Europa: e nevoie de altceva

Eşecul euro ar atrage, foarte probabil, după el şi eşecul Uniunii Europene ca proiect politic. Iar dispariţia Uniunii poate lăsa loc la orice.

Cine a câştigat după summit-ul de la sfârşitul săptămânii trecute: Angela Merkel, Nicolas Sarkozy, David Cameron, pieţele, Europa în ansamblul ei? Sincer, e greu de spus, la câte summit-uri „istorice“ cu decizii „definitive“ au existat de când a început criza. Odată cu ea, s-a accelerat şi moda reuniunilor la nivel înalt în diferite structuri şi formate: când G 20, când Europa 17, când Europa 27, când summit-uri franco-germane...

Un lucru e cert: summit-ul de la sfârşitul săptămânii a durat mai puţin decât se aşteptau unii. Au fost observatori care îi prevedeau o durată de trei-patru zile, până duminică, în care puncte de vedere diametral opuse s-ar fi confruntat cu vehemenţă, în care informaţiile ar fi fost filtrate către presă una câte una, în care victorii anunţate să fie apoi infirmate etc. Nu s-a întâmplat chiar aşa. Clash-ul a fost previzibil şi a avut loc în prima (şi singura) noapte. David Cameron a spus că nu e de acord cu planul propus de Merkel şi Sarkozy şi, ca urmare, nu l-a semnat. O hotărâre cu adevărat „istorică“, deoarece e pentru prima dată când un premier britanic se opune modificării unui tratat european. Decizia lui Cameron e întoarsă acum pe toate părţile în Marea Britanie, euroscepticii felicitându-l şi îndemnând din nou la convocarea unui referendum pentru ieşirea Marii Britanii din UE.

Cameron e însă criticat de laburişti şi chiar de aliatul de guvernare, Partidul Liberal Democrat, pentru „izolarea“ în care a împins Marea Britanie. O izolare care l-a surprins pe premierul britanic, deoarece se aştepta să nu fie chiar singur totuşi, mizând pe sprijinul unor state precum Suedia, Ungaria, Cehia. Acestea însă, după o primă ezitare, s-au raliat acordului propus de Germania şi Franţa şi discutat apoi în cadrul summit-ului. Avem deci un acord 27 - 1, ceea ce arată mai multă solidaritate decât se aşteptau cei mai sceptici.

Dar cât de reală este această solidaritate şi cât va dura ea? La momentul „fotografiei de familie“ de vineri, fiecare părea mulţumit. Nicolas Sarkozy se bucură că un plan pe care l-a conceput (şi) el a avut câştig de cauză. Şi se mai bucură de ceva: că, deocamdată cel puţin, nu se prevede dispariţia din peisaj a metodei interguvernamentale de conducere a UE. Mai mult ca niciodată, în perioada următoare va fi nevoie de şefii de stat şi de guvern: o ocazie pentru preşedintele francez să iasă în evidenţă pe scena europeană, într-o perioadă în care are nevoie de vizibilitate - alegerile prezidenţiale din Franţa sunt în mai puţin de şase luni. Angela Merkel se poate considera şi ea mulţumită: nu Germania a fost criticată de data aceasta pentru că se opune implicării directe a Băncii Centrale Europene în criza datoriilor, ci Marea Britanie, care s-a pus singură cu spatele la zid, pentru că nu a semnat noul pact. În plus, Merkel speră ca viitorul să îi dea dreptate, şi anume ca o metodă comunitară de conducere a Uniunii Europene să prindă contur (comunitară, dar cu reguli germane).

Chiar şi ţările din Estul Europei sunt mulţumite, pentru că nu au fost lăsate deoparte. Mai mult, „Noua Europă“ e lăudată azi de „Vechea Europă“ pentru exemplul de solidaritate. Deşi a încercat să aibă o opinie separată, premierul ungar Viktor Orbán a făcut, până la urmă, pasul înapoi - Budapesta are prea multă nevoie acum de ajutorul financiar european pentru a-şi permite să iasă din rând. În acelaşi timp, Polonia şi România au fost vârful de lance al ţărilor nonmembre ale zonei euro care s-au pronunţat în favoarea acordului pentru întărirea disciplinei bugetare. Europa celor două viteze se amână.

Nelinişte

Dincolo de zâmbetele afişate, de week-endul câştigat şi de declaraţiile reconfortante, încă nu ştim cum vor evolua lucrurile. Sigur, a fost mai multă solidaritate decât s-au aşteptat unii. Dar întrebările persistă. Iar prima dintre ele este: cum vor reacţiona pieţele şi agenţiile de rating? După fiecare reuniune la vârf „crucială“ de până acum, pieţele au ezitat, apoi au crescut puţin, pentru ca apoi să cadă din nou, iar zvonurile panicarde să ia locul informaţiilor cu sens. S-ar putea întâmpla şi acum aşa. Condiţii în care ar fi repede nevoie de încă un summit, al ultimei şanse. Doar că şansele, chiar şi ultime, sfârşesc prin a se termina până la urmă.

