Pe aceeași temă
Am constatat cu placere ca revista 22 a gazduit o interesanta polemica legata de criteriile de evaluare a performantelor stiintifice. Polemica a fost declansata de aplicarea unor criterii de tip scientometric - bazate in esenta pe baza de date a ISI (
Scopul sistemelor de evaluare - formarea clasei medii in lumea academica
Scopul unui sistem rational de cercetare academica (universitati si institute de cercetare) nu este sa produca genii, dupa cum scopul invatamantului nu este sa produca olimpici, iar scopul capitalismului nu este sa produca miliardari. Ceea ce trebuie urmarit in toate aceste cazuri este crearea unei clase medii in afaceri sau in lumea academica. In acest scop, trebuie imaginate mecanisme de selectie a valorilor, care sa elimine cat mai multi impostori si sa retina cat mai multi oameni valorosi. Chiar daca sistemul va mai da rateuri, el trebuie sa fie comparat cu alte sisteme de evaluare care pot fi mai rele. Totdeauna se vor putea gasi contraexemple la orice sistem de evaluare, totdeauna se vor putea gasi personalitati ramase in istoria unui domeniu care nu s-au incadrat in sistemele uzuale de evaluare. Cred ca este contraproductiv sa folosim astfel de exemple; trebuie doar imaginate mecanisme de selectie a valorilor care sa elimine cat mai multi impostori si sa retina cat mai multi oameni valorosi.
Peer Review
Trebuie spus de la bun inceput ca sistemul de evaluare din tarile avansate din punct de vedere stiintific (in esenta, SUA si Europa de Vest) este asa-numitul peer review. Cand se scoate un post de profesor universitar (cercetator) la concurs, conducerea universitatii (respectiv, a institutului de cercetare) numeste o comisie de experti, formata din membri ai catedrei, la care se mai pot adauga si persoane din afara universitatii sau a institutului. Aceasta comisie are libertate totala in analiza dosarelor candidatilor si, de regula, solicita recomandari expertilor din domeniu din alte tari. Cutumele acestor concursuri se pot gasi destul de bine prezentate in articolul d-lui Andrei Cornea, din nr. 843 al revistei 22; exemplul ales este cel al Universitatii din Montréal, dar toate universitatile bune au coduri asemanatoare. Este evident ca sistemul de mai sus lasa o libertate destul de mare comisiilor de examinare, asa incat este aproape sigur ca exista diferente intre criteriile de evaluare in cazul stiintelor "dure" (matematica, fizica, chimia, biologia etc.) si al umanioarelor.
Important pentru polemica din 22 este in ce masura sistemul de mai sus este aplicabil in Romania zilelor de azi.
As enumera mai jos cateva dintre conditiile de aplicabilitate ale sistemului peer review:
O traducere aproximativa pentru sintagma peer review ar fi "judecata celor egali in competenta". Cu alte cuvinte, daca la un concurs se aplica un astfel de sistem, ar trebui ca cel care "cantareste" diversele elemente ale unui dosar de concurs sa fie realmente competent in toate problematicile abordate de catre toti candidatii. Acest lucru nu este totdeauna usor de realizat, mai ales in tari mici.
O a doua conditie pentru realizarea unui peer review autentic este obligativitatea evaluarilor periodice pentru diversele colective, catedre, institute etc. de catre comisii independente. Acest lucru se poate realiza numai cu comisii de evaluare externe, care sa cuprinda atat membri din tara, cat si din strainatate.
In al treilea rand, trebuie sa existe o ierarhizare competitiva a universitatilor si a institutelor de cercetare. In SUA exista, din cate am inteles, peste 1.500 de universitati; dintre acestea, doar cateva fac parte din asa-numita Ivy League a universitatilor de top (iar la coada clasamentului se pot gasi, probabil, si universitati mai slabe decat ale noastre). A fi angajat intr-o astfel de universitate de elita este, in mod evident, mult mai dificil, dar implica si numeroase avantaje, atat materiale, cat si simbolice (prestigiu etc.) Existenta stimulentelor va declansa o competitie acerba intre universitati, centre de cercetare etc., cele din top dorind sa isi pastreze pozitia, iar celelalte dorind sa avanseze.
In al patrulea rand, este vorba de existenta unor moravuri sanatoase si a unor mecanisme de control al diverselor tipuri de abateri. Se stie ca in Apus nici mari personalitati nu sunt menajate, daca exista suspiciuni de frauda sau incorectitudine.
