Pe aceeași temă
Nicolas Cavaillès ştie „tot şi ceva pe deasupra“ despre Cioran, iar temeinica formaţie franco-românistică îl plasează într-un punct privilegiat de observaţie.
Absolvent de litere şi filosofie la universităţile din Lyon şi Bucureşti, Nicolas Cavaillès este, la nici 32 de ani, un exeget redutabil, aproape neverosimil, şi un prieten al culturii române, un mediator al literaturii noastre în Franţa capabil să umple golul lăsat de dispariţia regretatului Alain Paruit. Numerele speciale pe care le-a îngrijit în diverse publicaţii franceze, ca şi traducerile din Constantin Noica (Devenirea întru fiinţă), Emil Botta, Ana Blandiana, Dumitru Ţepeneag, Matei Vişniec, Radu Aldulescu ş.a. îl recomandă cu asupra de măsură. Autor, de curând, şi al unui eseu incitant (L’Élégance et le Chaos…) despre corespondenţa „feminină“ a poetei Catherine Pozzi cu Raisa Maritain, Hélène Kiener şi Audrey Deacon, tânărul cercetător de la CNRS Paris s-a afirmat însă în mod prioritar ca expert în critica genetică şi cioranolog. Un tur de forţă al activităţii sale a fost atins anul trecut la centenarul filosofului parizian din Răşinari, când, împreună cu Aurélien Demars, a îngrijit în Bibliothèque de la Pléiade a Editurii Gallimard o monumentală ediţie critică a operelor franceze cioraniene (precedenta ediţie Gallimard a fost, după cum se ştie, un „Quarto“ şi datează din 1995). Acelaşi Cavaillès a publicat, la Editions CNRS, una dintre cele mai substanţiale cărţi despre „scepticul de serviciu“ apărute până acum; o carte pe care, răsfoind-o din curiozitate profesională, n-am mai putut să o las din mână şi a cărei lectură m-a entuziasmat: Cioran malgré lui. Écrire à l‘encontre de soi. Îmi măsor bine elogiile şi nu uit defel titlurile de referinţă ale unor Fernando Savater, Patrice Bollon, Simona Modreanu, George Bălan, Sylvie Jaudeau, David Sylvain, Irina Mavrodin, Ion Vartic, Marta Petreu, Valentin Protopopescu sau Constantin Zaharia, la care interpretul francez se raportează adesea, cu adeziuni şi delimitări avenite. Elaborat între 2004-2007, dar adus oportun la zi prin includerea unor inedite apărute în ultimii ani, precum Exercices négatifs. En marge du „Précis de Décomposition“ (Doucet, 2005) sau De la France (L‘Herne, 2009), fără a mai vorbi de restituirile epistolare apărute între timp, volumul continuă liniile deschise la debutul editorial din 2005 (cu Le Corrupteur Corrompu. Barbarie et Méthode dans L’Écriture de Cioran), el însuşi „crescut“ dintr-o teză de doctorat (Suicide, Décomposition, Corruption. Genèse et dialogisme du Précis de Décomposition de Cioran) susţinută sub coordonarea lui Jean Pierre Longre la Universitatea Jean Moulin, Lyon III.
Nicolas Cavaillès ştie „tot şi ceva pe deasupra“ despre Cioran, iar temeinica formaţie franco-românistică îl plasează într-un punct privilegiat de observaţie. Pe lângă studiul benedictin în „laboratorul“ cioranian şi în arhiva pariziană de la centrul Jacques Doucet, el recuperează, printre picături, şi câteva texte publicistice din perioada franceză, prea puţin cunoscute în România. Dincolo de eleganţa cuceritoare a scriiturii şi de strălucirea hermeneutic-speculativă a analizelor, Cioran malgré lui… trebuie însă elogiat pentru modul în care izbuteşte să facă din travaliul filologic pe manuscrise un spectacol detectivistic în căutarea intimităţii gândirii moralistului franco-român şi a identităţilor sale scripturale, lingvistice şi stilistice.
