Pe aceeași temă
Nu-mi era cunoscuta aceasta anecdota, ce ar fi circulat in jur de 1950 "in lagarul socialist", cum sustine cel care o relateaza, medicul francez Iulius Rosner, originar din Romania (n.1922, emigrat in 1962), autor al unei foarte interesante carti de memorii de curand aparuta in Franta (Dans les coulisses du rideau de fer, Autopsie d’un régime totalitaire, Ed. Le Cherche Midi, 2003). Întamplarea a facut sa o citesc insa concomitent cu eseurile memorialistice publicate la Bucuresti de B. Elvin sub un titlu camusian, Datoria de a ezita*. Fara a compara cele doua scrieri, oricum complet diferite ca formula, registru si tonalitate, am incercat totusi sa-mi imaginez, un pic si in gluma, desigur nu prea buna, in care anume dintre cele trei categorii si-ar fi situat scriitorul bucurestean episodul trecerii prin partidul comunist (cat despre Iulius Rosner, a carui carte ar merita sa fie cat mai curand tradusa in romaneste, el crede despre sine ca a fost "cinstit si comunist, dar nu inteligent", iar cand a devenit inteligent, ramanand insa cinstit, n-a mai fost comunist; adaug ca ii cunoscuse pe Elena si Nicolae Ceausescu in august 1944, cand acestia fusesera gazduiti de el o noapte, ca sarcina de partid!).
Dar n-am ajuns la nici un rezultat, nimic nu se potrivea, nici chiar cu libertatile permise de o gluma, fie aceasta si una nelalocul ei. Devenit in 1946, la 19 ani, "un sincer si convins comunist", B. Elvin a fost exclus din partid in 1953, ca "gresit incadrat", "burghez nefericit" si "dusman strecurat". Mai tirziu, in epoca recuperarilor, a rezistat invitatiilor (presiunilor) de reintrare in partid. Oare pentru ca devenise "inteligent"?! Si a rezistat si tentatiei, de fapt posibilitatii, de a parasi Romania: fie prin exilare (i se face, in timpul unei calatorii, propunerea sa "ramana" in Berlinul occidental), fie prin plecare in Israel (B.Elvin este prescurtarea numelui de stare civila Elvin Bernstein). Or, intr-un capitol al cartii sale, intitulat Evolutii, Iulius Rosner, pentru a-l mai cita o ultima data, se refera la cei care, deveniti comunisti din convingere si speranta si confruntati apoi cu "domnia ipocriziei si a minciunii", erau "profund deceptionati, respectau o etica personala; obligati sa-si disimuleze disperarea, taceau, straduindu-se sa nu faca rau si nutrind, in adancul sufletelor lor zdrobite de dezamagire, o mica speranta de a reusi, intr-un viitor incert, sa respire liber, parasind tara in care se nascusera...".
Sa-i fi fost extirpata lui B. Elvin acea "mica speranta"?! Sau, mai degraba, a gasit, a inventat, si-a construit el o alta forma, sau alte forme, de a respira liber? "Te credeam plecat..." - ii spune, mirat, Lucian Pintilie cand il intalneste in foaierul Teatrului National la sfarsitul anilor '80. "Nu, ii raspunde B.Elvin, am fost doar discret". Raspuns memorabil si semnificativ. Omul "discret" scosese, vreme de doua decenii, in calitatea lui de atunci, de secretar literar la Teatrul National, o publicatie trimestriala, Caietele Teatrului National, care a fost de fapt una dintre cele mai bune reviste de cultura din anii '70 si '80. O revista in care, detaliu nu totusi marunt, numele lui Nicolae Ceausescu nu a fost vreodata mentionat si in paginile careia au publicat numerosi autori ale caror nume si texte isi faceau greu loc in gazetele culturale ale timpului, de la Norman Manea la Dan C. Mihailescu. Sunt cu totul optzeci de numere, document istoric si marturie de-acum (trase intr-un tiraj total de patru milioane de exemplare), care isi asteapta cercetatorii, desigur, cand memoria va reveni, cum isi intitulase poetul Liviu Ioan Stoiciu un volum in acei ani. Iar de peste un deceniu acelasi om "discret" asigura, construieste e cuvantul nimerit, editia romana a extraordinarei publicatii care este Lettre Internationale. O revista care, scrie B. Elvin evocand imprejurarile in care a ajuns sa o conduca, "nu tinteste in nici un fel sa-si impuna hegemonia in domeniul ideilor, sa detina puterea intelectuala. Tine «doar» sa dea de gandit." O revista impotriva curentului. Discret. Discret?! Se poate spune si asa, de ce nu. Un pseudonim al diferentei, al refuzului statornic si negalagios de a nu ceda capcanelor si tentatiilor inregimentarii.
