normalizare, o liberalizare a vietii publice, o destindere a relatiilor interumane. Eliberarea detinutilor politici constituie, in acest sens, evenimentul cel mai semnificativ. Desigur ca, în raport cu normalitatea din societatile libere si deschise, aceasta liberalizare a fost una mai mult (de fapt, mai putin) decat partiala. Si, din pacate, provizorie.
Caci, dupa socul din 1971, care, la început, n-a atins decat cultura, au venit anii ‘80 în cursul carora s-a reinstalat teroarea, o teroare diferita (de cea din anii ‘50), care nu mai presupunea decat rareori arestari(2), dar care a însemnat o supraveghere în masa, descurajarea si limitarea relatiilor cu strainatatea si cu strainii, amenintari de tot felul etc., intr-un cuvant, o forma actualizata (suntem, totusi, dupa Conferinta de la Helsinki) a aceluiasi terorism de stat.
Si atunci o întrebare trebuie pusa inevitabil: a fost, oare, cu adevarat înlocuit "timpul progresiv al marxismului" în societatea romaneasca postbelica? A iesit aceasta societate din tiparele politice, sociale si economice stabilite de "clasicii" marxism-leninismului si de exemplul "viu" al URSS? Cu exceptia liberalizarii controlate din anii ‘60, schimbarea (nu reforma, caci ar fi un termen prea tare pentru realitatea comunista autohtona) nu a atins, de fapt, societatea, nici baza economica, ci doar suprastructura - si nici aceasta în întregime. Daca prin "timpul progresiv, discontinuu al marxismului" întelegem un timp dominat de spiritul revolutionar si de consecintele lui, atunci va trebui, cred, sa admitem ca, exceptand domeniul culturii si cei cativa ani ai decompresiunii, ai atenuarii combativitatii revolutionare (nicidecum ai renuntarii la ele), Romania a ramas, din 1949 si pana în 1989, prin urmare, 4 (patru) decenii, în cadrul acestui timp, oricate traditii si continuitati ar fi redescoperit între timp.
Nu trebuie sa confundam situatia din campul culturii cu cea din societatea propriu-zisa si nici sa credem ca ceea ce s-a întamplat în anii ‘80 este valabil pentru întreaga perioada comunista postbelica. Sunt cele doua generalizari gresite, pe care nu le teoretizeaza (si, poate, nici nu le constientizeaza) Katherine Verdery, dar pe care, totusi, le comite în comentariul ei, altfel atat de pertinent si de onest. Cu puterea ei sinecdotic-reprezentativa, cultura este capabila sa-si rasfranga propria imagine asupra întregii societati si sa induca, astfel, în eroare; o privire în paralel asupra partii si asupra întregului va restabili însa usor adevarul. Ce legatura este între disputa, pana la un moment dat (relativ) libera, în jurul protocronismului sau, mai tarziu, aparitia Jurnalului de la Paltinis si a Epistolarului, de pilda, si controlul aproape nedisimulat al corespondentei cetatenilor romani sau amprentarea anuala a masinilor de scris? Diferenta de regim social este enorma, radicala.
Unde este "timpul progresiv al marxismului" si unde sunt "continuitatile poporului roman"?
La fel, diferenta dintre epoci este importanta. Asa cum am vazut, una este ideea nationala din 1964 si alta este ea în 1980 - în practica ideologica a PCR, bineînteles. "Insasi slabiciunea regimului l-a împins în bratele ideii nationale" - scrie Katherine Verdery. Dar cand, la ce moment se refera? In 1964, cand (pe atunci) PMR lansa Declaratia de independenta din aprilie, era un partid puternic, iar discursul national n-a fost adoptat din slabiciune, ci pentru a castiga o baza de masa si o sustinere intelectuala în conditiile delimitarii de politica colonialista a Moscovei.
