De același autor
Si pentru ca orice tort, indiferent din ce e facut, are nevoie si de-o cireasa, actualul premier, Victor Ponta, s-a grabit sa i-o aseze pe mot : « Si ? Este o surpriza generala ? Sunteti socati de acest lucru ? Nu vrem sa fim mai putin ipocriti ? »
Ei bine, nu. Nu vrem. Nu toti. Un francez, pre numele sau de la Rochefoucauld, spunea, inainte sa se nasca Victor Ponta, ca « ipocrizia e cel mai mare omagiu pe care viciul il aduce virtutii ». Cu alte cuvinte, ca omul ipocrit recunoaste, in felul sau, dar recunoaste, ca nu face bine si ca trebuie macar sa se prefaca. Omul ipocrit intelege macar importanta virtutii, fie ea si de forma. Victor Ponta nu mai intelege nici macar asta – si, ceea ce e cu adevarat ingrijorator, nu e singurul.
La inceputul scandalului cu plagiatul (l-ati uitat deja ?) Ponta recunostea ingenuu ca l-a « durut ». Scandalul, nu plagiatul. Pe urma, insa, zicea tot el, rana a inceput sa se cicatrizeze. Si cum se putea altminteri cand multimea nu doar ca nu s-a revoltat, dar nici macar nu s-a caznit sa ridice din umeri. Daca nimeni nu ti-o zgandareste, orice rana superficiala (iar asta pentru Ponta superficiala a fost) se inchide. Si mai pe urma, a inceput sa se laude si sa faca glumite pe tema succeselor electorale ale plagiatorilor. Ia uite ce cicatrice impresionanta am ! Uite-asa ajungi sa te imaginezi nu un gladiator, ci Gladiatorul insusi – ai cicatrici virile si conduci (in fine, copilotezi, da’ sa nu ne impiedicam in detalii) masini de curse din bani furati si ei. Lesne psihanalizabil la scara individului. Dureros de psihanalizat la scara unui popor.
Ce mesaj ne transmite, inca o data, ultima declaratie ? Ca a fura e omeneste, asa ca nu mai are rost sa ne ascundem dupa degete si trebuie s-o recunoastem deschis : toata lumea fura. Asa ca de ce sa ne mai « socam » si « scandalizam » ? De ce sa mai pedepsim furtul ? Asta e o greseala, nu furtul. Furtul, apud Fenechiu, e doar « o chestiune ». Romania greseste pedepsind furtul – intelectual, din banul public, sau oricum va fi fiind el.
Problema se poate si se cuvine a fi discutata pe mai multe paliere. Din lipsa de timp, abordez doar cateva :
(1) Nici o societate din lume nu poate supravietui acceptand furtul ca principiu si condamnand pedepsirea lui ca greseala. Saadya Gaon, seful Academiei Talmudice din Babilon in secolul al X-lea, zicea ca interdictia de a fura are o explicatie cat se poate de rationala : lasand orice considerente morale la o parte, daca toata lumea fura, nimeni nu mai produce, asa ca se ajunge repede la situatia in care nu mai ai, pur si simplu, ce fura (va mai amintiti de Radu Vasile si de ingrijorarea lui ca « n-a mai ramas nimic de furat » ?) Acum o mie de ani, aia intelegeau si religia si economia de piata.
(2) Asta se aplica si in cazul plagiatorilor, cum zice Ben Maimonides, alt evreu mort de multisor (mai precis pe la 1204, toamna). In capitolul 40 al celebrului Ghid al Perplexului vorbeste exact despre pericolul plagiarismului ( !) in cazul legislatorilor si/sau al conducatorilor. (Va rog sa ma credeti, nu fabulez.) Un plagiator care ajunge conducator nu se sminteste numai pe sine, ii sminteste si pe cei pe care ii « conduce ». Tocmai de aceea, zice Maimonides, fiecare actiune si vorba de-a lui trebuie cantarita cu mare atentie : E benefica pentru stat ? Contrazice cumva cele predicate anterior ? (mai pe romaneste : cum poti face ca premier plagiator reforma Educatiei sau tine discursuri credibile despre beneficiile educatiei la inceput de an scolar ?) Un conducator plagiator, sugereaza evreul a carui piatra funerara il compara cu Moise insusi, e unul dintre cele mai grave pericole, pentru ca pare a fi ceea ce nu e. Nu cladeste, ci sminteste.
(3) In fine, dar nu in cele din urma : Intr-adevar, nu exista om fara de pacat. Dar asta nu inseamna ca nu-i zicem pacatului pacat si nu-l condamnam ca atare. Asta nu inseamna ca ii zicem pacatului virtute si condamnam pedeapsa ca nedreapta. Tot Saadya Gaon – ca de altfel multi altii, de la calugarii din Patericul Egiptean la de la Rochefoucauld – sustinea ca e buna si « ipocrizia » la ceva. Actionand, chiar fara convingere, in directia buna, sfarsesti prin a deveni cu adevarat bun. Ipocritul perfect, cel care nu « greseste » niciodata in ipocrizia lui, e foarte aproape de omul virtuos. Daca tot te sfortezi sa zambesti, vei sfarsi prin a te binedispune de-adevaratelea.
Aici se da, de fapt, toata batalia contemporaneitatii – in a nu-i zice pacatului virtute. Odata ce renunti la ipocrizia care e cel mai mare omagiu pe care viciul il aduce virtutii, treci direct la faza urmatoare : viciul se aburca pe masa si are pretentia sa fie numit virtute. Sub guvernarea Ponta, Romania a pierdut aceasta batalie. A mai pierdut ea si altele. Razboiul, insa, se mai poate castiga.
