Pe aceeași temă
Neoromantic şi visător, Aer cu diamante a constituit, la vremea lui, un exerciţiu de seducţie „artistă“, de revrăjire a lumii prin virtuozitate, talent şi inteligenţă. Dimpotrivă, protagoniştii din Cinci propuneau o „dezvrăjire“ a poeziei prin cotidianism şi autenticism problematizant, mai apropiat de subversiunea etică şi critică a germanilor din Aktionsgruppe Banat. Inclusiv titlul minimal, nonmetaforic o confirmă. Un astfel de program are dezavantajul de a fi impopular, dar şi meritul de a „submina“ mai profund reprezentările dominante ale ceauşismului târziu, în căutarea unei directeţi de grad zero a limbajului şi a unui real imediat privit, fără menajamente, în faţă. Dincolo de „şopârlele“ politice deja semnalate într-o cronică anterioară, cei din Aer… folosesc limbajul poetic – inclusiv la modul ludic, ironic, parodic… - pentru a maximiza potenţialul estetic al comunicării; cei din Cinci îl utilizează însă cu o finalitate preponderent etică şi ontologică. Ducând mai departe „paralelele inegale“ între cele două culegeri cu fizionomii foarte diferite, deşi complementare, aş adăuga faptul că, spre deosebire de Aer…, Cinci nu a fost perceput niciodată ca un volum „de lider“ sau „de vedete“ poetice ale generaţiei (chiar dacă Alexandru Muşina sau regretata, prematur dispăruta Mariana Marin sunt personalităţi destul de carismatice). În plus, dacă Aer… pare încă apropiat, în spirit, de lirismul nichitastănescian, Cinci se desparte fundamental de acesta, cu rezultate variabile. Reeditarea sa recentă de la Tracus Arte ne oferă ocazia de a compara, retrospectiv, nu atât valoarea (atât de relativă…) a fiecărei tendinţe în parte, cât mai ales tipul de atitudine şi influenţa în timp a fiecăreia dintre cele două culegeri, una – explozivă artistic, cealaltă - implozivă. În termenii lui Lucian Blaga, Aer… a avut o influenţă „modelizantă“ (dar şi una de antimodel) asupra promoţiilor ulterioare, iar Cinci – una „catalitică“, difuză.
Departe de vitalitatea ultragiată a poeziei lui Muşina şi a Marianei Marin, dar şi de ascetismul intelectualizat al metapoemelor produse de experimentaliştii Ghiu şi Lefter, formula cultivată de Romulus Bucur a devenit în timp un numitor comun al poeziei numite de Gheorghe Crăciun „tranzitivă“, generalizată în România anilor ´90-´2000 sub presiunea americanizării globale. Aparent foarte simplă, prozaizantă şi banal-cotidiană, profund îndatorată vizibil şi asumat „meditaţiilor în stare de urgenţă“ ale lui Frank O´Hara, ea indică de fapt o identitate de fundal a optzecismului şi postoptzecimului poetic: „şi ai să ajungi vreun bard judeţean / povestind despre curajul tău // din tinereţe / şi despre prietenii tăi poeţi / şi despre intrigile care împiedică / apariţia nemaipomenitei tale / cărţi // şi faci câte o vizită iubitei / acea târfă numită singurătate…“ (şi ai să ajungi). O influenţă majoră asupra noilor promoţii a avut-o, fără doar şi poate, poezia Marianei Marin, structural afină celei a tragicei Sylvia Plath (din care a tradus şi cu al cărei destin rebel, autodistructiv s-a identificat până la sfârşit). Filtrate prin experienţa expresionistă (dar altfel decât, de pildă, la Angela Marinescu), prin existenţialism şi printr-un sentiment kafkian al captivităţii totalitare, „elegiile“ sale traumatice nu mai au în comun cu cele ale lui Rilke, la care se raportează, decât (ici-colo) dicţiunea ceremonială şi tristeţea unor pierderi iremediabile: „O, vinovăţia şi spaima / în faţa adevărurilor sugrumate! / Cine va depune mărturie / pentru crimele făcute împotriva noastră? / Cuvintele simple de acum, / înşurubate în singurul trup, / pe care îl pot da morţii, / vă vor face mai buni? / Nu sunt o fiinţă morală. / Cine, trăind, ar putea rămâne / curat şi integru?