Doua tipuri de jurnalism

Ecouri ale prezentei lui Eric Fottorino la Bucuresti

Sosirea directorului Le Monde la Bucuresti, in luna noiembrie a anului trecut, a avut, initial, scopul de a dezvalui un scriitor. Editura Trei nu l-a invitat pentru functia pe care o ocupa din 2006 - iar din ianuarie anul acesta a devenit directorul grupului editorial La Vie-Le Monde -, ci pentru a lansa un roman: Sarutari de cinema. Jurnalist cu state vechi, cu tata marocan si purtand numele tatalui vitreg, Eric Fottorino este si romancier. Acest "si" pe mine unul ma descurajeaza. De aceea, la dezbaterea pe tema Jurnalism si literatura, pe care editura romaneasca si Institutul Francez au organizat-o in prezenta scriitorului, eu m-am dus sa-l cunosc pe jurnalist. Or, el era fericit sa fie cunoscut in Romania ca romancier. De aceea, am aflat mai putin din ceea ce voiam sa aflu - de pilda, de ce i-a publicat tirada comunista filozofului Alain Badiou - si mai mult despre relatia dintre practica literara si cea jurnalistica in Romania. De ce in Romania? Pentru ca dezbaterea, moderata de Luca Niculescu, redactor-sef RFI Bucuresti, i-a avut ca invitati, alaturi de Fottorino, pe Gabriela Adamesteanu, Elena Vladareanu, Carmen Musat si Cezar-Paul Badescu, toti in calitatea lor de "je est un autre", publicisti-scriitori.
Daca n-ar fi fost decat Gabriela Adamesteanu, si dezbaterea ar fi avut nerv si suficienta materie de reflectie: era singurul scriitor-jurnalist, incepand inca din 1990. Vocii ei i-as contrapune-o, insa, pe cea a lui Cezar-Paul Badescu, astazi seful sectiei de cultura de la Adevarul, redactor-sef la Adevarul literar si artistic si redactor la Dilema veche (Adevarul Holding, pentru cine nu stia). Elena Vladareanu a lucrat, ce-i drept, mult in presa, dar, ca poeta, n-are inca experienta incomensurabilitatii dintre timpul presei si cel al literaturii. Pe de alta parte, Carmen Musat este in primul rand profesor de teoria literaturii, experienta ei jurnalistica, altminteri respectabila, fiind scutita tocmai de ceea ce-i face cazna: nevoia de a vinde.

Jurnalismul revolutionar

Jurnalismul, din perspectiva Gabrielei Adamesteanu, inseamna angajare. A fi ziarist in anii 1990 insemna sa participi la opera umanista de reabilitare politica si ideologica a omului: nici mai mult, nici mai putin abstract. Pentru ca, atunci, abstractul avea concretete, iar concretul neasezat in raport cu ideea era lipsit de semnificatie. Pentru un scriitor, a fi jurnalist era, atunci, mai mult decat a fi scriitor. Datorita Gabrielei Adamesteanu, am inteles ce era presa in epoca moderna a Europei (si a Romaniei): tribuna iluziei puterii si, pentru unii, chiar a puterii. A fi ziarist atunci insemna a putea filozofa on the spot, a putea fi filozof la fiecare enunt, prin simpla angajare a enunturilor rostite intr-o directie transgresiva, intr-un du-te-vino de la aici-si-acum-ul realitatii la acolo-si-atunci-ul ideii, de aducere a lor, a realitatii si a ideii, la un loc, nu in ratiune, ci in ethos (iar pathos-ul discursului nu reprezenta decat suprafata vizibila a ethosului profund). Gabriela Adamesteanu constata faptul ca, spre deosebire de literatura, jurnalismul lucreaza prin polarizare. Ideea merita discutata in context: in vreme ce astazi polii trebuie inventati zi de zi, in 1990 ei erau, fierbinti, in mintile fiecaruia dintre noi. Ziaristul putea fi patetic in chiar exercitiul relativizarii dihotomiilor, purtat cum era de curentul in care scria, orice ar fi facut. A fi liber insemna, in primul rand, nu sa scrii carti - a face asta era, in fata propriei constiinte, o posibila dovada de lasitate, de tacere la fel de vinovata ca cea din vechiul regim, cel al susotelii -, ci sa publici in ziare, sa vorbesti oamenilor, sa te bucuri, sa te enervezi si sa construiesti impreuna cu ei.
Intr-o societate electrificata cu curent politic, a valorilor tari, a fi jurnalist inseamna o ceremonie intima de incoronare cu ocazia aparitiei fiecarui articol, iar sentimentul de putere, despre care vorbeste autoarea Diminetii pierdute, nu poate fi inlocuit, atunci, cu afectele consumabile ale literaturii de coperta: dorinta de a fi celebru, de a fi in lumina scenei niciodata nu va fi satisfacuta destul daca ea este a romancierului, iar compensatiile inspre care alergi ca scriitor frustrat te pot adanci in autism, derizoriu si absurd.

