De același autor
Condamnarea oficială a comunismului era necesară, obligatorie şi reprezintă un mare pas înainte. Dar nu este suficientă, dacă nu este dublată de măsuri legislative, instituţionale şi judiciare concrete. Votanţii Legii Lustraţiei îşi spun pentru liniştea proprie că au făcut ce depinde de ei, iar acum ridică din umeri în faţa deciziei Curţii Constituţionale, de parcă asistă la sancţiunea sacrosanctă, indiscutabilă, apodictică a unui for care nu suferă nici măcar dezbateri, darămite contrazicere.
Dictatura experţilor
Puterea extraordinară pe care a căpătat-o Curtea Constituţională (CC) în România este un foarte serios subiect de îngrijorare. Faptul că aceşti 9 oameni numiţi politic decid fără drept de apel, neverificaţi democratic, netransparent, în chestiuni vitale privind funcţionarea României ne arată că o bună parte din puterea reală din sistemul nostru democratic se află acolo unde nu ar trebui să fie. În ultimii ani, CC a contribuit, prin deciziile privind atribuţiile principalelor puteri în stat, la configurarea regimului politic interpretând în manieră proprie Constituţia şi, extinzându-i semnificaţia, a desfiinţat instituţii (CNSAS şi ANI, resuscitate între timp), a intervenit în procese pe rol, inclusiv procese în cauze de corupţie, prin atribuţiile în domeniul excepţiilor de constituţionalitate, a stopat sau direcţionat politici în funcţie de interese şi viziuni particulare, în domeniul economic sau social, acolo unde decizia trebuia să fie eminamente politică, a guvernului şi parlamentului.
Curtea susţine că decide obiectiv, fundamentându-se pe Constituţie, pe ştiinţa dreptului şi pe expertiza proprie. Dar vorbim, până la urmă, de nişte oameni care sunt supuşi greşelii. Democraţia pleacă de la premiza failibilităţii oamenilor şi din acest motiv se bazează pe dezbateri şi decizii în organisme colective cu legitimitate populară, pe transparenţă, pe control democratic şi verificare interinstituţională. Nu lasă sau nu ar trebui să lase ca ultimul cuvânt să aparţină unor persoane sau instituţii cu pretenţii de infailibilitate, care emit decizii ca un dat divin, ce nu pot fi discutate, revizuite, contrazise.
Când se întâmplă aşa, aceasta nu mai este democraţie, ci o formă de guvernare inspirată de utopiile imaginând dictatura experţilor. Se presupune astfel că există o ştiinţă posesoare a unor adevăruri ultime, la care au acces doar unii iniţiaţi, adevăruri superioare celor formulate prin dezbatere democratică şi impuse prin decizie majoritară. Or, asta este negarea democraţiei. Obiectivitatea este o iluzie şi pentru că membrii CC sunt numiţi de instituţii politice, pe criterii politice, funcţionând de multe ori după o logică politică, fără a fi însă verificaţi democratic la fel ca oamenii politici.
Corigenţa Curţii Constituţionale
Motivaţia CC pentru respingerea Legii Lustraţiei este formulată, cel puţin pe alocuri, cu incredibilă stângăcie. De exemplu, ce înţelegeţi din fraza: „Curtea Constituţională consideră că lustraţia se poate constitui ca reper moral, de rememorare a victimelor comunismului...“? Cum poate fi lustraţia reper moral şi de când are ea o funcţie comemorativă?
Problemele cele mai mari ale motivaţiei CC sunt însă de conţinut. Care conţinut este, în mare parte, previzibil, pentru că, în spaţiul public, dar şi în lumea juriştilor, s-a creat, în ultima vreme, o vulgată, un corpus de „idées reçues“, care sunt opuse automat politicilor de decomunizare. Aceste idei se regăsesc atât în sesizarea făcută de cele două Camere ale parlamentului, prin semnătura aleşilor PSD şi PC, la CC, dar şi în motivaţia CC, care, de altfel, reia argumentele sesizării în 7 din cele 10 pagini ale documentului.
