De același autor
Istoria este un câmp minat! Deciziile și alegerile, inevitabil failibile și imperfecte, ale oamenilor de la cârma societăților (imperii, state, biserici, comunități etnice sau de credință), puse în executare de multe ori cu ajutorul forței statului, dar mai ales cu complicitatea activă sau pasivă a unui semnificativ grup social, sunt punctul de plecare al identităților istorice. Aceste „evenimente“ lasă în urma lor acea „complexitate“ inextricabilă a istoriei, pe care a pomenit-o Papa Francisc în omilia de la Șumuleu. Mozaicul bisericesc de pe teritoriul României de astăzi ilustrează perfect această „complexitate“. Dacă ne gândim numai la fidelii Papei, aceștia se împart între o Biserică Romano-Catolică de limbă română cu propria-i structură ierarhică (dar de origine etnică diversă, de la cele mai vechi straturi din Moldova secolului al XIV-lea, urmași ai catolicilor din Episcopia Siretului, trecând prin grupul etnic denumit ceangăi, până la imigranți occidentali din secolele XIX-XX), o altă Biserică Romano-Catolică de limbă maghiară, apoi una mai mică de limbă germană, alături de Biserica Română Unită cu Roma, cunoscută mai ales sub denumirea de Greco-Catolică. În fața lor stau ortodocșii majoritari români, dar și aceștia flancați de așa-numite vicariate etnice. În coasta bisericilor apostolice stau bisericile protestante istorice (cele care conveneau cu catolicii prin edictul promulgat de Ioan Sigismund Zápolya în Dieta de la Turda din 1568 să se tolereze și să interzică în Principatul Transilvaniei exclusivismul religios, în 1571 însă Ștefan Báthory excluzând comunitățile ortodoxe dintre religiile recepte), iar mai de curând cele neoprotestante, dezvoltând solidarități internaționale. Prin acest tablou se explică și zigzagul vizitei Papei Francisc în România: București, la noua Catedrală Ortodoxă și la Catedrala Catolică Sfântul Iosif, Șumuleu-Ciuc, la mânăstirea franciscană, sanctuar al catolicismului de limbă maghiară, Iași, centru al catolicismului istoric românesc, și apoi la Blaj, „Mica Romă“, capitală a uniatismului, dar și a renașterii naționale românești.
Papa nu s-a mulțumit doar să constate aceste fracturi istorice ale creștinismului, care se combină, de multe ori toxic, cu identități etno-politice și opțiuni ideologice, ci a propus un vast șantier de dezamorsare a istoriei. Trecutul nu poți să-l schimb și nu e bine să-l ignori, mai ales când e vorba de abuzuri și violențe trecute care țin prizoniere în resentiment comunități întregi, dar depinde de noi cum folosim istoria.
Începând cu Conciliul Vatican II (1962-65), prin gestul Papei Paul VI de a depune pe altarul din San Pietro tripla coroană, Biserica Catolică a inițiat vastul șantier de deconstrucție a papalității medievale. Spre deosebire de perioada medievală și renascentistă, papalitatea modernă nu mai dispune de „divizii“, după cum remarca cu cinism Stalin. De aceea renunțarea progresivă la simbolistica unei suveranități politice mondiale și a unei supremații ecleziastice globale în favoarea libertății evanghelice nu numai că a readus papalitatea în centrul atenției geopolitice mondiale, dar i-a permis să înfrunte imperiul lui Stalin fără divizii. Învățând această lecție de la predecesorii săi și vrând să meargă mai adânc în această direcție, spre dezamăgirea unora dintre iubitorii papalității medievale, Episcopul Romei Francisc a declarat că nu vine în altă calitate decât cea de frate al creștinilor din România și de pelerin în ceea ce Ioan-Paul II a numit metaforic „grădina Maicii Domnului“.
Construind un joc subtil de semnificații, Suveranul Pontif și-a rezervat o singură misiune pontificală, aceea de a „crea o punte între inima mea și inima voastră“. Magisteriul cuvântului este singura lui armă, iar omiliile lui de aproximativ 12 minute, un model de retorică sacră.
Așa cum reieșea din comentariile unor jurnaliști, existau aprehensiuni sumbre privitoare la manifestări etnico-religioase exclusiviste pe care vizita Papei le-ar fi putut alimenta. Îndemnul Papei în fața acestor așteptări a fost să dezamorsăm istoria: „Evenimentele complexe şi triste din trecut nu trebuie uitate sau negate, dar nici nu pot să constituie un obstacol sau un argument pentru a împiedica o mult râvnită convieţuire fraternă. A peregrina înseamnă a ne simţi chemaţi şi îndemnaţi să mergem împreună, cerând de la Domnul harul de a transforma vechile şi actualele resentimente şi diferenţe în noi oportunităţi de comuniune“.