Jurnalismul ca turn-over

Jurnalismul, din perspectiva lui Cezar-Paul Badescu, inseamna pierdere de timp, cheltuiala irecuperabila de energie, ardere din afara, nu interioara. Jurnalismul, spune autorul romanului Luminita, mon amour, ucide scriitorul - si, se poate adauga, ucide in general. Cezar-Paul Badescu parea sa urasca jurnalismul atunci cand vorbea, la dezbaterea cu pricina: nu pentru ca ar fi vorba despre prostitutie, nu se pune problema mereu in felul acesta. De obicei, cei care se prostitueaza in media sunt deja prostituati, n-avem asadar niciun motiv de a arunca oprobriul asupra practicii insesi.
In Romania anului 2008, insa, parametrii satisfactiei jurnalistului au scazut dramatic. In primul rand, avem de-a face cu lipsa evenimentului, tema pe care un Jean Baudrillard a glosat foarte mult. Este vorba despre o lipsa relativa: numarul terminalelor mediatice depaseste, de regula, numarul evenimentelor, caz in care concurenta devine stilistica si se ierarhizeaza in functie de clasele de public vizat - general, urban, femei versus barbati, adolescenti, batrani paranoici etc.
In al doilea rand, media va sa zica spatiu publicitar, iar asta inseamna ca ceea ce li se cere implicit cititorilor este sa cumpere produsele carora li se face reclama, pornind de la impulsurile sugerate sau oferite de textele si imaginile care le incadreaza. Media, ca spatiu publicitar, inseamna, in primul rand, proliferarea temelor intime si sentimentale. Nu ratiune, ci sentiment, acesta trebuie sa fie cuvantul de ordine al celor care fac presa astazi, pentru ca nu rational, ci spontan este actul cumpararii. Echilibrul dintre rational si pulsional este o exigenta subordonata tot pulsionalului: daca un terminal media premium vireaza prea mult pe sentimental, consumatorul avertizat se va socoti "pacalit" si va refuza produsul. Iar presa romaneasca n-are traditia si forta celei franceze, nu poate oferi "informatie de calitate" decat cu riscul de a pierde imediat bani, si atunci nici nu o face. Diferenta dintre ziarele de calitate si tabloide tine, la noi, de dimensiunea publicatiei, de raportul textului cu imaginea, ca si de natura mai mult sau mai putin viscerala a imaginii. Mai mult text nu inseamna numaidecat mai multa informatie, nu inseamna automat deschidere, ci cultivarea intensiva a unor teme pe care tabloidul le abandoneaza in favoarea divertismentului. Un tabloid este astazi poate mai franc decat ziarul de calitate: primul nu promite nimic din ceea ce nu ofera. Celalalt se comporta ca o femeie care-ti spune ca, alaturi de trupul pe care ti-l ofera, te poate iubi. Fals.
In al treilea rand, presa de astazi este, asa cum spunea Gabriela Adamesteanu, infeudata, in vreme ce scriitorul isi permite exersarea libertatii. A fi infeudat nu inseamna neaparat sustinere politica evidenta. Poate sa insemne, cum se intampla in trustul Intact (cu exceptia Gazetei Sporturilor), doar neglijarea unor segmente ale unui mecanism incriminat in altele. Inseamna, de cele mai multe ori, tacere, acea tacere pe care, in era politicii, tocmai jurnalistul o putea evita si care, astazi, nu mai poate fi ocolita decat in carti. Faceti un exercitiu de imaginatie. Ipoteza e contrafactuala, dar: daca ar fi lucrat la Romania libera inainte de 1990, Cezar-Paul Badescu ar fi avut acelasi tip de sentiment de frustrare pe care i-l confera practica presei astazi. In plus, desigur, fata de unul de vinovatie, variabil, dupa caz. Desigur, presa de astazi este, ca retea constituita in piata, libera. Totalitarismul economic si cenzurile "de interes" actioneaza, insa, si ele, liber. Daca, jurnalist fiind, vrei sa te declari, direct sau oblic, comunist sau legionar, n-o poti face in paginile unui cotidian central. E drept, poti s-o faci pe banii tai, in propria publicatie, dar cine afla? A acuza este astazi, in Romania, apanajul catorva. Altfel, cuvantul scris in ziar n-are consecinte. Eliberarea expresiei s-a insotit treptat de inflatie si de anomizarea ei. Tarabele din centrul pietei sunt singurele care vand marfa.
Despre toate astea, Eric Fottorino n-a vorbit si ratiunile sunt aceleasi: Editura Trei nu l-a adus la Bucuresti ca eu sa aflu de ce - totusi - Alain Badiou a publicat o diatriba anticapitalista, ci ca sa-i vanda un roman cu un titlu atat de bovaric: Sarutari de cinema. Pentru un presedinte de trust, care are in portofoliu si stangistul Le Monde diplomatique, ocupatia cu acest rest care se numeste literatura poate parea suspect. Daca n-am sti ca, de fapt, angajamentul insusi este o marfa de vanzare - si era chiar atunci, in 1990. Dar, pentru ca cei care stiau asta si voiau s-o vanda sa treaca la afaceri, trebuia sa ne astepte, pe noi, s-o producem in cantitati suficiente.