Semnatarii sesizării PSD+PC, în mare parte anonimi, unii cu funcţii în aparatul PCR înainte de 1989, consideră că prevederile legii sunt „nedemocratice, abuzive la rândul lor şi mai ales neconstituţionale“. Se întreabă semnatarii sesizării: „... cum se poate justifica în anul 2010, (virgulele puse aiurea, precum şi erorile de exprimare şi culegere aparţin autorilor, n.a.) că apartenenţa unei persoane într-o structură politică cu douăzeci de ani în urmă este o nedemnitate care trebuie sancţionată?“. Şi continuă: „... dacă în privinţa categoriilor aşa-zişilor activişti de partid, se înţelege că «vina» lor este apartenenţa politică, nu se înţelege de ce se aplică aceeaşi sancţiune, unor persoane care au ocupat funcţii de specialitate, profesionale: judecători, procurori, ambasadori, consuli, ofiţeri etc.“. Insolenţa şi ignoranţa acestui text sunt revoltătoare.
Normalizarea comunismului
În această interpretare, regimul totalitar comunist este confundat cu un regim politic democratic şi legitim, cu o structură politică oarecare în care opţiunea politică era rezultatul unei alegeri onorabile, libere şi gratuite, într-un mediu pluralist. Această „normalizare“ a comunismului, comparabilă cu normalizarea nazismului în anii 80, în timpul „certei istoricilor“ din Germania, falsifică grav şi estetizează natura criminală, represivă a comunismului, a cărui dimensiune recluzionară, funestă era evidentă celor mai mulţi dintre cei care l-au trăit.
Comunismul a fost ca un dat pentru cea mai mare parte a populaţiei, încasat pasiv, luat ca atare, tratat cu evazionism pe cât posibil, nu rezultatul unei libere opţiuni. În acelaşi timp, însă, a fost o oportunitate pentru profitori, carierişti, cinici sau ignoranţi, pentru cei mânaţi de ideea ascensiunii sociale, profesionale şi politice cu orice preţ. În cazul acestora din urmă, da, putem vorbi despre o opţiune personală, pentru că intrarea şi ascensiunea în aparatul comunist, de partid, dar şi de stat, presupunea costuri etice cunoscute şi anticipate, pe care cei care au făcut pasul au fost dispuşi să le plătească în detrimentul demnităţii personale. Participanţii la sistemul de beneficii al puterii comuniste au fost mânaţi de calcul personal, conştienţi fiind că servesc un regim nefast şi că, în multe cazuri, fericirea lor se construia pe nefericirea altora. În comunism, totul era politic şi ideologic, aşa încât nu existau poziţii strict tehnice. Oamenii din justiţie serveau nu un stat de drept, ci justiţia socialistă, specifică şi aberantă în multe privinţe. Specialiştii în economie contribuiau la construcţia unei utopii nefuncţionale care făcea victime.
Constructorii puneau în practică hidoasa idee comunistă de urbanism. Şi aşa mai departe. Ca să nu mai vorbim că „profesioniştii“ din Securitate erau protectorii unui stat totalitar.
Sesizarea PSD acuză blamul colectiv pe care lustraţia l-ar produce, dar elaborează totodată un pardon colectiv, afirmând că aderenţa la ideologia şi structurile comuniste era explicabilă prin lipsa opţiunii. Această scuză colectivă operează, de fapt, pervers, ca o acuzaţie colectivă, presupunând că toată lumea a aderat la ideologia şi structurile comuniste şi că toată lumea s-a comportat la fel. Este adevărat că regimul s-a bazat într-o mare măsură pe cooptare şi colaboraţionism, dar totuşi doar o parte au făcut compromisuri majore, intrând în aparatul puterii comuniste. Altfel, au existat oameni care şi-au asumat marginalitatea, mişcându-se pe cât posibil în sociabilităţi alternative, în care modelul occidental, publicaţiile şi radiourile occidentale dădeau un alt ton. Lustraţia i-ar fi evidenţiat pe aceia care au găsit calea biografică mai uşoară, făcând pactul cu regimul şi participând la răul comunist.
