Economia de penurie: un paradox doar aparent

Un foarte interesant articol scrie in Ziarul Financiar d-l Eugen Radulescu, fost responsabil cu politica monetara in Banca Nationala, fost reprezentant al Romaniei la FMI, fost presedinte al CEC, actualmente consilier in BNR si, peste toa­te acestea, un fin analist economic si financiar-bancar. Articolul invita la re­flec­tie din titlu: Un paradox: economie de pia­ta de penurie. "Istoria moderna, spu­ne d-l Eugen Radulescu, este nee­chivoca: economia de piata este o e­co­nomie a abundentei. Singurele crize pe care le cunoaste sunt cele in care oferta o ia prea mult inaintea cererii - iar teoria economica, in intregul sau, discuta cum se pot evita aceste cri­ze sau macar cum pot fi reduse e­fec­­tele lor. Iata insa ca tara noastra pare sa devina exceptia de la regula. La aproape doua decenii de la pra­bu­si­rea economiei de comanda si la cati­va ani buni de cand UE ne-a gratulat cu aprecierea ca am avea o economie de piata functionala, oferta agregata ga­­faie, alergand in urma ce­rerii, pe ca­re nu izbuteste nicicum sa o ajun­­ga".

O fi bine, o fi rau?, se intreaba cu talc d-l Eugen Radulescu. Si domnia sa ca­uta, in complexitatea realitatilor actuale, ca­teva fapte si evolutii care ar argumen­ta ca n-ar fi tocmai de rau aceasta abate­re totala de la regula care singularizeaza Romania in teoriile si practicile economi­ei de piata si care o fac un specimen original, din pacate, la fel ca in cazul "democratiei originale" ce-a bantuit-o ani si ani si o mai bantuie si acum.

Cand, insa, ajunge la problema cen­trala - daca o asemenea situatie para­doxala raspunde obiectivelor pe termen lung privind dezvoltarea -, d-l Radulescu este fara echivoc. Raspunsul, spune dom­nia sa, este negativ. Intai, pentru ca surplusul masiv de cerere, in multiple dome­nii, face ca alocarea resurselor sa ramana oarecum intamplatoare, intrucat profiturile sunt mari oricum, datorita ce­re­rii ridicate. Apoi, pentru ca accelerarea inflatiei este o amenintare - insidioasa, dar nu mai putin reala - pentru durabilita­tea cresterii economice, asa cum este si pentru calitatea acesteia. Si, poate ina­in­te de toate, pentru ca pedala de accele­ra­tie a fost apasata intr-atat, incat a­­coperirea cererii interne se face intr-o masura in­acceptabil de inalta din import net de bunuri si servicii, fiind clar ca majorarea cererii de mult nu mai sti­muleaza productia interna, ci importul.

Desigur, prin pozitia sa, d-l Radules­­cu nu poate fi mai transant. De pilda, pentru a spune ca actualul curs al eco­nomiei si actuala crestere economica duc la dezar­ticularea economiei. Este insa deosebit de important ca un analist de talia d-lui Radulescu vorbeste deschis de faptul ca actuala crestere economica nu duce la dezvoltare. Si ca, indirect cel putin, domnia sa penalizeaza produsul acestei cres­teri care este dezarticula­­rea eco­no­miei, intrucat aceasta dezarticu­­la­re re­pre­zinta de fapt izvorul paradoxului ei ca economie de piata de penurie. Paradox in raport cu teroriile si practicile mondiale, si nu in raport cumva cu re­alitatile din Romania.

D-l Radulescu nu analizeaza - poate nici nu si-a propus - modul in care eco­nomia din Romania a devenit un para­dox din punctul de vedere al unei econo­mii de piata. Poate ar fi de discutat in prealabil daca economia din Romania este intr-ade­var o economie de piata, caci nu re­latii de piata au luat locul celor din eco­nomia de comanda, ci relatii clientelare, care sunt singurul lucru ce realmente "duduie" in tot locul. Relatii clientelare ca­re se mentin si in conditiile in care capitalul strain a devenit dominant in economie.

