Pe aceeași temă
Va fi fiind sau nu Bucurestii mahalalelor* dinadins in raspar cu dulcegariile modei retro si cu bovarismele paseismului de consum, fapt este ca reprezentarea idilica a trecutului capitalei romanesti sub forma de paradis pierdut este copios discreditata de aceasta carte furioasa.
Furioasa, dar nu si polemica. Bucurestii mahalalelor este o carte exasperata de propriul obiect. Are, pe mari portiuni si in interiorul mai tuturor capitolelor, un ton surescitat, de rafuiala, oarecum in maniera vehement nevrotica din Schimbarea la fata a Romaniei. Cioran e de altfel si citat, iar apocaliptica lui scriere figureaza la bibliografia generala, e drept ca in editia revizuita de autor din 1990, de la Editura Humanitas, din care au fost expurgate anume capitole, devenite politic incorecte.
Fiindca Bucurestii mahalalelor nu este o istorie a orasului Bucuresti, fie ea si una insurgenta, demitizanta si demistificatoare, desi explorarile, investigatiile si reconstituirile istorice ocupa un spatiu considerabil si sunt deseori memorabile. Nu este nici un "portret" manios, pana la pamflet, al Capitalei, ivit dintr-o nemultumire violenta fata de un prezent resimtit ca odios si insuportabil, caruia i se gasesc radacini perene inca de la intemeierea asezarii pe malurile mocirloase ale Dambovitei, desi sunt multe pagini dupa care cititorul nu mai are de asteptat decat rostirea unui profetic blestem condamnand in eternitate nemernicia fara leac a locurilor si a oamenilor.
Cu oarecare umor (dimensiune insa cu desavarsire absenta din cuprinsul cartii: pacat!), se poate spune ca Bucurestii mahalalelor este asemenea orasului pe care il descrie si il diseca: un arhipelag neaglutinat. Capitolele sunt insule invecinate, pe care nimic nu le leaga in afara de apropierea fizica. Mai mult, si in interiorul fiecarui capitol exista scindari socante de ton, de directie a demersului, de materie, chiar. Aspectul general este zguduit, convulsiv, de constructie in straturi si in valuri fara legatura unele cu altele, aflate intr-un raport de pura contiguitate, ca si cum proiectul initial a tot fost schimbat, pana la a se pierde ori a fi cu totul dat uitarii. Rezultatul este o compozitie pe baza de simpla aditiune, avand ca regula, coabitarea in dispersie.
Titlul intreg al cartii - Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenta - pare a fi o relicva din acel probabil "proiect initial". Ar fi fost vorba de situarea Bucurestiului sub semnul de zodie al marginalitatii, in intelesul cel mai comun, si de aceea si dificil de definit, al spiritului periferic. Un oras, o lume, o istorie aflate intre: intre citadinism si ruralitate, intre metropola si provincie, intre Europa si Orient, intre aristocratie si plebe, intre elita si pegra s.a.m.d. Amestec, improvizatie, simulacru, nimic definit, nimic durabil, constantele fiind de ordin patologic, uneori in sensul cel mai propriu al cuvantului - de la paroxismul imitatiei permanente la desuchiere generala si la smintire in proportii de masa. Nu cadere, ci complacere. Un mic Babilon eternizat.
Nici scrisa, dar nici nescrisa, mai degraba presarata, dezmembrata, risipita in capitole si pagini, aceasta carte depre periferie ca mod de existenta a Bucurestiului este amestecata cu o alta, de reconstituire istorica aplicata, intrucatva mai traditionalista ca formula, unde sunt trasate, cu mana sigura si formule agere, devenirile unor cartiere. Unele vechi, de la "inceputuri" sau oricum de dinainte de "europenizare", precum Coltei sau Calicilor, altele noi, cum e Damaroaia, careia i se dedica o excelenta mini-monografie. Urbanismul valah insusi fiind un fenomen (sau proces) de import, terminologia specifica reflecta o anume evolutie. Intrat din turca in romana, cuvantul mahala inseamna initial pur si simplu cartier, "indiferent daca acesta era marginal sau central". A ajuns sa insemne doar periferie dupa 1830, "atunci cand Bucurestii preiau elemente de viata urbana occidentala, iar mahalalele se topesc in sanul unui oras cosmopolit".
Schimbarea de sens poate fi insa pusa, de fapt chiar trebuie pusa, si in relatie cu un fenomen cunoscut si descris de filologi, anume glisarea semantica de mari proportii catre derizoriu si chiar peiorativ a multor turcisme si grecisme. Neindicand initial un cartier marginas, termenul mahala a avut prin urmare multa vreme un caracter neutru calitativ, incat a pune de la inceput Bucurestiul sub semnul mahalalei si al mahalagismului in acceptiunea de azi, devalorizanta, sub motiv ca asa s-au numit de la origini, e oarecum un abuz, o fortare tendentioasa (primul capitol se cheama chiar asa: Bucurestii sau dintr-o mahala in alta, dar mai toate capitolele sunt parca botezate dupa regulile jurnalismului de senzatie). Intensificarea mahalagismului ca dominanta urbanistica, edilitara, sociala, psihologica, spirituala etc. a orasului este ceruta, evident, de coerenta acelui diseminat eseu despre "periferie ca mod de existenta", dar intra in contradictie cu alta coerenta si alta logica, ale reconstituirii istorice nesubsumate demonstrarii unei teze anume. Schimband ce este de schimbat, observatia este valabila si pentru apreciabila cantitate de documente, marturii si evocari folosite: desi provenienta si valoarea lor sunt extrem de diferite, sunt egalizate printr-o folosire in tromba, aluvionara, unele pentru ca realmente aduc - si aduc deseori - informatii inedite sau uitate, altele numai intrucat confirma, ingaduie si sustin acea exasperare dusa uneori la un paroxism ce functioneaza in gol. Este cazul multor citate mizerabiliste din jurnalisti contemporani, este cazul utilizarii unor scrieri literare cu o uimitoare lipsa de discernamant critic.