Pe scurt, sesizarea PSD+PC privind Legea Lustraţiei acuză încălcarea unor principii constituţionale fundamentale prin: 1) introducerea retroactivităţii care aduce atingere cerinţei de predictibilitate a normei juridice; 2) impunerea unei „sancţiuni colective“, care nesocoteşte prezumţia de vinovăţie şi ideea de răspundere individuală, precum şi dreptul individului de a se apăra; 3) lipsa de proporţionalitate a măsurii în raport cu scopurile pe care şi le propune la 21 de ani de la căderea comunismului; 4) restrângerea dreptului de acces la funcţii publice şi a dreptului la muncă pe baza unor criterii discriminatorii care exced cadrul constituţional. Aceste argumente sunt preluate şi în decizia CC.
La ce este bună justiţia de tranziţie
Nonretroactivitatea este astăzi peste tot un principiu constituţional puternic, fixat şi prin Constituţia din România. Totuşi, domeniul juridic este unul reflexiv, dinamic, nu bazat pe dogme apodictice, aşa că merită să avem o discuţie pentru a înţelege situaţia în care ne aflăm.
În ultimii 20-30 de ani, s-a desprins, la nivel internaţional, ca domeniu separat de reflecţie, legiferare şi practici, ceea ce numim astăzi „justiţie de tranziţie“ şi care, în faza iniţială, s-a numit, printre altele, „justiţie retroactivă“. Această nouă direcţie s-a dezvoltat de la constatarea că statele abia ieşite de sub dictaturi au probleme specifice pentru rezolvarea cărora justiţia liberală trebuie să dezvolte soluţii specifice.
Dictaturile s-au condus, în mare parte, după legi proprii, caracteristice, multe dintre ele aberante, incompatibile cu normele unui stat de drept şi cu principii de drept internaţional. În plus, au pervertit sistemele judiciare şi i-au deturnat ideologic sau i-au corupt pe cei care trebuiau să facă dreptate. Gestionarea moştenirii dictatoriale impune introducerea unor măsuri retributive şi reparatorii, lucru niciodată uşor, date fiind dificultăţile tranziţiei şi reziduurile dictaturii. Responsabilii şi făptaşii fostului regim sunt greu de tradus în justiţie, ţinând cont de faptul că ei s-au condus după legi specifice unei dictaturi şi au acţionat într-un sistem legal şi judiciar, unde justiţia nu putea să-şi facă datoria după standardele unui stat de drept. Astfel, ilegalităţile, abuzurile, măsurile aberante riscă să rămână – şi chiar rămân, într-o bună măsură – nesancţionate, iar termenele de prescripţie se scurg implacabil. Aceasta pentru că justiţia liberală se conduce după principiul nulla poena sine lege (nicio pedeapsă fără o lege, care să prevadă ilegalitatea înaintea comiterii faptei), iar multe dintre abuzurile dictaturii au fost comise tocmai sub protecţia legii şi a politicului, părând legitime la timpul producerii lor.
Statele abia ieşite de sub dictaturi au împrumutat sisteme constituţionale din democraţii cu tradiţie, cu o lungă continuitate, dar care, în general, nu au prevăzut situaţii postdictatoriale. Şi de aici marea dilemă: cum să-i pedepsească pe responsabilii dictaturii, adică pe cei care s-au condus după legi făcute pentru a legitima abuzurile, cu instrumentele justiţiei liberale, deci fără a încălca regula nonretroactivităţii? În unele cazuri, precum în Procesul de la Nürnberg, a fost aplicată retroactivitatea. Ulterior, s-au găsit soluţii mai puţin radicale: unele state au utilizat chiar legislaţia aflată în vigoare în timpul dictaturii (pentru că multe dintre abuzuri erau ilegale chiar şi atunci), altele au apelat la legislaţia internaţională ratificată şi aflată în vigoare în momentul comiterii faptei (considerată superioară ca putere legislaţiei interne), câteva s-au prevalat de actele internaţionale care declară ca imprescriptibile anumite tipuri de crimă în masă (genocidul, crimele împotriva umanităţii), multe au apelat la sancţiuni nepenale (lustraţie, expunerea publică prin utilizarea informaţiilor din dosarele fostei poliţii politice etc), iar altele nu au mai pedepsit pe nimeni, declarând amnistii extinse. Rezultatele au fost de fiecare dată limitate, aşa că dezbaterea continuă pentru a se ajunge la soluţii eficiente acceptate internaţional. Este nevoie de soluţii pentru că rămâne această chestiune gravă: cei care au comis crime şi abuzuri sub o dictatură şi, în general, zeloşii acesteia se bucură într-o mare măsură de impunitate, fapt care subminează statul de drept, frustrează grav victimele şi încurajează instaurarea unor noi dictaturi.