Cartea lui B. Elvin este exemplara in acest sens. Si e totodata o proba, inca una!, ca solutiile de viata sunt nu numai individuale si de unica folosinta, dar si imposibil de asezat in scheme fixe, oricat de pozitive sau de generoase. Atat in planul traitului, cat si in acela al evocarii memorialistice. Din acest punct de vedere, Datoria de a ezita se afla, pentru mine, in luminoasa companie a cartilor de memorialistica scrise fara grija - si teroarea - de a corespunde poncifelor unui moment, de a ilustra cliseele in circulatie, de a miza pe retetele de succes ale clipei.
De a se pierde intr-o uniformitate asurzitoare. Alt episod cu valoare de simbol: in 1964, pe cand B. Elvin era secretar literar la Teatrul de Comedie si acolo s-a pus in scena Rinocerii, unul dintre cenzori a fost de parere ca unele replici ar trebui eliminate. Timid, "cu barbia in piept", secretarul literar "murmura" ca lipsa lor ar putea fi observata, ca Eugen Ionescu si-ar da imediat seama (se fixase si un turneu european cu spectacolul) si ca ar iesi "scandal". Cenzorul nu vrea "taraboi", dar insista sa se gaseasca "o solutie". Cu aceeasi timiditate, probabil, secretarul literar ii propune una: "i-am propus ca interpretii sa-si rosteasca replicile incriminate, sa se vada limpede ca le spun, dar vorbele sa nu se auda, sa fie acoperite de mugetul asurzitor al rinocerilor, de tropaitul lor si nimeni la Bucuresti si la Paris sa nu desluseasca ceva". Nefiind probabil chiar un imbecil, cenzorul se inroseste la fata, isi priveste furios interlocutorul, dar nu se hotaraste "daca sa inteleaga sau nu" si abandoneaza partida simuland o mare plictiseala - "Bine, faceti cum vreti. Eu mai am si alte treburi". Replicile au fost rostite si s-au si auzit, Bérenger a triumfat inca o data... Discret.
Cum triumfa si Datoria de a ezita. Nu, poate, in valmasagul imediatului, dar sigur pentru viitor si pentru cititorii care nu considera istoria doar mugete si tropaituri, cartea lui B. Elvin este mai mult decat o marturie: este o provocare. O incitare continua. A devenit comunist, spune el astazi, si e printre putinii care o fac, dintr-o "alegere", nu din calcul sau din razbunare pentru spaimele si frustrarile provocate de persecutiile antisemite, dar prin aceasta alegere a intrat si "in vinovatie, prin iluzia ca solutia salvatoare se numeste comunism". Si alegerea, si vinovatia sunt insa asumate, nu escamotate. Exclus din partid, cu toate consecintele administrative, epurat mai pe urma din redactia in care lucra si constrans la un somaj de cativa ani buni in perioada celui de al doilea val de teroare, de la sfarsitul anilor '50, devenit mare si cronic insomniac (si mare fumator), repliat in sine, in prudenta ("pentru mine prudenta a fost ca o a doua piele pe care o purtam sub cea aparenta") si in cateva prietenii durabile, B. Elvin si-a facut din carti o cortina protectoare si in acelasi timp o fereastra spre lume, spre partile ei mai putin vizibile, de nu chiar oculte.
O pavaza si o lentila totodata, dubla functie indelung exersata si care devine in Datoria de a ezita chiar un foarte ingenios principiu de compozitie. Cartea lui B. Elvin nu este o autobiografie ori o suita de evocari memorialistice in maniera curenta a scrierilor de acest gen, e alcatuita dintr-un mozaic de texte foarte subtile ce au aerul ca sunt fie comentarii despre autori sau carti pentru plonja in marturisiri uneori socante (cum e istoria unui fost vecin, ofiter de Securitate arestat pentru homosexualitate), fie amintiri despre situatii si persoane concrete ce se inalta insa imprevizibil si cu o mare acuitate in zona reflectiei (intilnirea cu Heinrich Böll, cele cu George Tomaziu, portretele lui Radu Beligan, Paul Georgescu, Danilo Kis, Varlaam Salamov). O carte emotionanta si grava, ce contine, in filigran, unul dintre cele mai intense elogii existente in literatura romana aduse literaturii si cartilor. Cartilor, adica umanului.
*B. Elvin - Datoria de a ezita, Editura Hasefer, 2003
