Pe aceeași temă
In contextul actual al culturii romane, Andrei Cornea este printre putinii exponenti autentici ai gandirii dialogale, capabil sa elaboreze un discurs coerent, nuantat si lipsit de parti pris-uri - fie acestea ideologice sau "de grup" - intemeiat pe un scepticism relativist bine temperat, atent in egala masura la ceea ce ne separa si ne opune, cat si la ceea ce "ne alatura, ne apropie, chiar fara stiinta noastra, facandu-ne sa regasim, fie doar si in practicile noastre, o umanitate comuna".
De la Scoala din Atena la Scoala de la Paltinis sau Despre utopii, realitati si (ne)deosebirea dintre ele, aparuta in 2004 la Editura Humanitas, este o carte provocatoare, polemica la adresa gandirii incolonate, ce respira la fiecare pagina convingerea autorului ca pluralitatea ireductibila a ideilor si a valorilor este conditia majora a normalitatii unei lumi care, "chiar in cazul cand se consoleaza, de voie, de nevoie, cu tacerea persistenta a unei dumnezeiri transcendente, nu ramane pe de-a intregul vida, sau detracata, sau in completa confuzie: sub cerul ei nestatornic au mai ramas totusi directii orientate, ierarhii plauzibile, judecati temeinice, au ramas referinte si valori. Au ramas chiar si oameni normali. (Poate si zei!)".
Nu intamplator am recurs la citate din Turnirul Khazar, ampla pledoarie "impotriva relativismului contemporan", fiindca aici trebuie cautat nucleul metodei utilizate de Andrei Cornea in incercarea sa de a repune in discutie binomul conceptual utopie/realitate si, pe cale de consecinta, perechea de termeni utopic/realist. Problema fundamentala care se regaseste in aproape toate cartile publicate pana acum de Andrei Cornea - si cu precadere in recentul volum - este cea a eticului ca solutie de iesire din "fundatura" relativismului contemporan. Punctul de plecare al eseului de fata il constituie intrebarea referitoare la posibilitatea de a defini utopia in raport cu realitatea. In acest scop, autorul elaboreaza o teorie ce tine cont de caracterul relativ al conceptului, pe de o parte, si, pe de alta parte, de dificultatea de a defini realitatea insasi.
"La modul general - scrie Andrei Cornea -, ne lipseste un punct de referinta solid, extern, pentru a califica prin referire la el drept realiste ori utopice lucrari precum Republica lui Platon sau Politica lui Aristotel". In absenta unui astfel de reper, propunerea de a institui regula reversibilitatii - conform careia apreciem ca utopic sau realist proiectul cu care ne aflam sau nu intr-un prealabil acord ideologico-afectiv - pune in evidenta imposibilitatea de a formula o definitie general valabila a utopiei, cata vreme proiecte considerate intr-un anumit moment utopice pot fi puse in practica intr-o alta epoca - si Andrei Cornea ofera mai multe exemple de acest fel, insotite de analize seducatoare si detaliate, de la republica lui Platon la proiectele socialistilor utopici si ale socialismului asa-zis stiintific, de inspiratie marxista, de la Utopia lui Thomas Morus la societatea imaginata de Rousseau in Contractul social si de la realismul politic al lui Machiavelli la modelul paideic experimentat de Constantin Noica in cadrul Scolii de la Paltinis. O alta concluzie semnificativa la care ajunge Andrei Cornea la capatul demersului sau analitic ar fi ca nici unul dintre proiectele analizate nu este in totalitate utopic sau realist, caci fiecare in parte este un amalgam de elemente care se dovedesc, in timp, "utopice" sau "realiste" in functie de mentalitatea si de posibilitatile tehnice ale unei epoci sau alteia. Pentru a evita capcana relativismului extrem, care se identifica, la limita, cu cinismul, Andrei Cornea recurge la formula celei de-a doua optiuni, articulata pe larg in Turnirul Khazar si reluata aici pentru a justifica introducerea testului