Pe aceeași temă
Cartea lui Adrian Chivu este și un portret al ultimelor decenii de ceaușism. Camuflat inițial de calitatea literară a textului, eseul implicit de istorie recentă este discret-polemic față de celebrul volum O lume dispărută (2004, autori Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchevici şi Ioan Stanomir). La Adrian Chivu, nota caracteristică pare să fie iertarea. Nu revolta, nici resemnarea, ci iertarea.
După un ocol de două romane și un volum de poezie, Adrian Chivu s-a întors la el însuși, cel care performa atât de special la debut, în Caiet de desen (Curtea Veche, 2007). Cu Exit și cu Benzi desenate, părea blocat într-un șir de pastișe și autopastișe. Exit (2008, un roman cu proxeneți și prostituate) încearcă violența tip Radu Aldulescu, însă ratează tensiunea reală a setei de mântuire din cele mai bune titluri ale acestuia. Benzi desenate (2010) duce la extrem, adică în experiment, ficțiunea horror care palpita întrețesută în Caiet de desen. Amândouă cărțile rămân prea aproape de limita bunului gust. Mai reușit este volumul de poezie narativă Obraji albaștri, pleoape verzi și buze mov (2010), un travesti, până la urmă original, după ce se caută intens pe lângă modele precum Mircea Cărtărescu sau Cecilia Ștefănescu.
Romanul Strada, tipărit recent la Polirom, se întoarce, din fericire, la proza cu narator copil, înfruntând o concurență redutabilă în plutonul celor care scriu „amintiri“ din copilărie: Aglaja Veteranyi, Radu Pavel Gheo, Ana-Maria Sandu, T.O. Bobe, Matei și Filip Florian, Cezar-Paul Bădescu, Gabriel Chifu ș.a. Adrian Chivu are însă o puternică formulă personală, în care artificiul literar înmulțește caratele egoficțiunii și evită abil monotonia. Te câștigă de la bun început claritatea sofisticată, și ea vine în bună măsură din „casting“. Vocea narativă e întotdeauna bine aleasă și bine slujită de scriitură.
La apariția Caietului de desen, catalogam performanța narațiunii drept un mare „rol de creație“ - cartea este, să ne amintim, falsul jurnal al unui adolescent retardat și constă într-o calmă, impresionantă submersiune în Maelstrom-ul patologiei. De această dată, lucrurile se află la polul opus.
Lumea văzută prin ochii lui Traian, băiatul de 12 ani din Strada, este revanșa exteriorității filtrate subiectiv față de interioritatea captivă din Caiet de desen. Realitatea eroului din noua carte se suprapune lumii reale, dar o developează diferit, infinit inventiv, prin pereții capsulei transparente a unui alt „autism“, fiziologic însă, copilăria. Acolo, aveam anormalul depliat suav, lent și maniacal, cu simplicitate sumbră; aici, găsim un festin de normalitate, cu înfulecarea neobosită, cu puls accelerat, de copil, a detaliilor înconjurătoare. Relatarea la persoana întâi a puștiului Traian este înregistrarea HiFi, prelucrată meseriaș, a zumzetului vital, de sorginte faulkneriană, din propriu-i areal: câteva străzi cu case, blocuri, maidan și ștrand improvizat și o mișunare cuminte de ființe care tind, magnetic, unele spre altele și în același timp spre adăposturile lor. În Strada, vocea povestitoare ilustrează cu totul alt „rol“: de Peter Pan, în vremuri de comunism crepuscular.
Traian compune o conștiincioasă depoziție de bunăvoie, în genul inocent-ipocrit al examenului de conștiință la rugăciunea de seară. Pentru ton, e perfect elocvent începutul cărții: „Mă uitam cu maică-mea la televizor când mătuși-mea a venit la noi și s-a lăsat dărâmată într-un fotoliu și maică-mea a întrebat-o ce mai e? și mătuși-mea a dat să zică dar m-a văzut pe mine și a tăcut și maică-mea mi-a zis când îți spun să te duci te duci nu mai comenta atât și am plecat la culcare dar știam ce are mătuși-mea că unchiul a bătut-o așa cum face câteodată și a scos televizorul în curte și l-a făcut bucăți...“.
Sinceritatea, fabulația fără motiv și mica minciună de ieșit basma curată se dau pe gheață nonstop. Filmul realității suportă bruște corecții imaginare, întâmplările sunt dislocate ușurel, doar atât cât să se ducă în gardul aberației benigne: ce se va fi întâmplat între cele două femei, în camera din care el, Traian, a fost expulzat? Trebuie că s-a pus la cale pedepsirea vinovatului, anume asasinarea unchiului, care a fost cu siguranță îngropat pe furiș în grădină. Ba nu, în casă, sub podea. Mai degrabă legat fedeleș și aruncat în baltă, sub pod, cu pietre atârnate de el. Unchiul s-a făcut deja strigoi, o să vină înapoi să mai ia și pe alții în moarte, de-aceea Traian și prietenul lui cel mai bun, Mircea, pe care-l cheamă întotdeauna afară „făcând ca lupul“ la fereastră, au datoria să descurce povestea și să pună capăt pericolului. Nu, nu periclitând situația mamei și a mătușii, care, logic, ar ajunge pe mâna poliției, ci doar găsind cadavrul și înfigându-i un țăruș în inimă, ca să rămână pentru totdeauna acolo unde e, că tot n-a fost niciodată simpatic.