Respectivul moment nu poate fi nici 1971, cand avea loc o dezicere clara de nationalism si o reinstaurare a unei ideologii marxist-leniniste ferme si chiar ortodoxe în cultura în primul rand, acolo de unde nu disparuse, dar se deschisese, devenise mai toleranta, se "umanizase". Aceasta deschidere este acum calificata drept "ploconire" în fata ideologiei burgheze si a Occidentului si contracarata printr-un "spirit militant puternic". Suntem, prin urmare, în acest moment, si în cultura, în plin "timp progresiv, discontinuu, marxist".(3)
Momentul de slabiciune despre care vorbeste autoarea nu poate fi altul decat acela de la sfarsitul anilor ‘70 si începutul anilor ‘80, cand, presat de evenimente interne si externe, Ceausescu "îmbratiseaza", adica accepta si promoveaza o ideologie ale carei accente nationaliste vor fi tot mai evidente. Acum, într-adevar se poate spune ca, în domeniul culturii, "timpul progresiv al marxismului" a fost înlocuit(4) -, însa nu cu "continuitatile poporului roman", ci, mai degraba, cu o retorica referitoare la aceste continuitati, unele dintre ele inventate. Dar societatea romaneasca si economia romaneasca ramaneau fixate în continuare într-un proiect marxist-leninist tot mai rigid.
Si observatia cu privire la "colaborarea" între Partid si intelectualii (indiferent de ce orientare) preocupati de problematica nationala întru "spargerea discursului marxist" este adevarata însa, din nou, numai daca e circumstantiata. Iarasi trebuie sa luam lucrurile de la început, mai precis, din anii ‘60, atunci cand Partidul a lansat ideea nationala, însa nicidecum în dauna principiilor de baza marxist-leniniste; dimpotriva, acestea erau mereu invocate spre a se dovedi compatibilitatea cu ele a ideii nationale.
Intelectualii din campul literar în mod special, dar si cei din alte domenii ale culturii au profitat de aceasta posibilitate spre a forta deschiderea în continuare a "lacatului" ideologic. Fara sa contrazica principiile ideologice fundamentale, ei le-au interpretat astfel încat sa le poata folosi drept argumente pentru a introduce în sfera publica, atat de restransa pana atunci, elemente noi, îmbogatitoare, atat din traditia locala, cat si dinspre universal, fie acesta contemporan (mai greu si, deci, mai rar), fie modern. Ideea nationala a servit în primul rand însasi acceptarii si promovarii diversitatii; principiul diversitatii nu era, fireste, împins pana la pluralism, caci opiniile, valorile diferite trebuiau mereu raportate la marxism si criticate din aceasta perspectiva. Cu timpul, delimitarile critice au devenit tot mai slabe (din punct de vedere ideologic), iar, pe de alta parte, spatiul asimilarilor s-a extins tot mai mult.
Faptul ca aceasta extindere presupunea o îndepartare de ortodoxismul marxist-leninist, o deconstruire tacita a categoriilor lui nu era de natura sa deranjeze pe cei mai multi dintre intelectualii romani. Dimpotriva, o astfel de decolorare ideologica servea cat se poate de bine profesiei lor, mai cu seama daca aceasta era una umanista.
Despre scriitorii si criticii literari, ce sa mai spunem? Pentru ei, aceasta reorientare însemna libertate de creatie si de interpretare (desigur, în raport cu ceea ce a fost înainte).
Relatia dintre "nationalismul autoritar" si "socialismul autoritar"
Prin urmare, în anii ‘60, Partidul, în mod sigur, n-a dorit "spargerea discursului marxist". In 1971, cu atat mai putin. In privinta intelectualilor, în afara celor cu vechi simpatii comuniste sau a celor angajati în activitatea de propaganda oficiala în anii ‘50, nu cred ca erau prea multi dornici sa pastreze acea puritate ideologica ale carei efecte le-au cunoscut în deceniul trecut. Se poate vorbi, în cazul lor, de o tendinta mai degraba spontana de "slabire", de atenuare, de largire a principiilor comuniste în aplicarea lor la literatura, dar nu si de o colaborare în acest sens cu Partidul, care se opunea, de regula, unor asemenea încercari.
In anii ‘80, situatia e mult mai tensionata, iar modul în care Katherine Verdery pune în evidenta colaborarea obiectiva (dincolo de intentii) a tuturor participantilor la discursul despre natiune cu Partidul (care se întorsese la el) este extrem de ingenios, dar nu pana la capat convingator. "Toate grupurile produceau recrearea Natiunii", afirma ea. Da si nu, caci fiecare grup recrea imaginea sa despre Natiune, care nu concorda cu cea a celorlalte grupuri. Daca între gruparea protocronista largita si activismul de partid s-a stabilit o convergenta si chiar o coincidenta, celalalt grup (la randul lui, largit si mai ales diversificat) era departe de a împartasi conceptia oficiala. Prin urmare, nu s-a ajuns din acest punct de vedere la nici o unitate si la nici o centralizare. Cine citeste cartile aparute în anii ‘80, ale caror teme ating, într-un fel sau altul, problematica Natiunii, va remarca, fara îndoiala, diferentierea neta a punctelor de vedere.