Cum scoți creștinismul din istorie și-l reînscrii în metaistorie, iată o misiune demnă de încheierea celui de-al doilea mileniu de la Înviere. Din punct de vedere sociologic, bisericile sunt formate din cercuri concentrice de practicanți ai cultului dispuse în jurul clerului. Cercurile cele mai interioare și, prin urmare, cele mai active sunt tocmai cele care sunt cele mai dependente de identități istorice. Cercurile exterioare însă sunt convertiții, cei care descoperă sau redescoperă credința în Înviere. Un conducător religios trebuie să țină în echilibru cele două componente, atrăgând în continuare cercurile exterioare, fără a strivi cercurile interioare. După Vatican II, catolicismul a cunoscut o foarte viguroasă mișcare de rezistență la reforme, întrucât deconstrucția istorică s-a extins dincolo de semnificația tiarei sau a papucilor roșii (împrumutați de la puterea imperială romană). Astfel, în cultul catolic din Occident s-a abandonat latina, s-a abreviat crezul, ca să fie evitată formula contestată privitoare la Duhul Sfânt, s-a simplificat liturghia și s-a relaxat disciplina pentru a veni în întâmpinarea unei societăți care avea din ce în ce mai puțin timp pentru Dumnezeu. Cercurile cele mai intime s-au revoltat și au văzut în aceste reforme o trădare a catolicismului. Benedict XVI a fost sensibil la acești catolici, cu etichetă de conservatori, care nu erau pregătiți să țină pasul cu această fugă înspre lume a Vaticanului, transformând modernizarea liturgică într-o opțiune. Dar conservator în materie liturgică sau teologică nu înseamnă privilegii de clasă ale clerului sau ale aristocrației romane, ci înseamnă un plus de coerență a gestului sacru, un plus de conștientizare a ceea ce este și trebuie să rămână imuabil în Tradiția Bisericii, spre deosebire de ceea ce este accesoriu și dependent de evoluții istorice în viața Bisericii. Fără această muncă de înțelegere a originilor, dar și a sensului sau scopului transformărilor istorice nu poate fi concepută nicio reformă. Spre exemplu, oricât i-ar înțelege argumentarea teologică, Papa Francisc știe că nu poate anula celibatul preoților romano-catolici fără a provoca o imensă tulburare în Biserică. Nicio înnoire nu se poate face cu prețul smintirii celor mici.
Dacă, în 1999, vizita Papei Ioan-Paul II avea semnificația reintegrării României în civilizația Occidentului, prefațând geopolitic aderarea la NATO și Uniunea Europeană, în 2019 agenda globală este total diferită. Uniunea Europeană este în criză; iar democratizările eșuate de la periferia civilizației occidentale au pus la îndoială liberalizarea globului ca țel al istoriei și au retrezit demonii ideologiilor.
Vindecând rănile trecutului prin canonizarea celor șapte episcopi greco-catolici, adică prin condamnarea implicită a naturii violente și asupritoare a regimului comunist, Papa Francisc avertizează asupra pericolului noilor ideologii, pe care catolicismul le cunoaște mai direct din Occident. Aceste ideologii urmăresc dezrădăcinarea, iar rădăcinile sunt ținute de istorie. Într-un mod mai subtil, dar mai pervers, „civilizația iubirii se reîntâlnește cu civilizația urii“. De aceea dezamorsarea istoriei este o operațiune tot atât de periculoasă și migăloasă ca cea a unei mine de teren.
Tematica reunirii Bisericilor Catolică și Ortodoxă (latină și greacă erau numite odinioară) se poate bucura de un timid rapel în discursul Papei Francisc la întâlnirea cu Patriarhul Daniel, cu toată luciditatea însă că astăzi Biserica Ortodoxă este amenințată de diviziuni fără precedent, pe care Papa Francisc nu vrea să le adâncească. Pentru a nu produce exact opusul a ceea ce promovează, ecumenismul își adaptează obiectivele la așteptările fiecărei congregații în parte. Unitatea Bisericilor nu mai poate fi tratată în registru geopolitic. Papa Francisc se așază pe registre de discreție și smerenie, așa cum pare să indice Dacia Logan în care a călătorit prin România, și propune un pelerinaj „împreună“ prin istorie. Nu înseamnă anularea identităților istorice, ci doar juxtapunerea lor pașnică. Pe drumul Emausului un străin („Tu singur ești străin în această lume și nu știi ce s-a întâmplat?“, îi spune ucenicul tainicului străin, după Luca 24, 18) explică Scripturile și proorocii, cum toate câte s-au întâmplat au fost anunțate, iar toate cele ce vor veni au fost deja proorocite. Atâta trebuie, ca ucenicii de azi ai lui Hristos, „mergând împreună“ pe drumul Emausului, eventual întristați de propriile lor neputințe istorice, să asculte tainicele Lui tâlcuiri până când li se vor aprinde inimile. //
