Pe aceeași temă
Cum ne vad altii
In scrierea istoriei din Romania s-a ajuns, ca si in alte tari, odata cu formarea statului national, la istorie proprie - adica la reconstituirea trecutului romanilor in mijlocul lumii. De la Balcescu, trecand prin Xenopol, apoi Iorga, Giurescu, la David Prodan, Stefan Pascu, s-a exploatat aceasta perspectiva, ce avea deja realizari impunatoare in Franta, Italia, Germania. Implicatia formulei a fost insa relativa tacere in ceea ce priveste istoria comunitatilor etnice care au trait impreuna cu romanii in regiunea Carpatilor si care au intrat in statul roman. De aceea, in vreme ce, in primii ani ‘90, inca se mai lansa formula manualelor de Istoria romanilor in locul Istoriei Romaniei, in contrapondere s-au intensificat preocuparile de reconstituire a istoriei proprii de catre alte comunitati etnice. Printr-o buna cooperare cu cercetatori si institute de la Cluj si Sibiu, sasii si svabii au lamurit multe laturi ale milenarei lor istorii din arcul Carpatilor. Printr-o la fel de buna cooperare cu cercetatori si institute din Cluj si Bucuresti, evreii au reconstituit momente majore ale stravechii lor prezente la Dunare si Carpati. Alte comunitati au facut eforturi corespunzatoare. In orice caz, atata vreme cat nu apare o sinteza deschisa spre istoria efectiva, cel care vrea sa castige o imagine asupra istoriei Romaniei are de lecturat si de integrat, dintr-o perspectiva cat mai obiectiva cu putinta, istorii proprii.
Pe de alta parte, este mereu profitabil sa citesti nu doar ce scriu despre istoria proprie istoricii acesteia, ci si cum ne vad altii. In 1991-’92, fiind in stagiu de cercetare la Centrul "Woodrow Wilson" din Washington D.C., am avut curiozitatea sa consult documentele Departamentului de Stat al SUA privind Romania primei parti a secolului al XX-lea. Mi-am dat seama atunci, din nou, de diferenta dintre istoria proprie si istoria efectiva. Mai tarziu am cautat sa iau decizii practice in consecinta: astfel s-au nascut proiectul universitatii plurilingve la Cluj, ca reflex al structurii istorice multiculturale a Transilvaniei, proiectul reconstructiei culturii germane in arcul carpatic si proiectul reconstituirii istoriei evreiesti si al reafirmarii simbiozei culturale in aceasta parte a Europei - proiecte pe care le-am concretizat institutional in anii urmatori.
Evreii din Romania
Aceste reflectii, ca si multe altele, mi le-a suscitat editia revizuita si adaugita a volumului lui Carol Iancu, Evreii din Romania (1866-1918). De la excludere la emancipare (Hasefer, Bucuresti, 2006, 480 pp.), carte ce-si castiga valoarea exceptionala sub mai multe aspecte: documentarea exhaustiva si calificarea competitiva a autorului; metodologia de interpretare a faptelor istorice; semnificarea sistematica; folosirea adevarului pentru a construi viitorul. Ma voi referi succint la aceste aspecte si voi incheia cu o observatie asupra scrierii istoriei Romaniei.
Dupa ce Franta (acordand cetatenilor drepturi civice si politice egale, indiferent de credinta lor) - in 1791, Anglia in 1860, Italia in 1866, Austro-Ungaria in 1867, Imperiul German in 1870 i-au emancipat pe evrei, Romania a facut acest pas in 1918, evident, printre ultimele tari. Carol Iancu - cu o temeinica pregatire in cercetarea istorica, facuta la Ierusalim si in Franta - si-a propus sa reconstituie si sa explice intarziatul proces al emanciparii evreilor din Moldova si Tara Romaneasca, concentrandu-se asupra perioadei 1866-1918. El face o incursiune cuprinzatoare in istoria anterioara, dar reconstituie, pe o baza documentara orientata spre epuizarea izvoarelor majore (folosind arhivele romanesti, evreiesti, franceze si din alte locuri), datele eminamente juridice ale emanciparii evreilor (supusi pana atunci interdictiilor rezultate din dreptul roman si din canoane religioase si, desigur, din prejudecatile mostenite). Carol Iancu da, intr-un subiect tratat deja de intelectuali evrei de prim plan (Leon Poliakov, Hannah Arendt, Bernard Lazare sunt citati dintre cei relativ recenti), dar in Romania prea putin abordat (fapt remarcat pe drept in Cuvantul inainte), nu doar principala monografie istorica, ci o monografie de referinta, ce devine parte a asteptatei istorii a Romaniei epocii moderne.
Carol Iancu vine in fata faptelor istorice cu formatia unui istoric bine articulat, ca urmare a cunoasterii nu doar a datelor istorice, ci si a conceptualizarilor consacrate societatii moderne. El stapaneste teoriile explicative ale antisemitismului (teoria corelatiei dintre inflorirea capitalismului si proliferarea antisemitismului a lui Lazare; teoria "tentatiei spirituale" a lui Lovsky etc.) si le pune la proba pe terenul istoriei romanesti. Vointa sa sesizabila este sa ajunga la realitatea istorica insasi, iar in acest scop procedeaza cu meticulozitate la a capta deopotriva "atitudinea fata de evrei a societatii neevreiesti" si "reactia evreilor", pe fondul "interdependentei" istoriei nationale si istoriei europene. Ceea ce, gratie metodologiei fertile de cercetare, Carol Iancu a putut astfel aduce in dezbaterea internationala asupra antisemitismului sunt patrunderea in stratificarea sociala launtrica a comunitatii evreilor si preluarea mai precisa a datelor starii de fapt.
