De ce nu mai putem fi anticapitalisti

 Pretextul: instalarea unei linii de productie a companiei Nokia in comuna Jucu de langa Cluj. Context: capitalismul de corporatie, in care patronului nu-i pasa de angajati si ia cat poate de la statul sub pulpana caruia se oploseste. Instalarea companiei in comuna Jucu are in zona, pe langa efecte pozitive, altele negative. In editia din 16 aprilie 2007, România libera acuza lasarea de izbeliste a celor fara adapost de pe raza comunei, intrucat, dintr-o data, toata suprafata construibila a fost cumparata, iar locuintele promise celor care inca nu le au nu mai pot fi construite, din lipsa de spatiu.   

 In acest context, vocile "de stanga" din România trebuiau sa se faca auzite. In primul rand, pentru a denunta politica anything goes a unei corporatii profitoare. Delocalizarea din Bochum n-a putut fi insa denuntata in România dintr-un motiv simplu: o fi Nokia o fiara din jungla capitalista, dar uite ca promite sa creeze 15.000 de locuri de munca si sa asigure un debuseu pentru studentii facultatilor cu profil tehnic din Cluj. Discutiile nu pot fi, mereu, principiale. Oamenii tin la binele lor, egoismul ii caracterizeaza. Era utopic sa-i vezi pe taranii din Jucu refuzand descinderea suedezilor pe motiv de solidaritate cu muncitorii disponibilizati din Bochum (unde, spune compania, linia de productie costa foarte mult). Cei care acuza Nokia de "fuga de piata libera" nu trebuie sa fie prea aspri. Da, libertatea pietei nu e absoluta, concurenta nu e mereu loiala. Daca arbitrul te prinde, poti fi pedepsit, daca nu, nu. Vezi jocul de fotbal: ar putea exista intr-adevar un meci de fotbal cu miza despre care sa fii sigur ca a fost corect?

 Urmeaza problema salariala. Aici voi incepe cu un exemplu personal. Eram in Viena in vara anului 2003, cu ocazia unui festival literar, si ni s-a oferit un pranz. Am luat un snitel vienez care, numai el, facea 16 euro. Pe vremea aceea, salariul mediu in România era de vreo 100 de euro, deci echivalentul a 6 snitele vieneze. M-am revoltat si am povestit "colorat ideologic" evenimentul, dar mi s-a spus ca nu am de ce sa fiu suparat: daca pretul ar fi intr-adevar exagerat, restaurantul ar da faliment. Corect, a trebuit sa accept. Asa si cu Nokia. Salariile pregatite pornesc de la 250 de euro, adica mai putin decat venitul mediu, dar dublu fata de cel minim. Foarte mic, sa recunoastem. Daca insa ar fi prea mic, Nokia n-ar fi putut angaja pe nimeni. Degeaba chiriile din Cluj sunt scumpe, sa nu ne imaginam ca cineva care castiga 250 de euro pe luna ar plati o chirie de 200 de euro. Economia nu poate functiona, si aici este vorba despre orice economie, decat pe baza unor dezechilibre. Corectarea lor ar fi echivalenta in efect cu platirea datoriilor externe de catre Ceausescu in 1989: nul, pentru ca echilibrul n-ar dura.

 Sigur, Nokia a venit in România pentru a face profit. Nu pentru a angaja muncitori inalt calificati. Nu pentru a inaugura un institut de cercetare de pe urma caruia cercetatorii români sa aiba vreun beneficiu, de cunoastere si, pe termen lung, pecuniar. Desigur, Nokia n-a venit in România pentru: a) a creste nivelul de trai al românilor; b) a moderniza România si a schimba mentalitatile locale, deschizandu-le catre alteritate; c) a imbogati statul român (caruia ii va plati totusi un impozit estimat la vreo 50 de milioane de euro pe an, numai ca, vorbind despre România, nu stim defel unde vor ajunge, de fapt, acesti bani).

 Acestea fiind faptele, era limpede ca nimeni in România nu putea lua explicit apararea muncitorilor germani si, la o adica, nici a subevaluarii celor români. Ar fi fost absurd. China si India, Brazilia si Rusia au o crestere economica bazata initial pe investitii straine masive, pe investitii in educatie si pe o exploatare eficace a specificelor culturale ale altor regiuni ori pe cea a bogatiilor nationale (investitiile chineze in Africa, de pilda, dar si petrolul rusesc). Exista, in lume, o concurenta economica pe care o putem explica in termeni de cultura - o face Thomas Friedman in Pamântul este plat, unde constata cum Mexicul a cazut din pozitia de primul partener al SUA in favoarea Chinei, tocmai din pricina unor blocaje de ordin cultural in raport cu globalizarea.

