Despre cum nu trebuie abordat trecutul recent

Ca sa intelegem cauzele actualelor derive inerente intoarcerii interesului public catre problema mostenirii comunismului si, mai ales, ca sa evaluam riscurile acestui proces, ar trebui sa invatam lectiile anilor ‘90, mai ales cele ale utilizarii anticomunismului in scopuri partizane. Aici nu vreau sa ma refer decat la un element care, de cand mi-am scris teza de doctorat pe un subiect ce includea aceasta problematica, mi se pare determinant. Este vorba de faptul ca accentul politico-moral pe clivajul intre "Noi" si "Ei" facea ca toti cei care acceptau, intr-un  fel sau altul, sa sustina formatiunile politice ce se declarau anticomuniste erau absolviti de trecutul lor, de cele mai multe ori fara ca acesta sa fie asumat si condamnat. Spre exemplu, ziarul Romania libera era cel mai important sustinator al Punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara, dar avea un "lustrabil" ca director onorific; PNTCD si PNL ii sustin pe Radu Vasile sau Daniel Daianu, desi le cunosc trecutul.

Si trecutul postcomunist este rapid iertat si chiar uitat, ca in cazul fostului ministru al Culturii, Ion Caramitru, care se transformase in cateva luni din apropiat al lui Ion Iliescu in timpul manifestatiei din Piata Universitatii, in orator (vag fluierat) la mitingul fondator al Aliantei Civice din 15 noiembrie 1990. Iar exemplele ar putea continua. Ce trebuie retinuta este inconsecventa si dubla masura. Acestea au dus dupa 1996 la renuntarea de catre Emil Constantinescu si partidele din CDR la macar incercarea de initiere a legiferarii Punctului 8. Dar, mai grava decat inconsecventa, este o consecinta a acesteia, care este pierderea capacitatii anticomunistilor de a detecta chiar in comportamentul lor reminiscente ale culturii politice leniniste. Iar cea mai grava dintre ele este ideea ca "scopul scuza mijloacele", prin care bunele intentii sunt instrumentalizate in scopuri ce nu au nimic de-a face cu cele ale anticomunismului, ba chiar au reusit, nu o data, sa-l discrediteze.

Toate acestea mi-au revenit in gand atunci cand am urmarit emisiunea "100%" a lui Robert Turcescu din 14 septembrie. Unul din cei mai buni jurnalisti de televiziune din Romania ii invitase pe doi tineri cercetatori de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului si membri ai asociatiei Militia Spirituala. Dar in loc sa se discute despre trecut si despre ce ne invata el, despre carti si autori, argumente si idei, am vazut o serie de denunturi, o aruncare a unor franturi de texte ce nu aduceau nimic nou, si mai ales a unor, mai mult  sau mai putin implicite, sentinte. Pana la urma se intelegea ca acei tineri prepara, poate fara sa-si dea seama, urmatoarea campanie electorala.

Ce am (mai) aflat? "Presa era plina de osanale", ne anuntau naiv anticomunistii de noua generatie de la IICC si Militia Spirituala, dandu-ne exemplele acestui preaplin (in ordine): citate din Traian Basescu, Emil Boc, Iosif Boda, Ioan Rus, Ioan Talpes; erau pronuntate si numele: Mihai Tatulici, Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu, Sergiu Andon, Mircea Cosea, Dan Pavel, Teodor Stolojan, Theodor Melescanu. In plus, intr-o fotografie Corneliu Vadim Tudor aparea impreuna cu Mircea Dinescu (ceea ce, in treacat fie spus, e absolut lipsit de relevanta), dar se face imediat precizarea ca acesta din urma "nu a scris nici un rand despre Nicolae Ceausescu. Mai precis nu am gasit noi nimic"…

In exaltarea de imediat dupa 1990 acest tip de demers ar fi fost de inteles, nu si dupa 16 ani si invocand cercetarea stiintifica facuta pe bani publici. Nu spun ca nu este bine sa stim pacatele, mai mici sau mai mari, ale tineretii celor care ne conduc.  Ce da gravitate acestui caz este insa mobilul  actiunii respective: nu pa re a se dori cunoasterea, intelegerea trecutului,  ci reglarea unor conturi si arogarea nejustificata a unor posturi mora le. In plus, autorii acestor micro-de mascari par tocmai sa repete, dupa 20 de ani, cel putin o greseala a celor pe care ii acuza, si anume faptul de a nu cantari cu atentie responsabilitatea morala pe care o are cineva, chiar si un tanar, atunci cand spune sau scrie ceva.