De la excluderea evreilor la emancipare
In volumul Evreii din Romania (1866-1918). De la excludere la emancipare, Carol Iancu prezinta, inspirat de Burnston, a line of development: de la Regulamentul organic (1831-’32), care a proclamat apartenenta la crestinism drept conditie a drepturilor civile si politice, trecand prin Proclamatia de la Islaz (1848), in care s-a vorbit de "drepturi politice pentru orice compatrioti de alta credinta", prin legislatia lui Alexandru Ioan Cuza, care a asigurat drepturi civile pentru evreii indigeni, prin Constitutia din 1866, care a reactivat optica discriminatorie a Regulamentului organic, prin Tratatul de la Berlin (1878), care interzice discriminarile civile si politice pe motive religioase, la Tratatul de pace de la Bucuresti (1918), care proclama egalitatea confesiunilor religioase din Romania. Acum, "pentru prima data, sunt prezentate mijloacele de aplicare a egalitatii civice si politice: sistemul de naturalizare in bloc ia locul naturalizarii individuale; naturalizarile de drept inlocuiesc naturalizarile speciale; in sfarsit, institutia judiciara care judeca in ultima instanta naturalizarea nu mai are de acum decat un simplu rol de inregistrare".
Aceasta evolutie este documentata concludent si urmarita cu precizie. Concluzia este demna de atentie: "meritul solutiei echitabile a emanciparii evreilor din Romania data in cadrul Tratatului de pace revine, in primul rand, diplomatiei franceze".
Cauzele antisemitismului
Pe traseul reconstituirii acestei linii de dezvoltare, Carol Iancu pune intrebarile grave: cum se explica opozitia durabila la emanciparea evreilor? De unde provine antisemitismul ce alimenta aceasta opozitie? Teza sa este ca "daca, inainte de 1878, lipsa asimilarii pare a fi ceea ce justifica ostilitatea fata de evrei, dupa aceasta data, ceea ce explica gravele masuri legislative luate impotriva lor este mai curand teama ca se vor asimila". Si in Romania evreii au fost pionierii economiei capitaliste, dar au fost discriminati de indata ce indigenii au putut face opozitia. Astfel s-a ajuns, in 1866-1918, la impiedicarea emanciparii prin actiunea autoritatilor si a organizatiilor extremiste, sustinute de presa timpului. Ca efect, antisemitismul a devenit "institutie de stat", fiind "politica dificila", consacrata de legislatie. O tara care ii primise pe evreii alungati din Spania si in care se refugiasera multi imigranti, de-a lungul secolelor, a ramas captiva, in legislatie, cliseului "natiuni straine" dinauntrul Romaniei.
Carol Iancu identifica mai multi factori care explica antisemitismul ce a luat forma in Constitutia din 1866 si in prelungirile acestuia: "tensiunea religioasa" fata de cei care urbanizasera in mare parte Moldova si Tara Romaneasca, preluarea emanciparii in luptele politice curente, atitudinea xenofoba a unor categorii ce traiau teama de concurenta. Acest antisemitism a fost - argumenteaza Carol Iancu - "un fenomen propagat de sus in jos de catre Guvern" si a capatat "aspect popular, uneori violent, rezultat al unui patrimoniu spiritual antievreiesc de lunga durata, caruia i s-a adaugat, pe de o parte, frustrarea unor paturi de meseriasi si negustori romani si, pe de alta parte, pozitia unei anumite paturi de evrei ca agentii cei mai vizibili ai exploatarii taranilor". Cartea Evreii din Romania (1866-1919). De la excludere la emancipare ofera un tablou complex al edificiului economic si social al politicii antisemite a epocii din cele doua Principate.
Pe baza unui astfel de tablou, istoricul Carol Iancu a luat distanta de distinctii maniheiste intre "buni" si "rai" si de ontologizari hazardate. El capteaza cauzele antisemitismului in jocul complicat al factorilor economici, sociali, culturali, al interactiunii grupurilor, controlate de fortele politice. Carol Iancu incheie cu observatia ca "in Romania, in conditiile de neemancipare politica si de privare de multe drepturi civile, antisemitismul a purtat in sine propriul sau leac, deoarece el n-a facut decat sa fortifice constiinta unicitatii evreiesti". Aceasta a facut ca din Principatele dunarene sa se ridice una dintre ramurile sioniste majore si una dintre marile emigrari spre Eretz Israel in secolul XX.
Inchei cu o observatie asupra scrierii istoriei Romaniei. Deocamdata avem incercari de sinteza istorica si, paralel, istorii - mai ales ale evreilor si germanilor din spatiul carpato-danubian. A venit deja de mult timpul de a integra aceste sinteze si istorii. Carol Iancu a dat, cu Evreii din Romania (1866-1918). De la excludere la emancipare, o carte care - trebuie subliniat - intereseaza in cel mai inalt grad nu doar istoria comunitatii evreilor, ci istoria Romaniei in intregimea ei.
Carol Iancu, Evreii din Romania (1866-1918). De la excludere la emancipare, editia a II-a revizuita si adaugita de autor (Hasefer, Bucuresti, 2006, 480 pp.
( Subtitlurile apartin redactiei)