Autoarea mai atrage atentia asupra unei relatii între "ideologia nationala promovata mai mult sau mai putin oficial si persistentele unei forme centralizate si autoritare de socialism dupa încheierea fazei de «consolidare stalinista»" si da drept exemple Coreea de Nord, Bulgaria si Romania. Relatia este neîndoielnica si trebuie subliniata.
Nu rezulta însa raportul de necesitate sau de cauzalitate între "nationalismul autoritar" si "socialismul autoritar". Presupun ca autoarea vede acest raport la fel ca mine: s-a apelat la ideologia nationala, s-a facut din ea o politica pentru ca era nevoie de o asemenea motivare, de instrumentalizarea ideii nationale, in conditiile in care statul ramanea autoritar si structurile sale economice si politice închistate, rupte de viata. Deci, nu ideologia nationala a dus la mentinerea unei forme centralizate si autoritare de socialism, ci, invers, mentinerea acestei forme a chemat ideologia nationala în ajutor, dupa ce socialismul internationalist sau ortodoxismul marxist-leninist si-au epuizat capacitatea de mobilizare.
Ideea nationala in anii ‘60 si in anii ‘80
Cu experienta noastra castigata într-un stat totalitar sub semnul unei ideologii nu dominante, ci unice, suntem înclinati sa definim ideologia (orice ideologie) ca pe ceva opresiv, constrangator, ca pe ceva ce limiteaza si orienteaza (într-un sens dat de catre o putere politica) cercetarile în toate domeniile, pana si în cele mai tehnice cu putinta. Ideologia înseamna acapararea unui domeniu, a unei specialitati intelectuale pentru o mobilizare de ordin politic. Ideologizarea înseamna politizare.
In anii ‘60, noi n-am simtit ideea nationala ca pe o ideologie, dimpotriva, ca pe o non-ideologie (daca nu cumva ca pe o contra-ideologie), oricum, ca pe o eliberare de sub povara ideologiei terorist-comuniste. In anii ‘80, ideea nationala s-a transformat în ideologie, în sensul ca a fost aservita unei politici oficiale, pe de-o parte, iar pe de alta parte, a devenit nationalism în teoria si practica acelei grupari care facea jocul puterii. Dar, nici atunci, acest discurs, desi oficializat, n-a fost singurul. Chiar daca în forme mai putin vizibile, adica rareori publicistice, au fost exprimate si puncte de vedere diferite (opuse chiar, uneori!) în legatura cu tematica nationala.
Introducerea în discursul comunist al anilor ‘60 din Romania a ideii nationale a avut drept urmare o reforma în plan cultural. O reforma imediata, dar si îndepartata, caci, în ciuda vointei politice exprimate clar si autoritar de Ceausescu în 1971, ea a continuat (mai bine zis, s-a prelungit statu-quo-ul) si dupa aceea si nici efortul concertat al unor factori ideologici, politici si mai ales economici din anii ‘80 n-a reusit sa o blocheze total. Oricum, revolutia culturala de inspiratie maoista n-a izbutit sa înlocuiasca aceasta reforma.
Reforma in cultura, stalinismul in economie
Sa ne întelegem: cand vorbim de o reforma în plan cultural, nu presupunem o reforma a culturii (e o alta problema), ci o reforma a abordarii ei de catre institutiile statului socialist si functionarii lui. Iar una din institutiile centrale era cenzura, care functiona în mai multe locuri si la mai multe nivele. Oricate încercari s-au facut dinspre conducerea superioara a Partidului de a împiedica patrunderea în sfera publica a altor puncte de vedere decat acelea conforme cu pozitia oficiala, permisivitatea aparuta în urma reformei n-a fost curmata cu totul si de ea au profitat nu numai aliatii puterii, ci si "ceilalti".