Viata economica este dominata de corectitudine, asa ca raspunsul pietei muncii (care da utilitatea sociala a universitatii) este relevant. Din acest motiv, un parametru important de ierarhizare a universitatilor in SUA este rapiditatea cu care un tanar absolvent gaseste de lucru in domeniul studiat.
Pentru eliminarea disputelor distructive in cadrul aceluiasi colectiv exista doar doua tipuri de pozitii: cele temporare (doctoranzi si post-doc) si cele permanente.
In acest mod, cineva care face parte dintr-o comisie de examinare nu este pus in situatia de a "pica" la un concurs pe cineva si de a fi apoi coleg de serviciu cu respectivul pana la pensie. Din acelasi motiv sunt descurajate clanurile, adica angajarea a doi membri ai aceleasi familii in acelasi colectiv.
In sfarsit, este vorba de existenta unor calitati individuale, intre care as include spiritul competitiv (care va motiva concurenta benefica dintre cercetatori si dintre universitati), precum si spiritul civic (care va reactiona la abateri, impostura, aranjamente imorale etc.)
Chiar si in conditiile de mai sus, sistemul poate da rateuri. Totusi, dupa un numar de ani de functionare (macar o suta!), se va ajunge la un echilibru in care nici un om valoros nu trebuie sa se teama ca va fi lasat pe dinafara (afirmatia este, evident, de natura statistica).
Ce se poate constata din lista de mai sus (nu am pretentia ca ar fi completa) este ca unele dintre aceste conditii nu sunt indeplinite decat extrem de aproximativ in Romania, iar altele deloc. Mai grav este ca un sistem de peer review tinde sa copieze sistemul de o maniera aproape genetica! Acest lucru nu este foarte grav in tarile avansate, dar este catastrofal la noi.
Scientometrie
Cum s-a mai spus (chiar in 22), se constata ca marea majoritate a informatiilor relevante din viata intelectuala de tip academic se concentreaza in cateva mii de reviste (asa-numitul flux principal). Cu alte cuvinte, a publica un articol in reviste din afara acestui club select echivaleaza in multe cazuri cu inmormantarea lucrarii respective. Nici un cercetator de valoare din domeniu nu o va citi, deci eventualele idei bune se vor pierde si vor fi redescoperite de altii. A publica in revistele din fluxul principal este, prin urmare, in primul rand, in avantajul cercetatorului! De aici si presiunea enorma asupra acestor reviste si necesitatea unor proceduri de selectie cu referenti anonimi. Chiar daca acest sistem nu este perfect, altul mai bun nu exista! De aceea este atat de important ca orice cercetator sa accepte sistemul cu toate inconvenientele lui; nu este prea convenabil pentru orgoliul personal sa trebuiasca sa se "lupte" cu referentii (care pot returna o lucrare de cateva ori - poate nu totdeauna justificat) sau sa suporte eventualele refuzuri de publicare, dar, repet, alta cale nu exista.
Parametrii scientometrici sunt folositi curent pentru clasificarea universitatilor din Apus, iar relevanta lor nu este nula nici pentru aprecierea CV-ului unui candidat la un concurs.
La fel de importanta ca publicarea de rezultate in revistele ISI este citarea lor in aceleasi reviste. Daca o lucrare nu este citata inseamna ca expertii din domeniu nu au gasit-o foarte interesanta. Despre acest criteriu al citarilor (care masoara, in ultima instanta, impactul unei idei) s-a vorbit prea putin, ceea ce este un indiciu al unui oarecare provincialism intelectual. Este oare lipsit de relevanta faptul ca cea mai citata carte este Biblia, iar cel mai citat autor este Freud, urmat indeaproape de Shakespeare?
Sa mai subliniez ca, de regula, doar cine publica si este citat in reviste ISI va putea, eventual, sa beneficieze de oferte de colaborare stiintifica cu universitati si institute de cercetare de prestigiu, astfel incat a avea o bibliografie la zi sa nu mai fie o problema. Este un mic cerc vicios aici, dar cred ca leader-ii din diversele domenii trebuie sa fie cei care reusesc sa il sparga (cei aproape 17 ani de la schimbarea de regim i-ar fi fost suficienti oricarui om talentat). Analiza efectuata de asociatia Ad-Astra a universitatilor romanesti arata ca, luand in considerare doar cele sase universitati importante din tara, tot avem cam de zece ori mai putine articole ISI decat omoloagele din Apus. Oare nu ar trebui ca, in loc de dispute sterile, sa dovedim concret ca situatia este mult mai buna in mai toate tarile vecine (in Bulgaria apar cam de trei ori mai multe articole ISI raportat la numarul de cercetatori) si sa incercam sa schimbam ceva?