Pasta de întâmplări, care curge captivant precum viața și te atrage în logica copilului, ocupă un interval de timp nedefinit, dar suficient pentru mici dezvoltări epice, ba chiar și pentru un salt dramatic în final. Traian iese la joacă, nu iese, nu i se dă voie, trișează, minte, merge la blocuri cu Mircea, cu Polacec, pun la cale o ședință de voyeurism prepuber, în care Mugurica acceptă să le arate ce are pe sub fustă contra a două ciocolăți (trădare! nu se vede nimic!), dau iama în cofetărie (două kilograme de frișcă și câte două prăjituri de fiecare), cerșesc o pâine caldă de la brutărie, sapă ca nebunii după un cadavru inexistent, se ceartă cu soră-sa Roxana, sunt pedepsiți să facă curat sâmbăta, pârâciuni, lecții fușerite, teme copiate, comentarii, extemporale, chiul, scutiri, farse băiețești (alo, abatorul? ați greșit numărul! atunci de ce îmi răspunde o vacă?), trădări, cafturi, tabere în conflict, gume turbo, mini-contrabandă cu țigări, fete spionate la closet de pe zidul școlii, moleșiri de Bambi în fața frumoasei Suzana dintr-a opta, bosumflări cu iz de preinvazie hormonală etc.
Imaginația personajului lui Adrian Chivu glisează foarte nostim pe strada realității. Situațiile sunt rescrise cu acel amoralism al copiilor, astfel încât cititorul poate rămâne liniștit de partea adultului, corectând tacit inadvertențele și încasând beneficiul de amuzament, duioșie sau amărăciune, după caz. Pentru că, printre istorii cu oracole furate și cu fantasmagorii cvasipolițiste, în roman se schițează și o dramă. S-a consumat? Nu s-a consumat? Ca și în Caiet de desen, unde băiatul autist pare să-și fi asasinat bunica, ne putem întreba mult și bine dacă politicosul Marcus, proaspătul frate vitreg al lui Traian, chiar s-a înecat, de pe urma stupidului „bizutaj“ la care-l supune gașca.
Comunitatea copiilor funcționează autonom, încastrată în cea a adulților. Le poți vedea ca prin capacul transparent al unui ceasornic: tic-tac-ul iute al copiilor, tic-tac-ul rar al adulților, rotițe care nu se încurcă reciproc, ci se angrenează. În rama lumii adulte, sunt multe necazuri și amărăciuni: e sărăcie, sunt morți, sunt adultere (mătușa lui Traian – o Veta lui Jupân Dumitrache, în variantă de cartier ceaușist), se refac căznit încropeli de familii (mama lui Traian vrea să se recăsătorească, dar fiul cel mic, Traian, îi întinde o cursă crudă fiului vitreg).
Suntem în anii ‘80. Însemnele epocii se lasă identificate din mers, și nu neapărat neutru. Peste monotonia vieții ca subzistență plutește o mică tristețe împăcată. Toată lumea are aceleași mobile în aceleași camere, aceleași rate, aceleași crătiți, același sherry fals, aceleași cozi pentru nu se știe ce „se dă“, aceeași oboseală cronică și nicio revoltă. Bătrânii, mutilați de abandonul social, nu crâcnesc, își exercită supuși rolul de jucării stricate, de „nebuni“ ai cartierului. Copiii sunt lăsați de capul lor, mișună ca și cum ar fi invizibili, pe trasee numai de ei cunoscute, în siguranța aceea sobornicească de cartier comunist. Una peste alta, au totuși măsură, recunosc bombănind supremația părinților, nu sar peste cal, judecă situațiile, se descurcă, își fac dreptate dacă e nevoie, se inițiază reciproc. Respectă micul ethos cavaleresc de tip Mark Twain, îi înfruntă obraznic și solidar pe adulți, dar li se supun individual. Nimic prea mult. O mică utopie, prin cosmetizare afectivă retroactivă.
La fel de bine scrisă ca și Caiet de desen, Strada ți se impune și prin altceva: transmite endorfinele adecvării stilistice. E scrisă cu plăcere evidentă, cu spațiu suficient pentru ludic, pentru melancolie, pentru emoție, pentru tipul de text maleabil la lectura minuțioasă.
Dar cartea lui Adrian Chivu este și un portret al ultimelor decenii de ceaușism. Camuflat inițial de calitatea literară a textului, eseul implicit de istorie recentă este discret-polemic față de celebrul volum O lume dispărută (2004, autori Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchevici şi Ioan Stanomir). La Adrian Chivu, nota caracteristică pare să fie iertarea. Nu revolta, nici resemnarea, ci iertarea.
O rezolvare curajoasă, ce-i drept, și care dă de gândit. //