Dupa 80 de ani, principiile wilsoniene au ajuns in Kosovo

Independenta Kosovo devenise inevitabila. Ultima sansa ca provincia locuita de o larga majoritate albaneza sa ramana alaturi de Belgrad s-a spulberat in 2006, odata cu declararea independentei Muntenegrului, care a dus la desfiintarea Uniunii Statale Serbia si Muntenegru, in care esuase vechea Iugoslavie dupa despartirea violenta de Slobodan Milosevici, groparul federatiei de odinioara. Oricum, protectoratul international instaurat in Kosovo din 1999 nu putea fi o solutie viabila. Iar negocierile desfasurate pana de curand au demonstrat ca pozitiile celor doua tabere, ale albanezilor kosovari si ale sarbilor, sunt ireconciliabile.

 In fond, in Kosovo s-au realizat, cu o intarziere de 80 de ani, principiile lui Woodrow Wilson de autodeterminare nationala (cele "14 puncte"), prezentate Congresului la 8 ianuarie 1918 ca raspuns la propunerile lui Lenin, anuntate la 22 noiembrie 1917 (pace "fara anexari si despagubiri"). Gratie proiectului wilsonian, natiuni precum cea romana si-au putut realiza unitatea deplina la 1918.

Dupa Marele Razboi, cand se nasteau Cehoslovacia, Polonia, Romania, provincia Kosovo intra in componenta Regatului Sarbo-Croato-Sloven, devenit in 1929 Regatul Iugoslaviei. Soarta Kosovo, provincie aflata sute de ani sub stapanire otomana, s-a decis la Bucuresti, inca din 1913, cand, in urma Razboaielor Balcanice, a intrat in componenta Regatului Serbiei, in ciuda majoritatii albaneze care o locuia. Dar in 1913 nimeni nu se gandea la dreptul de autodeterminare al popoarelor.

 Prin Constitutia din 1974, Tito a acordat o larga autonomie provinciilor Voivodina si Kosovo, care depindeau administrativ de Belgrad, spre deosebire de celelalte 6 republici din componenta federatiei. Kosovo a beneficiat de un parlament si guvern propriu, desfiintate in 1989, odata cu anularea statutului de autonomie al provinciei. Noul presedinte al Serbiei, national-comunistul Milosevici, a instaurat o politica de apartheid, care in cele din urma s-a transformat intr-una de purificare etnica. Practic, provincia Kosovo a fost ocupata de armata si politia sarba. Functionarii albanezi au fost dati afara din toate institutiile. Profesorii albanezi au fost concediati. Comunitatea albaneza si-a constituit o retea proprie de educatie in jurul lui Ibrahim Rugova, liderul Ligii Democratice din Kosovo, fondata in 1989. De altfel, Rugova a fost ales presedinte al Kosovo, in urma unui referendum organizat clandestin in 1992, la care s-a votat masiv si pentru independenta provinciei. Rugova a fost liderul miscarii de rezistenta pasnica de tip Gandhi. In urma repetatelor provocari ale sarbilor, s-au pornit mai multe valuri de refugiati kosovari, in provincie instaurandu-se violenta inca din 1996. Autoritatea lui Rugova, adeptul independentei obtinute pe cale pasnica, a fost contestata de noul val al militantilor kosovari care au pus bazele Armatei de Eliberare din Kosovo (UCK), constituita la mijlocul anilor 90, ce riposteaza la atacurile sarbilor.

 Comunitatea internationala care pana atunci se limitase sa-i ceara lui Milosevici sa restabileasca in Kosovo "statutul de autonomie largita" s-a decis sa intervina, organizand Conferinta de la Rambouillet, soldata cu un esec (martie 1999). In Kosovo armata sarba a dezlantuit un val de teroare. Doar interventia NATO, care desfasoara o ampla operatiune de bombardament (intre 24 martie si 8 iunie 1999), opreste planurile Belgradului de epurare etnica a albanezilor din Kosovo. Doar dupa instaurarea administratiei internationale, in iulie 1999, peste 1 milion de albanezi alungati de sarbi se intorc in provincie.

In ultimii ani, in nicio ocazie clasa politica de la Bucuresti n-a dovedit atata unitate de vederi precum in problema independentei Kosovo, pe care politicienii romani o resping la unison. Doar stilistica difera, insa ea nu poate ascunde fondul problemei: preluarea de catre elita politica a temelor si grilei de interpretare national-comuniste. Teama ca precedentul Kosovo ar putea fi utilizat de ungurii din Transilvania ar fi putut fi valabila acum 15 ani, cand, in urma evenimentelor de la Targu Mures, in cancelariile occidentale s-ar fi putut lua in calcul un scenariu de tip iugoslav pentru Romania. Insa evolutia raporturilor romano-maghiare a infirmat aceasta temere, Romania fiind astazi data de exemplu pentru felul in care au fost solutionate democratic problemele etnice.

Invocarea precedentului Kosovo de catre Rusia pentru recunoasterea independentei enclavelor separatiste Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud este privita cu nemeritata seriozitate la Bucuresti. Transnistria, care intereseaza destul de vag opinia publica romaneasca, n-a existat ca entitate in cadrul R.S.S. Moldovenesti, fiind o constructie artificiala a nomenclaturii sovietice din cele 3 raioane din stanga Nistrului, constituita cu sprijinul evident al Moscovei. Or, pentru Moscova, Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud sunt simple instrumente destinate destabilizarii Republicii Moldova si Georgiei si mentinerii lor in sfera de influenta a Rusiei. Kremlinul n-are interes sa sprijine independenta Abhaziei ori a Transnistriei, ci urmareste sa creeze probleme teritoriale si sa genereze curente ultranationaliste, anuland astfel sansele de integrare in structurile euro-atlantice ale Georgiei si Republicii Moldova. In loc sa construiasca scenarii pentru Transilvania sau Abhazia, Moscova ar trebui sa fie constienta ca precedentul Kosovo poate fi folosit si de catre separatistii ceceni si nu doar de catre ei.

 Astazi, politicienii romani au uitat ca deschiderea negocierilor pentru aderarea Romaniei la UE a fost rezultatul direct al sustinerii interventiei Occidentului impotriva Iugoslaviei in 1999. Daca si-ar fi amintit acest amanunt poate ca nu ar fi pozitionat Romania alaturi de Rusia, in loc sa fie de partea partenerilor strategici, SUA si Franta, sustinatori radicali ai independentei Kosovo. Daca Romania ar fi fost un adevarat prieten al Serbiei, cum se pretinde, atunci liderii de la Bucuresti ar fi atras atentia omologilor lor de la Belgrad asupra necesitatii respectarii drepturilor minoritatilor si principiilor democratice si le-ar fi spus ca viitorul Serbiei nu poate sa fie legat decat de prosperitatea si pacea asigurate de apartenenta la UE si NATO.