Defaimarea lui Papahagi

Greu de crezut ca un scriitor care-si dedica, sistematic, energiile comentariului literaturii romane nu crede in propriul demers de ordonare si valorizare. Este, de aceea, foarte ciudata si, din punctul meu de vedere, al unui apropiat, in diferite etape ale carierei lui Marian Papahagi, cariera universitara si literara, dupa ‘90, perfect ingemanate, imposibila afirmatia lui Marin Mincu, conform careia Marian Papahagi nu ar fi crezut in valoarea europeana a literaturii romane si, in consecinta, aceasta nu ar fi meritat difuzata in afara.
Intreaga munca intelectuala a profesorului si criticului clujean, concretizata in volume solide si originale de eseuri dedicate scriitorilor romani - Exercitii de lectura, 1976, Eros si utopie, 1980, Critica de atelier, 1983, Cumpana si semn, 1990, Fata si reversul, 1993, Fragmente despre critica, 1994, Interpretari pe teme date, 1995 - infirma o asemenea ipoteza. Nuvelele lui Filimon sau “filologia barbiana”, unde se opreste asupra metamorfozelor interne ale procesului de creatie barbian, sau intuitiile majore asupra unor Ibraileanu, Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Ion Vinea, Calinescu vorbesc despre o pasiune in cercetarea temelor romanesti. Exemplare raman eseurile despre Eminescu din Cezara, “creatia poetica” si “fictiunea poetica”( sunt sintagmele lui Marian Papahagi) prind excelent personajele romantice si ideea de “lume” versus insula paradisiaca. Despre ultimul eseu imi amintesc destul de bine cum s-a nascut ca un fel de pariu intelectual, o provocare, facuta profesorului Mircea Zaciu si unor apropiati, de a scrie pe aceeasi tema romaneasca. Marian Papahagi s-a tinut de cuvant, nu numai in acest caz, in ce priveste incheierea unor proiecte, finalizarea unor planuri de anvergura sau punctuale. Constructia sa teoretica e solida, un versant al scrisului sau e cu fata spre literatura romana, celalalt spre cea italiana. Este o stangacie sa le opui, sau o rea-intentie sa le vezi excluzandu-se reciproc. La exegetul roman al lui Ion Barbu si la italienistul Marian Papahagi, nume recunoscut si unanim admirat, cele doua dimensiuni s-au armonizat intotdeauna matur si nu s-au anihilat, niciodata, opunandu-se. Si Ion Pop, si Ioan Aurel Pop, in Observator cultural si, respectiv, in Romania literara, aduc probele netemeiniciei afirmatiilor lui Marin Mincu, afirmatii incontrolabile, ilogice si imposibile.
Colegii de la catedrele de limba si literatura romana din Peninsula, toti, de la Gheorghe Caragiani la Luisa Valmarin, de la Lorenzo Renzi la Bruno Mazzoni, ori de la Marco Cugno la Roberto Scagno, au reactionat si ei, pe buna dreptate, condamnand un act necolegial si nedrept, care incearca sa stirbeasca din figura luminoasa a traducatorului lui Montale si al lui Dante, din imaginea celui care a elogiat, inca de la inceput, bogatia de forme si substanta literaturii din tara de unde venise, in Urbe, sa aduca mireasma unei culturi putin cunoscute in profunzime. Cum il cunosteam, de-a lungul anilor, deceniilor, mandru de inteligenta artistica si amploarea ideatica a unor creatori romani interbelici, Arghezi de pilda, sau de cea a unor contemporani, nu mi-l pot imagina depreciindu-i oral, in vreme ce-i elogiaza in scris.
O marturie despre pretuirea pe care o arata, firesc, Papahagi spiritualitatii romanesti vine, neasteptat, de la eseistul Corrado Bologna, care-l evoca pe regretatul si mai marele lui coleg de studii de la Roma. Mai mult, universitarul italian ii si dedica vocii lui Marian volumul de eseuri despre Metafizica si antropologia vocii, pe scurt Flautus vocis, Clusium, 2005, in traducerea Gabrielei Lungu. Iata, mai jos, doar un exemplu de prietenie intelectuala si de pretuire aratate celui care-i dezvaluise un “Altundeva, un de neinchipuit Loc ce nu exista”, devenit real, enigmatic, dar real, o lume “neolatina, o pluta de piatra”, vie prin vocea si informatia de la sursa, inclusiv informatia politica, riscanta, atunci, a lui Papahagi.
“Romania, cultura ei, limba ei (pe care astazi o citesc putin, cu efort, si pe care mi-as dori sa o cunosc mai bine) a fost pentru mine o descoperire neasteptata, o strafulgerare, o dragoste neprevazuta. Acel fulger de patima luase infatisarea lui Marian Papahagi… Din povestirile lui am aflat adevarul. Si impreuna cu mine au aflat multi intelectuali italieni si europeni… “ (p. 10) Orice comentariu e de prisos.
Premiul de critica G. Calinescu, din 1980, sau cel al Academiei, din 1991, nu se opun Premiului international Montale, 1988, decat pentru un om pus pe contestarea, cu orice pret, a unui autentic si important intelectual roman postbelic, cum este Marian Papahagi. Printr-o vaga amintire de dialog incontrolabil i se cauta nod in papura. Simtul constructiei, al masurii, al sustinerii valorilor in care credea, romanesti sau de aiurea, nu ii pot fi insa negate ori minimalizate lui Papahagi. Iar sageata trimisa nedrept ricoseaza, dupa o lege nescrisa, intorcandu-se spre cel care o trimite cu imprudenta si rea-intentie.