de auto-incluziune (asa-numita proba a responsabilitatii) in tentativa de a disocia intre entopic si atopic: "Iata asadar proba responsabilitatii: ea nu confrunta un proiect cu o presupusa si postulata realitate omeneasca externa, pentru a stabili daca proiectul este sau nu realist, asa cum procedeaza proba veritatii, bazata pe optiunea intai. Ea nu se preocupa sa afle daca Insulele fericitilor exista sau nu in realitate si nici nu se substituie incercarii de a afla un raspuns la o asemenea intrebare. Ea intoarce, ca sa spunem asa, proiectul asupra lui insusi si il supune la ceea ce numesc testul de auto-incluziune, dorind sa stie numai atat: autorul (sau autorii) proiectului, parintii sai fondatori sunt, ca principiu, preluabili de proiect, se includ pe sine spontan sau voluntar in acesta, in mod necesar pot trai si vor trai ei insisi pe Insulele fericitilor pe care pretind ca le-au descoperit? Daca da, atunci autorul respecta imperativul categoric, proiectul este responsabil si noi il vom numi entopic (en - in; topos - loc)". Cu alte cuvinte, in locul perechii realist/utopic, fundamentata pe o comparatie extrinseca, Andrei Cornea propune distinctia entopic/atopic, intemeiata pe "proba responsabilitatii", evidenta ca urmare a unei comparatii intrinseci. Daca proiectul entopic corespunde asadar exigentei etice a responsabilitatii, fara sa treaca insa proba veritatii - insuficienta pentru a distinge cat este utopie si cat realitate intr-un proiect sau in altul, atopia este condamnabila pentru ca, ipocrita fiind, cade cu brio la proba responsabilitatii. O data instalat in sfera eticului - "un etic intrinsec, care nu-si extrage validitatea dintr-o comparatie cu un model etic exterior"-, autorul supune o serie de proiecte mai mult sau mai putin "utopice" unei investigatii critice de tip perspectivist, atent la toate aspectele temei, invocand deopotriva argumente pro si contra, pentru a formula, in final, concluzii pe cat de surprinzatoare in aparenta, pe atat de convingatoare in ansamblul demonstratiei sale. Ceea ce te cucereste de la bun inceput la Andrei Cornea - scriitor format in spiritul unei stricte discipline filozofice si filologice - este subtilitatea argumentelor utilizate pentru a sustine opinii cu care poti, in fond, sa nu fii de acord.
Personalizarea si "dramatizarea" conceptelor nu exclud respectul fata de gandirea si argumentele celuilalt, tot asa cum radicalitatea implicit polemica a propriului punct de vedere nu inseamna, in cazul autorului unor volume ca Penumbra sau Turnirul Khazar, renuntarea la luciditate. Ma voi opri, in continuare, la doua dintre analizele intreprinse de Andrei Cornea, care pun in lumina cu asupra de masura calitatile majore ale discursului sau critic.
Cat de utopic este socialismul utopic
Ceea ce reiese din confruntarea celor doua "socialisme" ale secolului al XIX-lea, cel utopic profesat de autori ca Fourier, Owen sau Saint-Simon si cel asa-zis stiintific, teoretizat de Marx, poate sa para, la prima vedere, doar un paradox intelectual. Si totusi, aceasta noua interpretare a proiectului marxist al societatii comuniste releva friabilitatea de fond a filozofiei marxiste, al carei nucleu dur "contine un amestec de tendinte contrare, ireconciliabile, care conduce la atopie". La o lectura atenta a operei filozofice a lui Marx, este evidenta - dupa cum observa Andrei Cornea, in deplin acord cu ideile sustinute de Louis Althusser si, mai nou, de Peter Sloterdijk in Critica ratiunii cinice - tensiunea ireconciliabila dintre cele doua fatete ale autorului Capitalului si al Manifestului Partidului Comunist: pe de o parte, filozoful rational-istoricist, care pariaza pe legea istoriei si, pe de alta parte, revolutionarul voluntarist, convins de necesitatea luptei de clasa si de eficienta violentei.
