Pe aceeași temă
Guvernul Boc se pregăteşte să-şi asume responsabilitatea pentru cel mai drastic program de reduceri din ultimii 20 de ani, nu doar în România, ci în întreaga Europă. Nicăieri nu s-a tăiat azi pentru mâine atât, nicăieri de la o lună la alta diferenţa de venituri nu a scăzut atât în sectorul public.
România a ajuns să ia acum cele mai drastice măsuri, dacă este să facem o scurtă comparaţie cu ce se întâmplă în jurul nostru.
Grecii au tăiat sub 15% din veniturile bugetare, spaniolii 5%, doar letonii au mai tăiat 25%, dar, cu excepţia celor din urmă, nimeni nu a umblat la pensii. Toţi, e drept, fie au îngheţat pensiile, fie au crescut sau urmează să crească vârsta de pensionare (inclusiv Franţa). Sectorul public nu a suferit o amputare atât de dură de venituri nici în Grecia, Spania sau Portugalia, unde datoria şi deficitele dau combinaţii fatale pentru finanţe, incomparabile cu ceea ce oferă România. Pe medie, ţara noastră are un deficit cam la două treimi din cel al statelor cu probleme şi o datorie publică de trei-patru ori mai mică. De ce atâta dramă?
Există mai multe motive care pot explica situaţia actuală. În contextul acesta comparativ, nu poate să nu sară în ochi că toate celelalte state care reacţionează la criză au avut şi acţiuni de creştere a veniturilor, nu doar de scădere a cheltuielilor. Dacă nu s-a umblat la taxele mari, ca în Ungaria sau Grecia, s-a umblat la accize şi impozite adiacente. E drept că şi la noi au fost modificări marginale pe impozitare, dar, cu excepţia accizelor, ponderea lor în PIB este nesemnificativă şi la fel şi efectul.
Sistemul nostru fiscal este unul simplist şi creşteri de venituri se pot obţine fie prin majorările impozitelor importante, fie prin extinderea fiscalizării şi reducerea evaziunii. În această direcţie, la noi nu s-a făcut nimic semnificativ. Mai mult, scăderile de venituri în PIB depăşesc cu mult scăderile din alte state. România este una dintre ţările cu cea mai serioasă prăbuşire a PIB-ului pe 2009 (cu excepţia balticilor), iar acest lucru nu are cum să nu se resimtă grav la nivelul veniturilor. Ajustarea sectorului privat, responsabil de jumătate din PIB, a fost anul trecut cel puţin de 15–20%, pe când în sectorul public ajustarea de anul trecut a fost modică. O diferenţă care e acum imposibil să nu se reflecte la nivelul sectorului public. Întrebare este dacă micşorările de pensii s-ar fi putut elimina prin majorări de taxe.
Matematic da, dar o creştere pe TVA de câteva procente ar fi avut un efect similar pe puterea de cumpărare a pensionarilor, ca şi tăierea directă a pensiilor. De fapt, se scurtcircuitează un traseu complicat şi păgubos şi în bună măsură incert. Banii colectaţi din TVA ajunşi la bugetul de stat ar fi fost transferaţi la bugetul de asigurări sociale, pentru a putea compensa lipsa de fonduri de la acest nivel pentru plata pensiilor, apoi, în parte, banii ar fi fost reintroduşi în circulaţie prin consum. Evident că întregul lanţ nu are rigoarea unui perpetuum mobile, aşa că sincopele de colectare, de repartizare şi timp ar fi creat mari probleme în sistem, inclusiv riscuri de neplată în cazul în care nu s-ar mai fi inventat o nouă sursă de bani, adică un nou împrumut. Şi aşa, în câteva luni, avantajul nostru competitiv din acest moment, datoria publică relativ mică, ar fi crescut rapid, pe un PIB aflat în scădere şi sufocat de creşterile de taxe.
Dar argumentul cel mai consistent care explică de ce măsurile guvernului nu seamănă cu cele ale celorlalte guverne ţine de ritmul de creştere a salariilor şi pensiilor. În ultimii doi ani, acestea s-au dublat ca valoare absolută, iar numărul beneficiarilor atât de pensii, cât şi de salarii a crescut semnificativ. Indiferent de nivelul de pornire, de necesităţile existente sau de voinţa politică, aceste creşteri au fost şi rămân nesustenabile. Un cuvânt gol din punct de vedere social, decisiv din punct de vedere economic.
Toate acestea nu scuză marea problemă a eşecului guvernului. Guvernul Boc, în diferitele lui formule, a ştiut de la început că principala sa provocare ţine de reducerea presiunii pe care sectorul public o exercită asupra economiei. În pofida retoricii, acţiunea a lipsit. S-au făcut paşi prea mici şi ceea ce trebuia să fie o diminuare graduală a costurilor statului s-a transformat acum, în ceasul al 12-lea, într-una bruscă. În plus, modul cel puţin dubios în care au fost cheltuiţi banii publici decredibilizează efortul de acum. Atunci când pentru o greşeală nu plăteşte nimeni, tot nimeni nu mai crede că măsurile dure sunt justificate. //
