De la Caracal la Strasbourg

Mostenitoarea unei mari familii bucurestene nu are voie sa treaca pe strada unde se afla una dintre casele pe care ar fi trebuit sa le mosteneasca. Ea este oprita de politisti, legitimata si apoi intoarsa din drum. Daca ocoleste si incearca sa patrunda pe strada prin celalalt capat al ei, este din nou oprita si trimisa cu escorta sa se plimbe in alta parte. Cunoaste aceasta casa doar din poze. Cand era mica, mama ei ii desena casele pe care li le-au confiscat comunistii. Sa nu le uite. Procesele pe care le-a intentat in ultimii 10 ani se invart in cercuri procedurale vicioase, spre via satisfactie a judecatorilor de sedinta care-si exerseaza abilitatea si-si castiga respectul breslei manipuland procedurile si dosarele. Acestea nu trebuie sa treaca la alte instante pentru ca, odata intrate in fundatura de la Curtea Suprema, dosarele mostenitoarei ar putea sa-si vada de drum mai departe, peste noua mari si noua tari. Unde, cu siguranta si-ar gasi dreptatea. Tine doar de judecatori sa nu se intample asta si ei se achita cu pricepere de datorie.

Abia asa se vede ca avem niste profesionisti la justitie! Iar politicienii stiu sa rasplateasca maiestria. In vreme ce la Strasbourg romanii nemultumiti isi lasa plasutele la coada si castiga proces peste proces, justitia de-acasa a devenit mai grea cu vreo douazeci de kilograme de medalii si diplome. O mie cinci sute de decoratii a infipt Ion Iliescu in pieptul de arama al justitiei romane. Daca punem la socoteala obligatoria strangere de mana, doua vorbe de alint din partea presedintelui si operatiunea de fixare a decoratiei avem cam 10 ore de gimnastica festiva la Cotroceni. N-au scapat decat judecatorii pusi sub urmarire penala si cativa procurori care pun bete-n roate justitiei trimitandu-i pe grangurii de partid la tribunal. Intre timp, procurorul general, mare premiat si el, se da peste cap cu cererile de recurs in anulare si neincepere a urmaririi penale.

La randul lor, judecatorii de la tot felul de instante se bat in sentinte contradictorii, de nu-si mai lasa oamenii mostenire case, ci procese. In tara cu cel mai mare numar de acoperisuri si decoratii pe cap de demnitar, fotbalist sau politist, problema restituirii proprietatilor a fost pusa la gramada alaturi de alte drepturi ale omului excentrice si tratata ca un capriciu de ospiciu.

Prin scamatoriile judecatorilor si politicienilor, restituirea a ramas in continuare o chinezarie. Nu e de mirare.

Ani de-a randul s-a spus ca proprietatea privata e un moft. Ca ea nu poate fi garantata. Dupa decembrie 1989 s-a facut o contabilitate superficiala si s-a constatat ca nu e nimic de dat inapoi.

Totul fusese demolat, risipit sau dat in proprietatea celor mai iubiti fii ai neamului. Statul si-a scos buzunarele in afara, sa se vada ca e lefter. Viata merge inainte, nu inapoi. S-au facut statistici care demonstrau ca problema restituirii este o chestiune care poate fi amanata, eventual evitata. S-a spus apoi ca ar fi vorba despre un complot urzit in strainatate de cativa insi rosi de lacomie, incomparabil mai putini decat chiriasii.

Cererile fostilor proprietari au fost ridiculizate in sedintele de guvern si in presa, in vreme ce chiriasii, multi dintre ei transformati peste noapte de instantele de judecata in proprietari sadea, au devenit eroii pe care-i meritam. Si ce drame ar fi daca acestia ar fi aruncati in strada! Fostii eroi ai muncii de partid au devenit astfel cazuri sociale pentru care merita sa facem derogari de la legile bunului simt. Si apoi, nu bunul simt castiga un proces.

Convalescenta proprietatii private s-a transformat, astfel, intr-o boala mai grea decat exproprierile din vremea comunista. Din urnele electorale s-au nascut, dupa un travaliu penibil, legile retrocedarii care i-au facut celebri pe parlamentarii si judecatorii nostri peste hotare. Politicienii de bine, mizand pe mana invizibila care-i tot impinge in fruntea clasamentelor electorale, au inceput sa-i sfatuiasca pe judecatori sa fie mai stransi la punga atunci cand e vorba de restituiri. A spus-o si premierul, a spus-o si ministra Justitiei, a spus-o si presedintele. Asa ca de ce s-ar speria judecatorii de cateva procese stramutate de la Caracal la Strasbourg?

Despagubirile, vreun milion de dolari pana acum, sunt platite tot din buzunarul comun al bugetului de stat. Timpul lucreaza pentru cei rabdatori. Doar ca rabdatori sunt si fostii proprietari. La Strasbourg au fost admise vreo 90 de dosare. Pana acum s-au dat 10 sentinte.

Toate favorabile fostilor proprietari. Alte sute de mari procese sunt inca imobilizate in capcana tribunalelor, iar soarta lor pare pecetluita. Proprietarii sunt insa optimisti. Din fericire pentru ei, in Romania se face doar anestezia.

Adevarata operatie se face la Strasbourg. Ramane o intrebare. De ce sa plateasca contribuabilul calcatul in strachini si oalele sparte de justitia noastra cea atat de incarcata de medaliile tuturor virtutilor?