Se consideră, îndeobşte, că textologia şi critica genetică ar fi o îndeletnicire aridă şi plicticoasă, „de uzură“. Nimic mai fals. Cartea de faţă arată (pentru a câta oară?) că omul sfinţeşte metoda şi că instrumentul „ştiinţific“ poate deveni, folosit cu inteligenţă şi talent, un soi de baghetă magică a interpretării într-un demers ce convoacă, pe cât de dezinvolt, pe atât de riguros, poetica, istoria şi teoria literară, filosofia şi psihologia. Fără a intra în detalii – o voi face cu altă ocazie, pentru că volumul invită la discuţii detaliate –, mă voi opri asupra câtorva elemente de fond. Ideea-pilot e dată de existenţa a trei „voci“ ale textelor lui Cioran, corespunzând unor identităţi auctoriale succesive, inclusiv onomastice (Emil Cioran - E.M. Cioran - Cioran): vocea suicidară (corespunzând „barbariei“ şi „lirismului eroic“ al tinereţii româneşti), o voce descompusă (inaugurată prin „renaşterea“ din propria cenuşă ca scriitor francez în Tratat de descompunere, şi îmblânzită prin „scepticism, fineţe şi erudiţie“) şi, în sfârşit, cea coruptă („corrompue“), care deturnează „naivitatea“ iniţială într-un discurs infuzat de ironie, satiră, la limită cinism şi grotesc. Aceste „voci“ intră, treptat, într-un „dialog“ ce trimite către ideea revelatoare a dialogismului operei. Un „dialogism“ analog celui practicat, cu instrumentele romancierului, de autorul Demonilor şi analizat de Mihail Bahtin în Poetica lui Dostoievski. Totul - în cadrul unei progresive deplasări către „scriitura melancolică“, fragmentaristă şi aforistică, în linia moraliştilor clasici, dar trecută prin postromantismul şi decadentismul nietzscheean. Prilej pentru sclipitoare analize de poetică structurală debitoare lui Barthes, Derrida sau Genette, „mitopoeticii genurilor“ abordate de P. Brunel, dar mai ales „criticii genetice“, unde Cavaillès se simte pe terenul cel mai ferm. O monografie completă, dar care se centrează, prioritar, asupra câtorva puncte de inflexiune şi „noduri“ de semnificaţie precum deja-menţionatul Tratat de descompunere sau traducerea franceză din Lacrimi şi sfinţi, realizată de Sanda Stolojan sub supravegherea bătrânului Cioran. Sunt avute în vedere şi „marginile“ biografice (corespondenţa, Caietele, interviurile, diverse bruioane) sau publicistice şi nu sunt ignorate implicaţiile politice ale schimbării identităţii (v., între altele, modul subtil în care Cavaillès se raportează la cartea lui A. Laignel-Lavastine, dar nu numai). Aceste identităţi succesive se includ una în alta, precum „trei păpuşi ruseşti“, însă trecerea de la „monologism“ la „dialogism“ şi „polifonie“ are loc cu dificultate, în cadrul unui „război“ cu „alegeri ale armelor“, „dueluri“ şi „lupte corp la corp“.
Deşi prima secţiune (Dialogisme dans le Texte), ea însăşi o carte în carte, conţine la tot pasul interpretări şi observaţii briante, marele show ni-l oferă totuşi cea de-a doua parte a volumului (Suicide, décomposition, corruption), unde critica genetică arată ce poate în materie de reconstrucţie interpretativă „totală“, iar close up-urile şi analizele „moleculare“ pe manuscris - urmărind îndeaproape tăieturile, „epurările“ textuale, modificările şi rescrierile - trădează şi pun în scenă datele unei personalităţi paradoxale şi conflictuale, mereu în luptă cu sine. Ele conduc, finalmente, spre un scanning complet al poeticii cioraniene ca work in progress: „lirism primitiv“, „dialogism sălbatic“, „scriitură suicidară“, „epurări“ şi „înceţoşări“, „geneza tristeţii“, „autarhia frazei“, „polifonia materială“, sunt doar câteva dintre jaloanele între care se joacă – la modul cel mai teatral cu putinţă - drama unei identităţi şi alchimia unei scriituri.
La fel de pătrunzătoare sunt şi consideraţiile colaterale, cum ar fi cele privitoare la influenţarea exegeţilor de către consideraţiile lui Cioran însuşi, lectura în palimpsest a lui Cioran - via Derrida - cu Paul Valéry sau echivalarea cioraniană a muzicii cu experienţa mistică a divinităţii, prilej pentru fermecătoare „survoluri“ ale întregii opere, privite ca partitură muzicală în mişcare. În asemenea momente, stilul lui Cavaillès se contaminează, stereofonic, de cel al „obiectului“ său: „Le chant exalté etonné de Sur les cimes du désespoir (1934) poursuivit sa mélopée tandis que le cymbalum tzigane du Livre des Leurres (1936) démarrait sa course, tous deux bientôt rejoints par la hardie casse-claire de la Transfiguration de la Roumanie (1936), l‘orgue austère des Larmes et des Saints (1937) et le violoncelle mélancolique du Crépuscule des Pensées (1940); et rien de tout acela ne cessa quand s‘ élevèrent les trompettes flamboyantes et dramatiques du Précis de Décomposition (1949), les saxophones troubles des Syllogismes de l‘amertume (1952) et les hautbois sinueux de la Tentation d‘exister (1956)...“.
„Le grand livre sur Cioran“ - anunţă un material însoţitor din partea editurii. Nimic mai adevărat. //
// NICOLAS CAVAILLÈS
// Cioran malgré lui.
Écrire à l‘encontre de soi
// CNRS Editions, Paris, 400 p.
