Pe aceeași temă
Neobisnuit de multe filme europene au iesit in sali in ultima vreme. Mai degraba o coincidenta decat o schimbare a politicii distribuitorilor, afluenta europeana e totusi o diversitate imbucuratoare.
Doar ca nu toate filmele europene sunt de calitate, ci unele chiar te fac sa le preferi pe suratele americane: Les Fils du vent/Marea provocare (2004), de Julien Seri, una din acele productii Luc Besson obsesiv (de) asiatice, cu baieti musculosi ce zboara pe acoperisuri si se lupta cu tot ce e mai rau si mai nedrept. Filmul, in genul lui de actiune, incepe bine, dar continua din ce in ce mai prost. Montajul parca se impotmoleste la un moment dat, asa ca singurul lucru care conta in film - senzatia aceea de ritm nebunesc, de actiune foarte sustinuta - dispare. Rezultatul: zero.
Modigliani (2004), regia Mick Davis, e o coproductie euro-americana si vorbeste despre, evident, viata pictorului. Mai precis, despre ultima perioada a vietii lui, despre iubirea lui pentru Elsa, rivalitatea cu Picasso, mustrarile de constiinta ale lui Picasso atunci cand Modigliani moare, saracia lucie a lui Modigliani si geniul sau inteles tarziu. Vorbeste cam fara noima insa, iar actorii joaca atat de prost (inclusiv Andy Garcia), incat ti-e jena sa-i privesti. Situatiile si mai ales reactiile fortate fac din film una din acele biografii-automatisme neglijabile. Filmat in Romania, cu multi actori secundari si figuranti romani.
In aceeasi categorie a automatismelor intra si San-Antonio (2004), regia Fred Auburtin. E o coproductie franco-italo-britanica, bazata pe aventurile comisarului San-Antonio, cu Gérard Lanvin si Gérard Depardieu in rolurile principale, si atat de prost, ca-ti vine sa iesi din sala dupa primul sfert de ora. Ca si Modigliani, San-Antonio e in primul rand fals - o falsitate ce vine din reactiile false ale personajelor (parca jucand in scarba) si-n plus e lipsit de ritm, dezlanat.
Blueberry: L’Expérience secrète /Blueberry: Experienta secreta (2004), e o coproductie Franta-Mexic-SUA, regizata de Jan Kounen, cel care facuse valuri cu Dobermann in 1997. In Blueberry, Kounen continua sa imbine realul cu fantasticul (fantastic ce descinde din lumea samanica aici), printr-o serie de efecte speciale destul de inspirate. Nu mai are ritmul din Dobermann, dar e un film de aventuri OK, se urmareste cu placere, e poate putin cam lung. Cu Vincent Cassel in rolul principal - justitiar si aparator al amerindienilor in vremea colonizarii europene.
Der Untergang/Ultimele zile ale lui Hitler (2004), regia Oliver Hirschbiegel, e in primul rand un film extrem de lung (156 de minute). E o versiune ce vrea sa surprinda slabiciunile omenesti ale dictatorului in ultimele lui clipe, cand isi da seama ca sfarsitul e inevitabil. Evident ca, oricat de diabolic, Hitler era si el construit din carne, sange si oase, ca avea slabiciuni si ca, in ultima instanta, era un om (atentie, nu un Om!) si actiona in consecinta. Filmul a starnit controverse din cauza asta si nu vad de ce. Hirschbiegel nu incearca sa-i construiasca monstruosului Hitler o fata umana, ci doar sa surprinda reactiile omului-animal in pragul mortii. Filmul nu exceleaza in finetea analizei psihologice, din pacate, si nu exceleaza nici la alte capitole. E doar un film-fresca, narativ-evocator, in general OK, mult mai OK ar fi fost daca ar fi avut cu 40 de minute mai putin. Bruno Ganz joaca bine, la fel si Alexandra-Maria Lara, dar nici unul nu face un rol impresionant.
Pas sur la bouche/Nu pe gura! (2003) e fantezia muzicala a unuia din monstrii sacri ai Noului Val francez - Alain Resnais. Lejer, imaginativ, delicat, filmul are la baza o opereta care a avut premiera in 1925. Semi-frivolitatea epocii e perfect readusa pe ecran, intr-un stil teatral, de actrite si actori de prima mana: Sabine Azéma, Isabelle Nanty, Audrey Tautou, Pierre Arditi, Jalil Lespert. Lui Resnais ii face o placere nebuna sa se joace, sa se amuze si sa-i puna sa joace si sa se amuze pe actori. Filmul e un joc in fata camerei si un joc indaratul camerei, iar acest lucru se simte si-n fata ecranului - e poate ceea ce te cucereste cel mai tare: conventia la vedere.