Efectul acestei sciziuni, constatat in urma aplicarii testului de auto-incluziune, este de-a dreptul pervers: "Marx filozoful il alunga din proiectul sau pe Marx revolutionarul si invers. Caci, fie oamenii nu pot schimba istoria, indiferent de sentimentele, pasiunile si vointa lor, asa cum capitalistul filantrop nu poate impiedica fatalitatea prabusirii capitalismului, ba chiar o grabeste prin filantropia sa; fie oamenii isi pot exercita vointa libera pentru a schimba istoria in directia voita, in particular, pentru a rasturna guverne si a instaura alte guverne mai pe placul lor, dar atunci istoria nu poate fi inteleasa ca fiind subintinsa si determinata de o lege naturala." Ceea ce se pierde insa in situatia scurtarii unor etape - situatie admisa de Marx in cazuri de "forta majora" - este tocmai principiul socratic al oikeiopragiei care postuleaza ca "a face numai ceea ce-ti este propriu", adica numai ceea ce este propriu naturii umane, constituie scopul oricarei comunitati politice perfecte, care vizeaza binele general. Astfel incat, utopismul comparat al celor doua proiecte scoate la iveala caracterul entopic al proiectelor utopice imaginate de Fourier, Owen sau Saint-Simon, spre deosebire de caracterul atopic al proiectului marxist. Andrei Cornea respinge socialismul "stiintific" cu argumente de ordin etic si subliniaza carenta morala majora a proiectului societatii comuniste, in care parintele sau fondator nu are loc. Spre deosebire de acesta, societatea proiectata de utopisti este entopica si pentru ca regulile ei nu contravin naturii umane, a carei deplina implinire o presupun: "Este legitim sub raport etic intrinsec sa avem incredere intr-un proiect social care sustine in mod explicit ca oamenii pot schimba intr-o anumita masura, si anume in directia dorita, lumea sau societatea inconjuratoare prin aplicarea sistematica a vointei lor libere, ca ei pot fi convinsi rational de argumente bune pentru a o face si ca nimeni, in masura in care este o persoana rationala, nu poate fi exclus de la participare". Decisiva pentru stabilirea caracterului entopic al unui sistem social imaginar ramane, in ultima instanta pentru Andrei Cornea, proba responsabilitatii autorului.
Dar este aceasta suficienta? Ne putem intr-adevar permite sa renuntam la proba veritatii? Raspunsul lui Andrei Cornea este unul afirmativ: "Ceea ce totusi putem sa-i pretindem - autorului unui astfel de proiect, n. m. C.M. - daca renuntam la exigentele prea stricte ale probei veritatii, este, ca sa spunem asa, sa se ia pe sine in serios in cea mai mare masura cu putinta. (...) Daca se ia in serios incluzandu-se pe sine in mod esential in proiectul sau, nu mai poate fi considerat raspunzator intelectual pentru cele mai grave dintre rastalmaciri."
Aici ma despart de Andrei Cornea, deoarece trebuie sa recunosc ca buna-credinta auctoriala nu ma convinge ca proiectul sau este unul in care pot avea deplina incredere. In fond, increderea pe care o acord autorului ca persoana nu se poate rasfrange, automat, si asupra proiectului acestuia. Bunele intentii ale autorului si seriozitatea pe care o presupune gestul auto-incluziunii nu ofera nici o garantie ca el insusi nu se autoiluzioneaza. Fara sa contest faptul ca un astfel de autor se ia pe sine in serios in cea mai mare masura cu putinta, nu pot sa nu ma intreb in ce masura optiunea pentru eticul intrinsec justifica eludarea nu doar a probei veritatii, ci si a eticului extrinsec. Cat despre rastalmaciri, probabil ca nici un autor nu poate fi considerat total raspunzator pentru acestea, dar este un fapt ca nu orice proiect poate fi rastalmacit, ci doar acelea care contin in ele premisele unei lecturi deformatoare.
Andrei Cornea pune sub semnul intrebarii definitia pe care John Carey o da utopiei - "scopul tuturor utopiilor, intr-o masura mai mare sau mai mica, este sa-i elimine pe oamenii reali" care nu pot exista intr-o utopie "pentru motivul evident ca oamenii reali constituie lumea pe care o cunoastem" - pentru ca, in viziunea sa, "de indata ce ii descoperim pe acesti oameni reali ca locuind intr-un proiect oarecare, acesta nu va mai putea fi numit utopic!". As fi de acord cu aceasta interpretare daca nu m-as lasa, la randul meu, ispitita de un diavol carcotas care ma face sa ma intreb daca nu cumva societatea socialista multilateral dezvoltata in care am locuit ca oameni reali ani la rand nu era, in pofida realitatii incontestabile a existentelor noastre, un proiect fundamental utopic.
Andrei Cornea, De la Scoala din Atena la Scoala de la Paltinis sau Despre utopii, realitati si (ne)deosebirea dintre ele, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004