“ (Elegie IX) sau: „Vremea poemului înalt, ameţitor, / a trecut. / Gândul negru şi sârma ghimpată / vor ţine minte doar aceste elegii / şi o feroce singurătate / ameţitoare, înaltă…“ (Limba scrisă sub pleoape). Unică prezenţă feminină în antologiile unei generaţii ce a dat, totuşi, mai multe poete notabile (între care Magda Cârneci sau Marta Petreu), Mariana Marin face diferenţa inclusiv prin intensitatea cu care şi-a forjat un limbaj al disperării şi degradării fiinţei. Are, în mod evident, poezia cea mai lirică din această culegere şi cele mai numeroase versuri care te bântuie mult după încheierea (re)lecturii. În ce-l priveşte pe Alexandru Muşina, o altă figură de prim-plan, compatibilitatea sa cu poezia celor din Aer cu diamante a fost deseori invocată, şi nu tocmai fără temei. Nu cred însă că la fel de mult invocata rivalitate cu Mircea Cărtărescu explică absenţa sa de acolo - nici viceversa! -, ci predilecţia „socială“ pentru explorarea urâtului cotidian, asumat frontal de poeţii din Cinci şi transfigurat pieziş, fantasmatic de cei din Aer… Am putea vorbi chiar de un spirit underground la Muşina & Co: „Şi noi am călătorit cu Budila-Expres, / La gradul zero al folosirii, ale junelor navetiste, / Şi noi am simţit fluidul neîncrederii oarbe / Coborând ca acidul sulfuric în oase, şi noi am văzut / Banchetele jumulite de vinilinul / Din care aborigenii îşi fac portmonee, şi noi / Am descoperit cultul secret / Al stomacului, sexului şi capului plecat, şi noi / Am pătruns în catacombele realităţii, / În subsolul paginii de ziar şi mai jos de subsol / Acolo unde nu mai există decât / Carnea şi timpul, senzorul obosit // Şi noi am cules laurii de staniol / Ai după-amiezelor petrecute-n şedinţe, şi noi / Am luptat în întuneric cu diverşi / Dumnezei judeţeni, şi noi / Am şezut pe malul fluviului şi am plâns…“ (Budila-Expres). La celălalt pol al cărţii, aerul rarefiat al metapoeziei este livrat în doze homeopatice de poststructuralistul Bogdan Ghiu, pentru care limbajul poetic apare, în toată imanenţa sa, ca un soi de recipient al realului („Poezia în poem ca / şi mine în această cameră / afurisită şi ca / şi sufletul în mine / probabil“) sau la Ion Bogdan Lefter, din ale cărui tatonări răzbat utopiile poeticianului obsedat de raţionalizarea inexprimabilului şi de senzorialitatea propriilor concepte. În ansamblu, eşantioanele din Cinci nu sunt făcute pentru a fi „performate“ oral, pentru a produce emoţii şi, eventual, aplauze la scenă deschisă, ci pentru a destabiliza inerţii. Ele au un caracter preponderent scriptic, solicitând o lectură atentă pentru a fi gustate cu adevărat. Deşi au fost citite, la vremea lor, în cheia unei atitudini politice subversive - pe care eu însumi am căutat să o evidenţiez -, ar fi o eroare să le citim simplificator printr-o grilă etico-politică. Ele au, desigur, (şi) un asemenea potenţial, în măsura în care sunt rezultatul poetic direct al libertăţii deconstructive şi autenticităţii interioare, dar atât.
Ca şi în cazul poemelor din Aer cu diamante, grupajele din Cinci nu datează deloc după trei decenii, chiar dacă ele pot genera reacţii foarte diferite. E adevărat că pe anumite drumuri, cum ar fi cel teoretizant, poeţii de azi, eminamente antiintelectualişti, nu mai circulă. Nu-i mai puţin adevărat însă că la niciunul dintre aceşti, pe atunci, tineri autori nu avem de-a face cu o poezie „leneşă“. Cărţile lor de identitate generaţionistă au produs modificări decisive în istoria şi sensibilitatea poeziei noastre recente. //
// ROMULUS BUCUR, BOGDAN GHIU, ION BOGDAN LEFTER, MARIANA MARIN, ALEXANDRU MUŞINA
// Cinci, cu o prefaţă de
Nicolae Manolescu
// Coperta şi ilustraţiile
de Tudor Jebeleanu
// Ediţia a 2-a, Bucureşti
// Editura Tracus Arte,
2011