Să presupunem însă că pieţele lasă o perioadă de respiro. Vin sărbătorile şi poate că nimeni - nici chiar aceste entităţi misterioase pentru cei mai mulţi dintre noi numite pieţe - nu mai doreşte ştiri catastrofice şi anunţuri apocaliptice. Se recreează o brumă de încredere în capacitatea ţărilor europene de a-şi onora datoriile, scad puţin dobânzile la creditele pe termen lung, Europa are timp să îşi revină puţin după doi ani de lovituri năucitoare. Ce se întâmplă atunci? Statele vor începe să adopte noile reguli, după care vor funcţiona: sancţiuni automate (sau aproape) pentru derapaje, echilibru bugetar, o verificare de către Comisia Europeană a bugetelor naţionale înainte de adoptare. Unele capitale ar putea fi puse chiar sub tutelă europeană, în caz de dificultăţi majore. Țările vor intra într-un marş forţat de aprobare şi apoi de aplicare a noilor reguli. În unele cazuri, ar trebui modificate şi Constituţiile (şi în cazul României, după cum spunea preşedintele Traian Băsescu).

Se vor putea face aceste schimbări? Şi cum vor reacţiona popoarele europene când oamenii politici vor trebui să le explice că „stabilitate“ înseamnă „austeritate“? Şi austeritate care va dura, care se va întinde pe câţiva ani buni? Vedem ce proteste au fost în Grecia, în Spania. Cum vor reacţiona populaţiile - epuizate deja de criză -, atunci când li se va spune că e nevoie de noi concedieri în sectorul public, de reducerea unor programe sociale, de măriri de taxe şi impozite? Cu siguranţă că vor reacţiona prost. Probabil că vom avea noi manifestaţii şi greve masive. Şi, cu ocazia scrutinelor care vor veni, mişcările populiste şi extremiste vor avea vântul în pupa. Ceea ce nu e o veste bună pentru Europa.

Întrebări

Europenii se află în faţa unor probleme extrem de dificile: cum să faci să conjugi austeritatea cu relansarea economică? Cum să faci tăieri în sectorul public, dar să scazi şi numărul şomerilor? Până acum nu pare să existe un răspuns la aceste întrebări. Politicienii le explică oamenilor că e nevoie de austeritate şi solidaritate. Dar pot fi credibile aceste mesaje? Când aceiaşi politicieni, ani de zile, au naţionalizat victoriile şi au „europenizat“ eşecurile, când pentru orice măsură impopulară dădeau vina pe Bruxelles, în timp ce îşi asumau personal fiecare succes al Europei? Ca urmare, în ochii multor europeni, Europa e o construcţie complicată, tehnocratică, greu de descifrat şi relativ obscură.

Oamenii politici trebuie deci să îşi schimbe felul de a comunica. Să explice cu răbdare, perseverenţă şi - unde se poate - cu carismă că Europa, cu toate defectele ei, e, probabil, cel mai luminos spaţiu democratic creat până acum. Şi că non-Europa ar fi o catastrofă. Dispariţia zonei euro nu ar însemna doar ca fiecare stat să revină la propria monedă. Eşecul euro ar atrage, foarte probabil, după el şi eşecul Uniunii Europene ca proiect politic. Iar dispariţia Uniunii poate lăsa loc la orice. Resentimentele se şterg greu şi se reaprind uşor. Pentru mulţi observatori a fost şocant să vadă acum două săptămâni suita de declaraţii antigermane din Franţa, cu trimitere directă la cel de-al doilea război mondial. Din fericire, a trecut repede, dar o adâncire a crizei poate provoca repetarea ei. Europenii au memorie bună pentru amintiri rele.

Iar oamenii politici trebuie să facă şi altceva: să transforme Europa în ceva dezirabil. Să îi democratizeze instituţiile. Să o apropie de cei 500 de milioane de europeni. Câtă încredere poţi avea într-o entitate al cărei proces de luare a deciziilor e atât de complex şi îndepărtat? Europa trebuie să capete chipuri, altele decât cele ale unor şefi de stat şi de guvern care se întâlnesc în nişte reuniuni puţin transparente şi care publică după aceea comunicate greu de descifrat.

Pe scurt, liderii europeni trebuie să fie capabili să facă din Europa un ideal pentru cei care trăiesc în ea. Iar idealul nu e o societate în care ţi se taie alocaţiile sociale, ţi se reduce leafa şi eşti ameninţat de şomaj. E nevoie de altceva. //