Justiţia liberală în slujba comuniştilor
Principiul nonretroactivităţii a fost formulat programatic în timpul revoluţiilor americană şi franceză din secolul XVIII, a fost adoptat de statele europene importante în secolul XIX şi s-a impus şi generalizat în secolul XX. La origine, principiul era parte a discursului antitiranie şi era menit a preveni instalarea unor noi forme de guvernare bazate pe arbitrariu. Utilizarea extensivă a legislaţiei retroactive de către regimurile totalitare în secolul XX a întărit convingerea în statele democratice că nonretroactivitatea trebuie respectată ca principiu axiomatic. Totuşi, unele state admit excepţii de la acest principiu, iar la nivel teoretic există un curent de gândire, reflectat şi în justiţia de tranziţie, care susţine adoptarea retroactivităţii în situaţii excepţionale precum cea descrisă mai sus, în care promotorii unei dictaturi pot scăpa nepedepsiţi pentru că şi-au creat protecţii legale. Legea nu are doar un rost disuasiv, de descurajare a fărădelegilor din viitor, ci şi unul retributiv, trebuind să pedepsească faptele grave produse în trecut care încalcă principii etice fundamentale şi norme acceptate la nivel internaţional, chiar dacă ele au fost „legale“ pe timpul dictaturii. În Europa de Est, printre cei mai fervenţi susţinători ai nonretroactivităţii se numără tocmai foştii responsabili comunişti susceptibili a intra sub incidenţa unor măsuri retributive. Acest lucru poate fi considerat un elogiu la adresa statului de drept. Totuşi, este ceva în neregulă când responsabilii unei dictaturi scapă nepedepsiţi utilizând şi deturnând instrumentele democraţiei. Ei capătă astfel o aură de impunitate care îi poate încuraja oricând pe alţii să se pună în slujba unui regim criminal.
Un alt argument este cel care acuză instituirea unei „sancţiuni colective“ prin Legea Lustraţiei. În primul rând, trebuie precizat că nu vorbim despre o sancţiune penală, ci de limitarea unui drept în cazul anumitor persoane. Legea Lustraţiei blochează temporar accesul la anumite poziţii publice pentru persoanele care au deţinut funcţii în aparatul de putere comunist. De aceea, lustraţia se mai numeşte „descalificare administrativă“. În al doilea rând, Legea Lustraţiei propune o procedură, asemănătoare cu aceea din Legea privind colaboratorii Securităţii, în care angajarea răspunderii este individuală prin semnarea unei declaraţii pe proprie răspundere şi în care căile de apărare sunt menţionate.
Chestiunea cea mai delicată este cea care priveşte instituirea automată a incompatibilităţii şi încetarea de drept a mandatului în cazul celor pentru care justiţia constată apartenenţa la structurile de putere şi represive ale regimului comunist, fără documentarea unor acţiuni individuale. CC vorbeşte despre o sancţiune pe „criterii politice“ (abuz semantic deja semnalat).
Participarea conştientă şi activă la construirea unui regim dictatorial este un fapt blamabil în sine şi nu poate fi echivalată cu exerciţiul banal al unui drept „politic“ într-o democraţie şi nu constituie nicidecum un „accident biografic“. Lustraţia nu sancţionează, cum afirmă Curtea, pentru „opinii personale şi convingeri proprii sau pentru simplul motiv de asociere cu orice organizaţie care, la data asocierii sau a activităţii desfăşurate, era legală şi nu a comis încălcări grave ale drepturilor omului“.