Daca se poate afirma ca societatea socialista romaneasca s-a reformat la nivel cultural, nu acelasi lucru s-ar putea spune despre nivelul economic. Economia romaneasca a continuat sa reproduca - ba chiar sa si intensifice - acelasi sistem stalinist-leninist cu pondere pe industria grea. Un timp, reforma în cultura a jucat un rol compensator în raport cu absenta reformei economice, în sensul ca a întretinut sperantele oamenilor într-o schimbare în bine a lucrurilor. Dar Partidul Comunist Roman a vegheat ca planurile, domeniile sa ramana impenetrabile si, mai mult decat atat, în 1971, în locul asteptatei reforme economice, Ceausescu vine cu restauratia culturala si ideologica.
In acest timp, adica la începutul anilor ‘70, în alte tari socialiste, în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, era initiata o reforma economica tacita, precauta, nelipsita de dificultati, dar gandita pe termen lung. Acolo conducatorii au conceput si au practicat o cu totul alta politica. In loc sa dea curs oficial sentimentelor antisovietice ale populatiei - care nu aveau cum sa fie mai slabe decat în Romania, în Ungaria, de pilda, dupa reprimarea cruda a revoltei din Budapesta (1956) sau în Cehoslovacia, dupa invadarea tarii de catre trupele Tratatului de la Varsovia în frunte cu cele sovietice (1968) -, au intervenit acolo unde li s-a parut prioritar sa intervina, în mecanismul economic, pe care l-au liberalizat treptat, fara tapaj politic. Au numit oameni competenti în posturi-cheie, au reorientat productia pe criterii de eficienta, au pregatit un nivel de trai mai bun prin marirea consumului etc. Acesti conducatori n-au considerat necesar sa articuleze public un discurs national pentru ca el era cu atat mai eficient cu cat era mentinut în implicitul actiunii, adica al reformei economice - mult mai importanta pentru natiunea însasi, pentru oamenii obisnuiti, decat polemica doctrinara si afirmarea apasata a valorilor nationale. Prin reforma - care era o actiune împotriva unui sistem comunist osificat, împotriva ineficientei sale economice cronice, împotriva rigiditatii dogmatice - valorile nationale din respectivele tari au fost mai bine valorificate.
Ce facea în acest interval Ceausescu? El îsi facea (propria-i) propaganda peste hotare, juca rolul conducatorului comunist disident, afirmand pretutindeni cu multa convingere principiul independentei si al suveranitatii nationale prin care întelegea, de fapt, propria-i independenta si propria-i suveranitate. In acelasi timp, îsi intoxica poporul - care statea deja, pe tot întinsul tarii, la nesfarsite cozi pentru alimente de prima necesitate - cu zvonuri privind o mereu iminenta agresiune din partea "rusilor", adica a Uniunii Sovietice, si inducea probabil impresia acestei amenintari si partenerilor sai straini. Audienta internationala de care se bucura era larga, iar sprijinul politic american n-a încetat nici dupa "tezele din iulie" 1971, nici mai tarziu. In anii ‘80 înca, emisiunile în limba romana ale postului de radio Europa Libera (subventionat, cum se stie, de guvernul american) aveau grija (ceruta "de sus", adica de la Washington DC) sa menajeze persoana conducatorului "disident" în comentariile din ce în ce mai critice la adresa regimului de la Bucuresti. Dar nimic mai semnificativ decat faptul ca ambasadorul SUA la Bucuresti David Funderburk a ajuns în situatia de a demisiona din post pentru ca n-a gasit audienta la propriul sau guvern, pe care l-a prevenit ca politica regimului ceausist este îndreptata, de fapt, împotriva propriului popor, facut sa îndure privatiuni incredibile.
In aceeasi perioada, Paul Goma, în continuarea campaniei sale publice pentru apararea drepturilor omului în Romania, a avut curajul si inspiratia sa faca urmatoarea declaratie: "Romania este ocupata de romani", dezmintind astfel toate falsele alarme si îngrijorari cu privire la amenintarea straina si punand, cum se zice, degetul pe rana. Pana la urma, întreaga politica nationala - cu iesirile ei nationaliste cu tot - a slujit consolidarii unei dictaturi personale si de clan. Daca atunci, în 1977, aceste cuvinte nu vor fi fost înca resimtite de toata lumea ca descriind o situatie reala, spre sfarsitul anilor ‘80, nici un om constient si de buna-credinta (fie el comunist) nu se mai îndoia de exactitatea lor. Tara traia, într-adevar, sub un regim de ocupatie interna. Propozitia lui Goma reprezinta finalul logic al politicii nationale ceausiste, al national-comunismului din Romania.