Un exemplu al acestei abordari viciate, cel putin din punct de vedere metodologic, a fost dat chiar de unul dintre vorbitori, care, povestind ca a intervievat semnatari ai acelor texte publicate in presa de dinainte de 1989, a facut observatia ca majoritatea "nu-si recunosc vina". Aici trebuie spus ca unul dintre cei mai cunoscuti istorici ai "timpului prezent", Henry Rousso, autor al unei carti clasice despre "Sindromul Vichy", ii critica vehement pe istoricii care au fost martori ai acuzarii in diverse procese ce tineau de trecutul recent, ca cel al lui Maurice Papon. Iata insa ca noi avem de a face cu istorici ce se comporta nu ca martori, ci ca niste procurori.

De cand a fost, anul trecut, infiintat Institutul la care cei doi lucreaza, a aparut temerea ca subordonarea acestuia direct primului-ministru poate duce la o politizare a activitatii acestuia. Temerile par acum ca fiind justificate. Nu intamplator emisiunea s-a incheiat cu citirea unui text aparent procomunist scris de Vladimir Tismaneanu la inceputul anilor ‘70. Personal, l-am privit totdeauna pe Vladimir Tismaneanu ca pe un aparator inteligent si consecvent, inainte si dupa 1989, al democratiei liberale. Prezentarea in emisiunea respectiva a unor citate scoase din context a reusit sa produca amalgame dintre cele mai discutabile.

Sa speram ca in viitor Institutul respectiv va avea o reprezentare mai buna.

Asta nu inseamna ca atitudini de  genul celei prezentate mai sus sunt, in  ierarhia lucrurilor criticabile care se petrec in aceasta perioada, cele mai grave. Pot fi identificate cel putin trei categorii de profitori ilegitimi ai nevoii cercetarii trecutului recent. Prima este cea a unor oameni politici apropiati de cei din fostele structuri ale Securitatii, Cozmin Gusa si Ioan Talpes fiind cei mai mediatizati. A doua categorie in ordinea gravitatii este aceea a unor oameni, mai mult sau mai putin corupti, care spera ca acest subiect sa-i faca sa castige capitalul politic pierdut pe alte fronturi. Abia in al treilea rand avem o categorie de oameni, de multe ori bine intentionati, dar care in numele justetei "cauzei" transforma cercetarea trecutului comunist intr-o simpla intocmire de rechizitoriu. Rezulta o confuzie intre discursul care raspunde unor rigori stiintifice si di scursul politic sau cel jurnalistic, facand foarte  vulnerabil din punct de vedere intelectual, dar si moral, intreg demersul condamnarii comunismului. Toate cele trei  categorii au in comun faptul ca ofenseaza munca oricarui cercetator ne-militant, care se vede astfel pus, de catre opinia publica, in aceeasi barca cu acestia. 

Mai trebuie spus ca un risc major in aceasta perioada este dat de faptul ca cei care doresc scoaterea la lumina a unor documente pana acum ascunse, ce dezvaluie mecanisme de functionare ale statului totalitar, sunt ade sea tentati, sau obligati, sa-si iro seasca energiile in lupte fratricide si in polemici pe teme marginale. Am incercat sa evit aceasta capcana, dar in acelasi timp am dorit sa explic necesitatea secretarii anticorpilor intelectuali fata de demersuri ce, pana la urma, nu fac decat sa dea apa la moara celor care, de 16 ani, incearca fie sa opreasca, fie sa duca in ridicol, demersul condamnarii comunismului.