 Pe scurt, "redeschiderea frontului anticapitalist" de catre stanga româneasca - sau de catre stanga pur si simplu - nu are alta sansa decat aceea de a face parte din spectacolul societatii capitaliste. De curand, a decedat franciza româneasca a publicatiei franceze de stanga Le Monde diplomatique. Intamplarea a facut sa fi colaborat si eu cu cei de aici, pentru cateva luni. Intr-adevar, fata de presa româneasca, articolele revistei, traduse din editia franceza, iti ofereau o calitate exceptionala a informatiei. Unele erau, ce-i drept, puternic ideologizate. Frontul anticapitalist era deschis prin majoritatea textelor publicate aici. Dar cunosc lucrurile si din interior. Isi inchipuie cineva ca salariile erau aceleasi cu cele oferite in Franta de editia-mama? Sau ca functiona vreo intentie umanista in discursul patronilor cu angajatii? Am publicat un singur articol in aceasta revista, articol care face parte dintre putinele mele texte publicate pentru care nu am primit bani (in vreme ce la Idei in dialog am fost platit intotdeauna).

 E drept ca problema muncii si a retributiei ei se pune in Vest cu multa acuitate. Muncitorii locali nu vor sa fie inlocuiti cu mana de lucru ieftina venetica. In acest sens, globalizarea determina o antiglobalizare reactiva, dar de doua tipuri. Mitingurile sans-papier-urilor francezi pot fi plasate la stanga, in vreme ce mitingurile francezilor excedati de pretentiile primilor, la dreapta. Dar originea e aceeasi, ea transcende ideologia. Idealul emancipator al luminismului nu poate fi urmat tel quel. Intentia emancipatoare seamana cu ceea ce, in limbaj informal, se cheama "psihanaliza salbatica". Adica, in locul unor sedinte saptamanale intinse pe intervalul catorva ani de zile, te intalnesti cu prietenul X care-ti spune ce sa faci. Daca asta ar duce la vindecarea pacientului, lucrurile ar fi foarte simple. Ai face ceea ce trebuie. Povestile ar avea doar introducere si deznodamant, iar cuprinsul ar fi scurtcircuitat, pentru ca e alienant si - mai ales - periculos pentru intentia emancipatoare a celui care spune povestea. Pragmatica emanciparii este sistematic ocultata de stanga. Asta-iarna, in Elvetia, am stat de vorba cu doi prieteni, un francez si un german, ambii nemultumiti de felul in care sistemul in care traiesc le gestioneaza viata sociala. Ultimul prevedea chiar o posibila revolutie. In Germania nu se castiga mai mult decat in urma cu 10 ani, ca, de altfel, in nicio tara din Occident. Preturile cresc mereu, salariul mediu pe economie se apropie tot mai mult de cel minim. Si totusi, o revolutie este imposibila. Ea are nevoie de ideea unei comunitati transculturale, translingvistice, de o internationala. Ea nu se creeaza decat pe baza unor interdictii universale, resimtite ca atare. Intr-o societate individualista, revolutia este imposibila - probabil acesta sa fie cel mai mare atu al capitalismului. Cred ca globalizarea - inteleasa ca o succesiune de fluxuri, de oameni, de capital, de cultura - nu mai poate face posibila o astfel de comunitate. Nu contest cinismul capitalismului, dar e vorba despre un cinism care se ancoreaza in diverse puncte si momente din lume, despre un cinism, altfel spus, perceptibil si verbalizabil. Discursul de stanga este condamnat sa faca parte din felul in care aceasta lume poate fi povestita. Este o naratiune careia ii sta bine in opozitie cu discursul realizat. Corelativul ei nu este liberalismul radical. Discursul de stanga este condamnat, altfel spus, sa ramana discurs. El este pentru societatile educate (in sensul alfabetizarii) ceea ce este literatura pentru subiectivarea prin limbaj. Daca ajungi sa realizezi proiectele sociale cuprinse in literatura si sa actionezi politic in numele unui principiu universal - pe baza ideii postcrestine de om confratern cu toti oamenii in umanitatea sa si abia apoi cu apartenente diverse, deosebit de ceilalti adica -, nu poti decat sa te vezi invins de chiar cei pe care idealul tau emancipator ii vizeaza. Te izbesti de rezistente acerbe care se intorc impotriva ta.

 Intr-un fel, asa-numitul "antiumanism" francez din deceniile trecute a fost o incercare de a ingropa fantasma Revolutiei prin realizarea ei ca happening, ca obiect de pop-art: as s-a intamplat in mai 1968.