De Amicitia

De Amicitia

Scriam o carte despre ultimii opt ani din viaţa soţului meu, Mihai Botez: ani extraordinari, denşi şi cu o luminozitate specială, când a intervenit, aşa cum ar fi spus Mihai, „o perturbaţie pe parcurs“ – cartea lui Dorin Tudoran, Eu, fiul lor, şi numeroasele interviuri acordate de dumnealui, în care tema principală o constituie „cazul Mihai Botez“.

Am coborât, prin urmare, din zona de „curăţii şi semne“ într-o sferă a aproximaţiilor dâmboviţene cu damf de grătar şi mititei, cu interpelări de mahala, în plină lume interlopă, o lume pentru care nu am reflexe.

Domnul Tudoran foloseşte metoda good cop/bad cop, pionul său de înaintare fiind domnul Ioanid. Acesta din urmă îşi ia vacanţă şi de la Holocaust Museum, şi de la obiectivitatea şi sensibilitatea intrinsecă a acestei funcţii şi, cu o agresivitate ieşită din comun, dă verdicte irevocabile, având ca surse de informare trei securişti români, un congresman american mort şi probe inexistente.

Domnia sa chiar crede că România este o republică bananieră, unde regulile elementare ale jurnalismului pot fi încălcate grosolan.

Domnul Tudoran se ascunde în spatele istoricului Ioanid, cu regrete, lacrimi şi mâhnire în suflet.

Într-o ţară isterizată, care cere capul preşedintelui Băsescu din 10 în 10 minute, cu superba limbă română masacrată de feţii şi fătucile de la posturile private de televiziune, cu o pătură socială importantă care plânge în hohote la 4 după-amiază, la Tânăr şi neliniştit, cui îi mai pasă astăzi de disidenţa solitară, de onoare, de principii, de adevăr.

Şi totuşi...

Scrierea corectă a istoriei contează în absolut, contează ca exerciţiu democratic, chiar dacă românii din ziua de azi sunt indiferenţi la adevărata istorie a României.

Mihai mi-a transmis o încredere de nezdruncinat în ceea ce el numea „România Eternă“. Cred, prin urmare, cu încăpăţânare şi naivitate că românii sunt, în esenţă, buni, generoşi, că ştiu să-şi respecte şi eroii, şi morţii, şi tradiţia.

Am înţeles încă o dată, după cum aveam să-mi dau seama şi din trecerea mea meteorică prin Consulatul de la Montréal, că România există în afara graniţelor ţării, că ea este vie şi neasemuit de frumoasă în sufletele românilor din diaspora.
Departe de mine intenţia de a intra într-o polemică inutilă cu autorul acestei cărţi.

Mi-am amintit numai câteva întâmplări, coincidenţe „semificative“, pe care vreau să le enumăr.
Îmi amintesc de un film care-i plăcuse mult lui Mihai, atât de mult încât l-am văzut de câteva ori. Se numea Russia House, iar povestea se învârtea în jurul unui disident.

Pe Mihai l-a impresionat o replică a acestui personaj: „Promettez-moi que, si je trouve le courage de penser en héros, vous agirez simplement en être humain digne de ce nom“.
Apoi Mihai vorbea despre el însuşi, de faptul că a fost o persoană indezirabilă în timpul comunismului şi de un paradox aparent: a rămas o persoană incomodă.
Cât de „incomodă“ era aveam să aflu în iulie 1995, când Mihai a fost asasinat la Spitalul Elias.
Stefan Halper, înalt ofiţer CIA, a venit personal în România cu acest mesaj şi cu propunerea ca Mihai să fie înmormântat cu toate onorurile în cimitirul eroilor în SUA, Arlington.
Am refuzat, spunând că, dacă Mihai şi-a dat viaţa, a fost pentru ţara lui, pentru România.
În interviurile din cartea sa, Dorin Tudoran face un efort conştient, tipic comunist, de rescriere a istoriei, asumându-şi merite pe care în mod evident nu le are şi încercând să-l şteargă din memoria colectivă pe Mihai Botez.
Dacă l-am lua în serios pe Tudoran, ar însemna că tot aparatul Securităţii române interne şi externe era pe urmele lui, mai abitir decât pe urmele lui Vlad Georgescu.