Admitand insa ca avem totusi de a face cu o economie de piata, atunci tre­buie spus clar ca paradoxalul caracter de acum al economiei din Romania nu este nici mostenit din vremea comunismului, cum este la moda in prezent de a arun­­ca asupra acestuia toate relele din economie, si mai vechi si mai noi, si nici nu izvoraste din metehnele si avatarurile de tip roma­nesc ale economiei, ci este integral pro­dusul tipului de expansiune a capitalului strain in economia din Roma­nia dupa 2003, cand se poate considera ca a in­­ceput ofensiva acestuia aici.

Pana atunci, economia - careia i se putea spune inca romaneasca - putea fi considerata oricum (inapoiata, etatista, cli­­entelara), dar era inca articulata, a­­vand un nucleu de economie reala, chiar daca ineficienta si demodata, precum si dez­echilibre interne si externe relativ re­zonabile. Din 2003 si pana acum dez­e­chilibrele interne si externe s-au triplat. Triplare in cinci ani! 14% echivalent PIB este deficitul extern, care de fapt si de fapt da expresie unui dezechilibru intern de dimensiuni similare intre productie si consum. Consumul a ajuns aproape cat PIB-ul insusi. Investitiile facute din PIB-ul realizat sunt derizorii. Grosul investitiilor se realizeaza din bani externi, constituind fie plasamente straine directe, fie mereu mai mult si mai mult credite contractate. Evident, asa ceva nu poate continua la nesfarsit. Nota de plata este pe drum!

O situatie atat de dezarticulata si dezarticulanta capitalul autohton n-o pu­tea crea, nici sa fi vrut. Pur si simplu pentru ca n-avea forta necesara spre a produce o asemenea dezarticulare in­tr-o asemenea scurta perioada de timp. Nici nu putea aduce bani din afara la aseme­nea dimensiuni, pentru ca nu i-ar fi dat nimeni din afara nici pentru plasamente inves­titionale, nici cu titlu de imprumut.

Capitalul strain este cel care a creat situatia. Folosind nici macar prea multi bani. Contributia romaneasca a fost doar starea precara a economiei si slabiciuni­le ei. Dupa ce mai mult pe daiboj, in doar doi-trei ani, a acaparat parghiile de co­man­da din economie (petrol, gaze, dis­tributii energetice, sistem bancar, asi­gu­ra­ri etc.), capitalul strain a declansat o ade­varata ofensiva pe toate planurile. Investitiile straine - concentrate in sec­toa­rele cele mai profitabile, dar fara vreo le­gatura cu productia si exportul (precum retail, imobiliar si financiar-bancar) - au propulsat irezistibil importurile, la cote imposibil de atins de catre companiile au­toh­­tone. Banii adusi din afara de ban­cile straine au propulsat la randul lor cu viteze ametitoare creditul de consum, nelasand vreo sansa oricarui alt proces economic, indeosebi productiei, de a ti­ne cat de cat pasul, ceea ce a facut ca in­­treaga expan­siune a consumului sa se acopere din import. Romania a ajuns la o triplare si a datoriei externe, care, la pes­te 60 miliarde de euro, este nu atat mare, cat bizara! Grosul acesteia reprezinta datorii ale unor entitati care nu sunt romanesti ca pro­prietate si decizie. Iar, prin intermediul ban­cilor straine din Romania, populatia a ajuns segmentul cel mai indatorat din Ro­ma­nia fata de strainatate. Ineditul si­tuatiei este o mare necunoscuta pentru viitor.

In mod evident, chiar daca mecanis­mul unei asemenea expansiuni a ca­pi­ta­lu­lui strain va fi oprit sau se va gripa el in­­susi, o rearticulare a economiei nu mai este practic posibila, atat de mari sunt dez­­e­chilibrele. Economia de penurie este bi­ne implantata in . Si oricum, ca­pi­talul autohton - privat si public - este prea slab si ramas fara parghii pentru a fi in stare sa obtina rearticularea. Singura ne­­cunoscuta este daca onor capitalul strain - investitional si de creditare - va face el o eventuala rearticulare sau isi va lua talpasita din cand va fi de achitat nota de plata.