La polul opus - un film foarte grav, despre un caz foarte grav - Mar adentro/Marea dinlauntru (2004), de Alejandro Amenábar. Julio Bardem joaca (excelent) rolul unui paraplegic ce-si cere dreptul la moarte, dreptul de a renunta la “o viata nedemna”, cum spune el, si pe care autoritatile nu i-l acorda. Nici autoritatile laice (statul), cu atat mai putin cele religioase (biserica). Mar adentro mai e si un film despre dragoste - acea iubire suprema care, in cazul lui Ramón (barbatul paralizat), inseamna sa-l ajute sa moara. Iubirea mai multor femei pentru un paraplegic, imobilizat la pat de 30 de ani. E un film sensibil, foarte profund, ce se apropie de mai multe ori de melodramatic, dar care niciodata nu esueaza in forma lui ieftina. Un film ce poate fi deprimant, dar care e in primul rand adanc uman. Presarat cu imagini marine de o frumusete paralizanta - marea aceea superba, care l-a paralizat pe Ramón. Pelicula unui regizor inca tanar (32 de ani), dar aflat la deplina maturitate de creatie.
Les Choristes/Corul (2004) e unul din cele mai mari succese de public ale cinematografului francez, cu incasari record in Franta. E o comedioara despre cum poti sa faci viata dintr-un orfelinat cat mai putin neplacuta si despre cat de greu e sa lupti cu mintile incuiate si cu birocratia. Succesul poate fi explicat prin caldura si sensibilitatea cu care e spusa povestea, dar si prin interpretarile foarte bine ghidate ale zecilor de pustani. Un film ce merita vazut - destinde si place. Regia Christophe Barratier; cu Gérard Jugnot si François Berléand.
Lansate pana acum in Ardeal, filmele unui distribuitor din Cluj (Moebius) ajung si-n Bucuresti. E vorba, deocamdata, de doua productii vest-europene: La finestra di fronte/Fereastra din fata (2003), film italo-turc in regia lui Ferzan Ozpetek, si de Le Fils/Fiul (2002), filmul belgian al fratilor Dardenne, premiat la Cannes pentru rolul lui Olivier Gourmet.
La finestra di fronte e o investigatie plina de mister, declansata de aparitia/disparitia unui batran ce nu-si aduce aminte cine e. Cu flash-back-uri din vremea razboiului (al II-lea mondial) si a deportarilor, filmul e excelent tinut in mana, foarte sensibil, impletind povesti de dragoste blamata (homosexuala) din trecut cu povesti de dragoste blamata (adultera) din prezent, intr-o constructie complexa, dar nu complicata.
Le Fils a mai fost prezentat la Bucuresti cu ocazia catorva festivaluri, dar asta nu l-a impiedicat sa aiba succes si acum, atat cat poate avea succes un film european necomercial. De altfel, si Fereastra din fata a avut un succes neasteptat la publicul bucurestean, in ciuda difuzarii aproape simultane pe HBO. Un semn bun si o incurajare pentru distribuitorul clujean sa-si difuzeze filmele in continuare in Bucuresti.
Printre americane - doua Razboaie dezamagitoare. In Star Wars: Episode III - Revenge of the Sith/Star Wars: Episodul III - Razbunarea Sith (2005), George Lucas ne povesteste cum de s-a intamplat ca Anakin Skywalker-Alesul sa fie atras de partea intunericului si sa se transforme in maleficul Darth Vader. Dincolo de efectele speciale, acest nou episod n-are decat o justificare: sa scoata bani. Sau poate sa ne arate cat de penibil pot suna unele replici in gura actorilor. Pe de alta parte, era de asteptat mai mult de la Steven Spielberg in War of the Worlds/Razboiul Lumilor (2005), bazat pe romanul lui H.G. Wells.
Efectele speciale sunt si aici OK, dar senzatia de ansamblu e de semi-ratare. In nici un caz unul din varfurile lui Spielberg.
In Good Company/Sef, si putin mai mult (2004), regia Paul Weitz, e o comedie agreabila, usoara, de vacanta, cu un final atipic - o situatie lasata nerezolvata - si cu atat mai bine. Cu Scarlett Johansson in rolul fiicei unui director de vanzari, indragostindu-se de cel care ii ia locul tatalui ei, acesta fiind retrogradat. Cu rasturnari de situatie dozate atat cat sa nu fie obositoare si moralist nu mai mult decat e necesar.
The Interpreter/Traducatoarea (2005) e un thriller politic semnat Sidney Pollack, cu Nicole Kidman si Sean Penn. Un film corect, fara sa exceleze in vreun aspect, putin cam lung insa (128 de minute). Jocuri politice la nivel inalt, dictatori fiorosi, reuniuni ONU - ingrediente pentru suspans, care functioneaza destul de bine. Un film pe care-l puteti vedea, dar nu-i o catastrofa daca l-ati ratat.
Creatorii lui Shrek si Shark Tale - studiourile DreamWorks Animation - revin cu o animatie computerizata mai putin reusita decat precedentele - Madagascar (2005), regia Eric Darnell. Madagascar nu duce lipsa de o minima fantezie si nici de replici amuzante, dar e parca mult mai “corect” (in sensul “politically”) decat precedentele. Oricum, e un film de vacanta foarte potrivit si pentru copii, si pentru adulti, in care savoarea o dau animalutele de la zoo, speriate de jungla, si mai ales adorabilii pinguini cinici si rautaciosi.
Despre restul de americane din ultimul timp - in numerele urmatoare.