Ţin minte cu câtă ardoare a pledat Mihai ca Dorin Tudoran să fie angajat la postul de radio Europa Liberă, dar prietenul său de-o viaţă, Vlad Georgescu, l-a refuzat categoric; nu avea o părere bună despre Tudoran.
În cartea sa, Dorin Tudoran vorbeşte despre prietenie, în speţă de prietenia pe care, chipurile, o are pentru Mihai Botez.
„Leibnitz scria odată că, dacă s-ar da definiţii, multe controverse ar înceta.
Şi, într-adevăr, câte dispute nu sunt de fapt generate exclusiv de dicţionarele diferite, dar neexplicitate la care se recurge“ (Mihai Botez, Intelectualii din Europa de Est). Citându-l pe Mihai, doresc să-i spun domnului Tudoran că avem dicţionare diametral opuse în ceea ce priveşte prietenia.
În timp ce pentru Mihai şi pentru mine prietenia este „faptul esenţial al vieţii“ (J.L. Borges), pentru domnul Tudoran prietenia este un alt animal, o specie preistorică sângeroasă şi vindicativă.

Menţionez câţiva dintre prietenii pe care-i frecventam, unii dintre ei ne-au vizitat la reşedinţa noastră din Ojai, California:
- Robert (Bob) Conquest, din Palo Alto.
- Virginia Zeani Rossi Lemeni şi Nicola Rossi Lemeni.
- James Billington, the Librarian – the Library of Congress –, cu care ascultam muzică, mergeam la Metropolitan Opera.
- Harry Cohn, profesor universitar, matematician, Australia.
-Stefan Halper, World Wise – Brown Communications –, actualmente profesor la Oxford, Anglia.
- Tom Simons, Under Secretary of State.
- Gabriela Adameşteanu, care a venit în Washington şi în California în casa noastră.
- Vladimir Tismăneanu, care a fost invitat în casa noastră de la ţară (California) împreună cu viitorea lui soţie (Mary).
- Nicole Suciu Foca, profesor, Columbia University.
Pe Dorin Tudoran Mihai nu l-a invitat niciodată la noi... mai ales în urma unei întâmplări pe care o povestesc cu mare jenă.
La scurt timp după ce Dorin Tudoran a primit împrumut de la Mihai şi de la mine suma de 10.000 de dolari SUA, avans pentru cumpărarea unei case, am fost reclamaţi la FBI că „avem bani suspecţi“.
Această sumă nu a fost restituită niciodată de către d-l Tudoran, reclamaţia există şi acum.
Eu cred că, deşi Mihai Botez „l-a citit“ cu luciditate pe Dorin Tudoran, a continuat totuşi să-l ajute, aşa cum o făcea întotdeauna - cu imensă generozitate.
Ştiu însă că a făcut-o la insistenţele lui Nicolae Manolescu, un vechi şi devotat prieten.
Era însă o diferenţă de vârstă, stil, percepţie, educaţie, clasă între soţul meu şi Dorin Tudoran.
Şi, din nefericire, această diferenţă s-a accentuat...

Despre „inexplicabila greşeală“ compromiţătoare care s-a strecurat la pagina 556 în cartea Eu, fiul lor, în care cititorul uluit descoperă scris, negru pe alb, felul în care „afirmaţiile“ d-lui Tudoran turnându-l pe Mihai Botez îi puneau viaţa în pericol, s-au scris deja multe articole şi comentarii. D-l Tudoran a încercat fără succes să răspundă acestor acuzaţii, singurul său „argument“ fiind faptul că era imposibil să se denunţe singur. Răspunsul este ridicol, în plus, a fost deja comentat.
Cele peste 10.000 de file cuprinse în dosarele de Securitate ale d-lui Tudoran conţineau, într-adevăr, după cum s-a presupus, şi delaţiunile dumnealui şi îmi rezerv dreptul de a da publicităţii, la timpul cuvenit, o parte dintre turnătoriile d-lui Tudoran descrise în aceste dosare. Câteva dintre persoanele denunţate, unele chiar celebre şi în viaţă, vor avea probabil surpriza vieţii lor descoperind că autorul denunţurilor nu era altul decât „sursa Tudorache“.