Între lumi

În cea mai recentă carte^[1] publicată de Mirel Bănică, cercetător de anduranță la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române, acesta revine la mai vechea lui preocupare de aprofundare a fenomenului religios din România^[2], analizând un subiect inedit și puțin cunoscut în spațiul public din țară. Căutarea, analizarea, inventarierea produselor eco-bio ale micilor economii mănăstirești reprezintă, de fapt, un pretext pentru a descoperi lumea monahală din România de după pandemia de Coronavirus (asta nu înseamnă că el nu a vizitat și în trecut destule mănăstiri). Titlul volumului nu este ales întâmplător. Între lumi – este vorba atât de lumea monahală versus lumea profană, cât și de lumea aceasta versus lumea de dincolo, de după moarte (dacă este una), pe care lumea monahală o pregătește, se/ne pregătește pentru ea. Avem și un argument al cercetării. „Și aceasta este o sticlă aruncată în oceanul fără sfârșit al bibliotecilor, în care am încercat să închid o parte din viața religioasă din România, ilustrată de mănăstirile sale, la mai bine de 30 de ani de la prăbușirea comunismului. Aș fi foarte bucuros dacă, într-un viitor greu de precizat, un cercetător ar găsi acest volum în rafturile prăfuite ale unei biblioteci (acceptând ideea că lectura pe hârtie va fi apanajul unei minorități interesate) și ar considera-o încă utilă pentru înțelegerea evoluției religiei din România și a monahismului, în particular.”

Cercetătorul a vizitat 45 de mănăstiri și schituri în perioada 2020-2023, dar în materia cărții au fost reținute numai 32, pe care le enumerăm în ordinea apariției: Nera-Sasca Montana, Cernica, Comana, Turnu, Căldărușani, Balaciu, Radu-Vodă, Sămurăsești-Ciorogârla, Paltin-Petru Vodă, Războieni, Văratic, Agapia, Sihăstria, scară mică. Unele mănăstiri oferă locuri de muncă în regiuni defavorizate și sărace, supuse procesului de migrație și îmbătrânire, cei doi vectori conjugați care au dus la distrugerea ruralului românesc.” Marketingul se face din gură în gură. Acest mic comerț de produse (ceaiuri, miere, șerbet, dulcețuri etc.) are vânt în pupă, pentru că a devenit la modă. „În România s-a produs o interesantă sinteză, reflectată în percepția pozitivă asupra produselor mănăstirești și tendința de a le cumpăra, între moda bio-eco, nostalgia satului de altădată, identitatea locală și fascinația exercitată de lumea monastică.”

O altă constatare care poate fi trasă după lectura volumului este legată de remarcabila bogăție a unei naturi încă nedistrusă, necontaminată, nepesticizată de care se mai bucură anumite „pungi” din România, dar care este pe cale să fie eradicată din multă lăcomie, cu un entuziasm criminal, care ne va costa peste un deceniu sau două, când schimbările climatice ne vor dovedi cât de proști am fost. O judecată de valoare apare în mai multe locuri și merită reprodusă „mănăstirea, ca instituție, reprezintă unul dintre ultimele bastioane ale gustului, ale priceperii și tehnologiei tradiționale. Ce se va întâmpla cu noi, cu patrimoniul nostru cultural și gastronomic, dacă și acestea vor dispărea într-o bună zi?”, se întreabă cercetătorul. Aceste griji sunt perfect întemeiate, pentru că personalul monahal este din ce în ce mai îmbătrânit. Altundeva^[3], Mirel Bănică întâlnește o călugăriță, care a simțit vocația în anii 1990, cu care reușește să lege o conversație plină de substanță, chiar dacă lumea monahală are temerile sale în legătură cu dialogul cu străinii. „Se plânge de nou-venitele în monahism. Nu le contestă vocația, chemarea, dar este uimită cât de ruptă de realitatea fizică a lumii este noua generație crescută la umbra tabletei, switch-ului și telefonului mobil. Atunci când au de-a face cu realitatea dură a muncii manuale, specifică traiului dintr-o mănăstire, se simt dezarmate, neputincioase, renunță ușor.” O altă problemă ar fi dificultatea abandonării/renunțării la tehnologiile moderne și, mai ales, la telefonul mobil, cu posibilitățile sale nelimitate de (ne)comunicare, care duc la dependență.