Dar, cum stim dintr-o experienta îndelungata si repetata, citita si traita, istoricul nu se confunda - în ciuda lui Hegel - cu logicul. Prin urmare, regimul a continuat înca un deceniu si mai bine, perpetuandu-si, pe fundalul mizeriei generale, sloganele national-comuniste.
Dincolo de liberalizarea din cultura, sfarsitul anului 1989 a gasit economia romaneasca si societatea romaneasca nereformate. Asa se explica, printre altele, gravele derapaje sociale (si politice) postrevolutionare - faptul ca au putut fi gandite si puse în practica diversiuni de tipul "mineriadelor" sau al conflictului interetnic de la Targu-Mures etc. -, asa se explica uriasele dificultati ale reformei economice din ultimii zece ani, obstacolele aproape insurmontabile pe care continua sa le întalneasca în cale. De aici si decalajul (care creste mereu!) în defavoarea Romaniei fata de situatia din Polonia, Ungaria, Cehia, unde, cum am vazut, conducatorii (tot comunisti!) au avut de mult întelepciunea sa accepte descentralizarea, sa încurajeze initiativa locala si personala, sa ridice cota rezervata consumului, sa dea pamant în parte taranilor etc.
Totusi, o reforma economica - o minireforma - s-a produs si în Romania ceausista, fara sa fie intentionata de Partid si scapand chiar, pe alocuri si în anumite momente, controlului sau: e vorba de consolidarea unei "piete subterane", a unui sistem de relatii interpersonale si de grup, a unor retele de comert ilicit (si de influenta!), paralele cu cele oficiale. Desi legate de cercurile puterii, aceste retele au contribuit la prabusirea regimului - nu pentru ca ar fi luptat împotriva lui, ci pentru ca l-au subminat dinlauntru si apoi l-au parasit, caci acumulasera prea mult ca sa mai poata ascunde. Ilicitul averilor personale le-a plasat pana la urma în raporturi de ostilitate mocnita cu oficialitatea. Din randurile acestor indivizi si grupuri care practicasera relatii "mafiote" înca sub comunism si care erau introdusi în toate filierele speciale, inclusiv - si mai ales - în cele internationale, s-au ales si primii profitori ai "tinerei si fragilei" (nu-i asa?) democratii romanesti, primii întreprinzatori dintr-o economie de piata în care coruptia, încurajata de o administratie cu intentie sinuoasa si greoaie si de o legislatie - tot cu intentie - ambigua, a favorizat o acumulare salbatica de capital, contribuind în modul cel mai cinic la înscrierea progresiva a tarii pe un drum sigur nu catre "economia sociala de piata", ci catre republicile bananiere.
Astfel incat singura speranta a cetatenilor romani ramane integrarea in structurile politice si economice euro-atlantice, integrare care e de presupus ca va reduce treptat coruptia generalizata si va sfarsi prin a instaura un sistem cu adevarat democratic, adica intemeiat pe un dialog social real, functionand si in afara momentelor electorale.
1. Dezgust care s-a prelungit multa vreme si dupa revolta din 1989 si schimbarea regimului politic; poate prea multa vreme, pentru ca, între timp, aceiasi autohtonisti, antieuropenisti si izolationisti au acaparat si sechestrat ideea nationala si abuzeaza de ea, profitand de tacerea intelectuala jenata din jurul lor.
2. Ceea ce nu inseamna ca putem trece usor peste arestarile tuturor celor ce se impotriveau in mod public regimului, peste reprimarea dura a revoltei de la Brasov etc.
3. S-ar putea replica, referitor la acest moment si - cu mai multa îndreptatire - la altele, ulterioare, ca acesta nu era adevaratul marxism. Pe langa dificultatea de a stabili care este si cand si unde s-a manifestat adevaratul marxism, ramane faptul indubitabil ca unicul partid care se pretindea marxist si detinea în acelasi timp puterea a actionat în acest fel.
4. La rigoare, nici aceasta înlocuire nu a fost totala, pentru ca, asa cum am semnalat deja, apare o reactie fundamentata marxist fata de excesele nationaliste si deformarile ideologice.