Ce e de facut?
Cred ca o parte din disputa este legata si de existenta unui numar de intelectuali de buna calitate care pretuiesc prea mult eseurile, dar nu au dorit sa parcurga evolutia fireasca a unui intelectual din umanioare din tarile avansate (asa cum este ea descrisa in articolele d-nelor Alina Mungiu-Pippidi si Mihaela Miroiu, din nr. 842 si 843 ale 22-ului). Chiar daca acesti intelectuali au avut un rol public important, au devenit reprezentanti de seama ai societatii civile, totusi acest lucru nu este suficient pentru a accepta exceptii de la regulile unei vieti academice sanatoase. Probabil ca unii dintre ei au considerat ca prestigiul de leader de opinie (cu aparitii la televizor in care se critica guvernul) nu este compatibil cu statutul de "invatacel", care trebuie sa convinga niste referenti anonimi de valoarea lucrarilor trimise spre publicare si sa accepte eventuale refuzuri. Nu as vrea sa insist prea mult asupra acestei atitudini, dar cred ca acopera in buna masura conceptul recent introdus de "boier al mintii". Ceea ce cred ca trebuie retinut din polemica cu pricina este necesitatea formarii clasei de mijloc intelectuale, care se poate face numai respectand anumite rigori (si frustrari) ale vietii academice.
Trebuie subliniat ca metodele scientometrice trebuie sa fie aplicate doar in urma unor studii comparative de natura statistica. Aceste studii sunt necesare deoarece chiar in cadrul stiintelor "dure" exista diferente mari de productivitate stiintifica intre diversele domenii. In domeniul stiintelor "dure", aceste metode au fost destul de eficiente in limitarea influentei pseudovalorilor. As putea spune ca scientometria a fost vazuta, imediat dupa schimbarile din 1989, ca cel mai important remediu de normalizare a vietii academice. Metodele scientometrice trebuie considerate ca fixand doar cerinte minimale pentru o pozitie academica, si nu ca o metoda infailibila de a ierarhiza valoric persoanele.
Un risc major pe care il implica refuzul criteriilor obiective de tipul articolelor si citarilor ISI este birocratizarea exploziva a vietii academice. Iarasi este o tema absenta din publicistica recenta. In opinia mea, chiar si cel mai binevoitor birocrat care gestioneaza banul public va avea nevoie de o acoperire formala pentru cheltuirea fondurilor. Daca acoperirea ar fi data de criterii obiective, am putea cere sa fim platiti doar in urma prezentarii anuale a catorva randuri, in care sa apara ce am publicat, ce citari am avut etc. Daca refuzam asta, va trebui sa completam mii de formulare cu mii de semnaturi si mii de stampile. Evident, exista un lobby al celor care prefera sa completeze formulare si au pretentia ca in acest mod fac cercetare.
Ramane de stabilit daca relevanta publicatiilor ISI este la fel de mare si in afara stiintelor "dure". Aceasta analiza ar trebui sa cuprinda atat tarile avansate din punct de vedere stiintific, cat si pe cele din Europa Centrala. Daca va rezulta (asa cum banuiesc) ca finantistii din mediul academic, lingvistii, istoricii, filosofii, specialistii in teoria culturii etc. din Europa Centrala se aliniaza standardelor din SUA si Europa de Vest, adica respecta rigorile publicarii in revistele ISI, nu mai exista justificari pentru exceptiile de la regula invocate la noi. Asupra acestui "detaliu" de natura tehnica trebuie concentrate energiile comunitatii colegilor din umanioare, si nu asupra unor dispute inflamate.
Personal, am convingerea ca, dupa o scurta perioada de tranzitie in care se vor aplica criterii de natura scientometrica, vom ajunge la o stare de relativa normalitate. Aceasta in conditiile in care o dezbatere autentica a diferentelor care exista intre sistemul academic romanesc si cel apusean sa aiba loc cat mai curand.