Abia la Mănăstirea Rebra – Parava din județul Bistrița-Năsăud, Mirel Bănică a rămas mai multe zile, căci în celelalte vizite de cercetare a economiei mănăstirești el a fost mai degrabă călător-vizitator, care poate rămâne o oră-două, dar apoi se retrage în camera de hotel. Aceste zile i-au oferit timp pentru a medita tocmai asupra... timpului. „Oamenii moderni și urbani, ca mine, greu mai pot sta o săptămână într-un loc izolat. Timpul! Nu știm prea bine ce să facem cu el, suntem în timpul indicat de ceas, dar în afara timpului monahal. Nu știm prea bine ce timp să alegem, ce ritm de viață și ce activitate să urmăm. Dacă nu ești o natură profund religioasă, care trăiește timpul liturgic cu mare intensitate și care așteaptă deci cu mare nerăbdare slujbele religioase, managementul propriului timp monastic devine cu adevărat problematic. O soluție o reprezintă munca fizică voluntară, ajutorul dat la diferitele activități interne, de care o mănăstire, ca și o gospodărie, nu duce niciodată lipsă.” Minunat este termenul monahal de ascultare dat sarcinilor care implică munca fizică, încredințate de managerul mănăstirii, starețul. Mănăstirea nu este o democrație. Una dintre minciunile lumii noastre – în mănăstire totul se învârte în jurul slujbelor, iar în restul timpului călugării se plictisesc sau moțăie. În realitate, este vorba despre o muncă grea, susținută, pentru foarte multe dintre mănăstiri, care nu se află în apropierea circuitelor turistice, unele mici, cu doar 5-6 ocupanți/ocupante și care trebuie să se descurce, să subziste. Principiul monastic fundamental este „Ora et labora” („Roagă-te și muncește”). „Hrana într-o mănăstire este frugală, subțire, nu este gândită să te saturi. La masă mănânci pentru a mânca, nu te întinzi la conversație, glume, povestiri, un lucru cu care iarăși nu prea suntem obișnuiți.” Fascinant ni se pare că în câteva mănăstiri autorul a fost poftit la masă,^[4] așa cum i se poate întâmpla pelerinului. În acest mediu aparte, autorul a trăit câteva zile rupt de civilizație și pentru că în zona mănăstirii năsăudene nu există semnal. „Fără telefonul mobil și falsa senzație de comunicare indusă de acesta, nu mai știm ce să facem cu noi, cu timpul nostru; m-am simțit dezorientat și pierdut. Zero acoperire, deci lipsă știri despre lume și mersul său.” Mănăstirile catolice din Vest propun credincioșilor tocmai acest tip de retragere spirituală, care impune în primul rând renunțarea la telefonul mobil. Concluzia experienței de la Mănăstirea Rebra-Parva i-a arătat curiosului cercetător că „mănăstirea, în sine, este un univers la scară mică, extrem de complex. Monahii sunt ființe umane, cu înălțimile și slăbiciunile lor, care fac tot ce le stă în putință ca să practice un stil de viață aparte, izolați de lume și totuși foarte legați de ea. Noi, ceilalți, din exterior, exercităm fără să vrem o mare presiune asupra monahilor, cerându-le să fie perfecți sau cât mai aproape de un ideal de perfecțiune pe care nici noi nu-l putem defini exact”.

Până la urmă, de ce vine lumea la mănăstire? „Pentru a căuta miracolul, o altă cale de rezolvare a unor situații de sănătate foarte delicate și fără speranță, căci trăim într-o societate hipertehnicizată, angoasată și atrasă de necunoscut, în egală măsură în care bolile incurabile s-au înmulțit. Precizia diagnosticului medical, obținută cu ajutorul unor aparate de înaltă tehnologie, exclude eroarea, dreptul la eroare și... miracolul. Or, cultul dedicat Sfântului Nectarie este un semn că miracolul există și funcționează, contrazicând raționalitatea ambiantă.” O altă explicație interesantă: „Chiar dacă sunt izolați de lume, ei sunt extrem de sensibili la problemele acesteia (pentru că știu să asculte problemele celor care-i caută). Au o diagnoză necruțătoare asupra lumii în care trăim, chiar dacă uneori ea este în răspăr cu dogma și curentele oficiale ale societății noastre laice. (...) Călugării sunt importanți nu doar pentru înțelegerea religiei, ci și pentru înțelegerea mersului întregii noastre societăți”. Ceea ce ne surprinde mereu în cărțile lui Mirel Bănică este marea și nedisimulata lui dragoste față de România profundă, băgată în seamă doar dacă vreo tragedie o afectează, într-un fel sau altul (un incendiu, o crimă, un viol etc.). Și care oferă justa valoare a mass-mediei valahe, lipsită de mari curiozități și orizonturi.