Probabil, membrii CC nu au nici măcar lecturile minimale în domeniu. Statul comunist a fost un stat ilegitim şi criminal – după cum a stabilit şi Raportul Final al Comisiei Tismăneanu –, care a omorât oameni nevinovaţi, a mutilat destine şi valori. Până la urmă, nu este abuziv să fie restrâns un drept, şi încă temporar, în cazul celor s-au pus în slujba unui astfel de regim. Legea trebuie să fie predictibilă, dar şi susţinătorii unei dictaturi trebuie să ştie că nu vor avea garantată impunitatea tocmai sub paravanul legii.
CC consideră că Legea Lustraţiei produce discriminare şi instituie condiţii extraconstituţionale pentru accederea la o funcţie publică. Dar ce spune Constituţia în această privinţă? Spune, la articolul 16, că „funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii...“ (s.m.). Or, Legea Lustraţiei ar fi fost una dintre reglementările legale privind dreptul de a fi ales. Este o reglementare nouă în această privinţă, dar nu se înţelege de ce ar fi şi neconstituţională. Curtea sugerează că este neconstituţională tocmai pentru că este o condiţie nouă, ceea ce este absurd.
Datoria faţă de victimele comunismului
Pentru a proba atingerile aduse dreptului de a fi ales, motivaţia CC invocă un lung pomelnic de documente internaţionale, începând chiar cu Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, dar, încă o dată, nu este clar cu ce ar intra în contradicţie acestea cu Legea Lustraţiei. Curtea admite că fiecare stat îşi stabileşte, în cadrul unor norme generale bazate pe egalitate şi nondiscriminare, condiţii specifice pentru accederea la funcţii publice, dar nu acceptă lustraţia printre acestea.
Totuşi, trebuie spus că dreptul de a fi ales nu este un drept fundamental, necondiţionat. Lucru statuat şi de deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului din care CC citează selectiv, doar pentru a-şi susţine decizia, nu pentru a pune lucrurile în balanţă. CEDO afirmă că statele au o largă marjă de manevră în reglementarea dreptului de a fi ales, în cadrul sistemului electoral propriu, determinată de moştenirea istorică şi situaţia specifică. Lustraţia este admisă de CEDO ca o posibilă limitare a acestui drept în cazul statelor ieşite dintr-o dictatură.
Constituţia României permite limitarea exerciţiului unor drepturi, printre altele, pentru apărarea „moralei publice“, scop invocat şi de iniţiatorii Legii Lustraţiei. Aici este cheia: este profund imoral ca promotorii unui regim criminal să determine mersul lucrurilor şi după ce acel regim a fost răsturnat.
Scopul lustraţiei nu este, cum afirmă CC, pedeapsa sau răzbunarea. Am putea spune că scopul principal nu este nici măcar acela de a-i scoate din joc pe cei care ameninţă democraţia, deşi şi aceasta este o miză, desigur. Rostul justiţiei de tranziţie, în general, şi al lustraţiei, în particular, se defineşte, în primul rând, faţă de victimele dictaturii: demnitatea acestora trebuie protejată prin oferirea unor reparaţii materiale şi simbolice, prin demonstrarea voinţei statului succesor de a sancţiona penal sau măcar administrativ ilegalităţile şi abuzurile dictaturii şi, nu în ultimul rând, prin poziţionarea etică faţă de adevărul istoric.
Or, decizia CC poate fi redusă la următoare formulă cinică: răul s-a produs, nu mai avem ce face. Aşa ceva este inacceptabil pentru că subminează credinţa în ideea statului de drept, pe care justiţia de tranziţie este chemată să o sprijine.
La final, trebuie spus că Legea Lustraţiei, în forma votată de parlament, nu este perfectă, are câteva defecte punctuale care trebuie corectate. Totuşi, nu cred că existau motive temeinice pentru declararea întregii legi ca fiind neconstituţională. Decizia CC ignoră situaţia specifică a României de stat ieşit dintr-o dictatură criminală, argumentează utilizând o vulgată juridică inspirată masiv de arsenalul defensiv al stângii postcomuniste, care erodează ideea de stat de drept, şi nu arată niciun fel de înţelegere faţă de sensibilitatea şi nevoia de dreptate a victimelor comunismului. //
.jpg)