As aminti aici folosirea ca "proba" pana si a unui submediocru roman cum e Babylon de Radu Cosmin, numai fiindca descrie Bucurestiul ca un loc al depravarii totale. Dinamitarea cliseelor este o frumoasa ocupatiune intelectuala, dar cu conditia sa nu construiasca ori reabiliteze alte clisee. Admirabil ilustrata, superba ca obiect editorial, Bucurestii mahalalelor este o opera colectiva: apartine, se marturiseste intr-o nota, atat autorului al carui nume se afla pe coperta, istoricul Adrian Majuru, cat si Editurii Compania, care a intervenit in organizarea compozitionala si chiar in (re)scrierea textului. E o alta originalitate a acestei carti-spectacol.
In cautarea "fondului"
Spectaculoasa, dar in alt sens, este si cartea istoricului Daniel Barbu Bizant contra Bizant**: daca parerea ca viata intelectuala romaneasca e dominata de lupta dintre "occidentalisti" si "autohtonisti", "citadini" si "rurali", "reformatori" si "conservatori" etc., n-ar fi un simplu, dar profitabil, cliseu de uz mediatic, ar fi trebuit sa provoace un scandal imens. Nu este totusi mai putin adevarat ca si interesul pentru trecut si istorie este tot o ieftina legenda mediatica. In spatiul vietii publice se exprima putini istorici de profesie, iar cei care mai pot fi detectati pe ici-colo sunt cei convertiti la o publicistica fara prea mare legatura cu domeniul lor de compententa. Si-apoi, sunt trecutul si istoria convocate frecvent, dar aproape exclusiv sub incidenta catorva teme de raport, teme a caror tratare aduce, ori se crede ca ar aduce, castiguri macar simbolice, de notorietate, de implicare in "subiecte ale actualitatii fierbinti" s.a.m.d.
Iar Daniel Barbu se ocupa de ceva cat se poate de inactual. Se ocupa de fond. Mai exact, de cautarea acelui "fond" atat de des evocat si invocat pornindu-se de la maioresciana formula de lupta a formelor fara fond. Pe cat de bogata este literatura, inclusiv istoriografica, despre formele mereu adoptate si mereu respinse de societatea romaneasca de doua veacuri incoace, pe atat de precara este cea despre fondul ramas neschimbat si care le respinge constant. Observatie de bun simt, ca toate observatiile profunde, de la care porneste, cu talent, eruditie si detasare intelectuala, aceasta carte innoitoare de perspectiva si de perspective. Iar fondul nu este cautat in chip arheologic, existenta si trasaturile lui caracteristice sunt deduse, ori mai exact facute vizibile, tocmai din confruntarea cu succesiunea de forme carora li s-au opus. Istoria antagonismelor dintre fond si forme devine astfel calea de identificare a termenului necunoscut. Cu atat mai mult cu cat fondul se arata a fi, si el, tot o… forma, o iluzie, o fictiune, o proiectie retrospectiva marcata decisiv de prezentul care o construieste (cum e, de exemplu, paradisiacul, nobilul, aristocraticul Bucuresti interbelic, atat de inept in comparatie cu Bucurestii mahalalelor!). Sau, cum spune memorabil Daniel Barbu, "nu fondul sta ingropat in trecut, fiind mereu tradat de formele prezentului, ci formele produc un fond care nu este decat un alt nume al viitorului".
Este folosita o periodizare de lucru, autorul propune denumirea Vechiul Regim pentru secolele XIV-XVIII, situate astfel in raport cu inceputurile occidentalizarii. Atitudinea dominanta a acestei perioade este fixata in functie de relatia dintre societate si lege: legea - scrie istoricul - se manifesta ca obicei si nu ca izvor al ordinii. Este deplansa, de la primii cronicari pana in epoca fanariota, neasezarea, cu alte cuvinte, remarca Daniel Barbu, elitele de atunci se afla intr-o situatie inversata fata de pozitia maioresciana, ele denunta un fond fara forme. Sunt apoi analizate, nu fara o ironie subtila, nonaparenta, teme precum economia politica a iertarii, absenta totala a ideii sau reprezentarii existentei statului, se constata ca mai mult decat o comunitate religioasa, Ortodoxia a fost una politica, ea reprezentand de altfel mai mult o traditie fara credinta decat o traditie a credintei. Pentru perioada numita a Vechiului Regim, buna guvernare e numita odihna, cand domnii sunt buni, tara se bucura de odihna. Atitudini ce se prelungesc si in epoca modernizarii (autorul face o fina analiza a prefacerii lozincii revolutiei franceze, libertate, egalitate, fraternitate se transforma la romani in dreptate si fratie, cu o caracteristica eliminare a libertatii si a egalitatii). Elita romaneasca din perioada occidentalizarii inlocuieste apoi valorile burgheze prin politica, mai exact prin discursurile acesteia. Modernitatea este abordata ca o putere asupra cuvintelor si este traita ca o cultura a discursului.
Cu mai putina rigoare stiintifica decat o face Daniel Barbu, se poate spune ca modernitatea este traita la romani ca o nesfarsita trancaneala, de peste un veac si jumatate.
*Adrian Majuru - Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenta, Editura Compania, 2003.
** Daniel Barbu - Bizant contra Bizant, Editura Nemira, 2001
