Europa fricilor

În Europa şi în afara ei predomină un sentiment. Frica a ieşit din cotloanele şi subteranele în care se ascunsese în epoca în care occidentul părea să fie invulnerabil şi a pătruns până în cele mai superbe cancelarii. Zonele care păreau mai presus de orice teamă şi angoasă au devenit bastioane ale fricii.

Pe moment, România se teme de "Olanda şi de extremiştii" ei. Iar Olanda e alarmată de acutizarea crizei euro. Mai toţi europenii au motive să le împărtăşească starea de spirit alarmată.

Pentru Manuel Durrao Barroso şi Comisia Europeană, ca şi pentru  multe ţări mici şi mijlocii ale Uniunii Europene, lupul cel rău nu poartă doar chipul crizei datoriilor, ci şi pe al purceluşilor care-şi arogă, pe drept sau pe nedrept, rolul de vioară întâi în Europa, respectiv Franţa şi Germania.

Pentru francezi, Germania e purceluşul cel prudent. Sarkozy a elogiat de curând Berlinul, recomandându-le compatrioţilor săi să facă totul pentru a urma exemplul rigorii şi austerităţii nemţeşti. Oricât de oportune şi întemeiate, sfaturile sale n-au făcut decât să amplifice teama francezilor.

La Paris mulţi au oroare nu doar de lupul cel rău, îmbrăcat în haina agenţiilor de rating ale detestaţilor anglo-saxoni, ci şi de „Merkozy”, în speţă de Angela Merkel, cancelara pe care, eronat, o percep ca fiind nu doar de fier ci şi adevărata stăpână a lui „Sarko” şi a hexagonului.

Arogantă de când se ştie, elita franceză arată cu degetul spre Volker Kauder, mâna dreaptă a lui Merkel în Uniunea Creştin-Democrată.

Oripilându-i pe vecinii Germaniei de la est şi vest, Kauder îndrăznise recent să afirme că „Europa  a început să vorbească nemţeşte”. Îngâmfatele sale bătăi cu pumnii în piept nu s-au dovedit de bun augur. Câteva zile mai târziu pieţele budau obligaţiunile germane şocându-i pe compatrioţii demnitarului din CDU.

Anterior,  Merkel şi Sarkozy iscaseră panici în sudul continentului. Fiindcă în lupta lor cu necruţătoarele pieţe, a căror supremaţie îi îngrozeşte, cei doi inauguraseră în zonă un măcel politic sub forma unui veritabil val de debarcări.

Duumviratul Europei reuşise, cu un zâmbet suficient  pe buze şi remarci puternic ireverenţioase să-l trimită în pustiu chiar şi pe Silvio Berlusconi, conservatorul hipersexualizat care, ca un  hopa-mitică, le rezistase timp de un deceniu şi jumătate elitelor politic corecte.  

Spre deosebire de căderea, firească, a socialiştilor spanioli, debarcarea guvernelor de la Roma şi Atena nu s-a produs democratic. Ceea ce a iscat în toată Europa şi în afara ei, o teamă suplimentară. Cea de o Uniune din ce în ce mai puţin legitimă şi democratică.

„Această Uniune va eşua dacă se prăbuşeşte euro, a spus şi-a repetat în neştire Angela Merkel, refuzând totodată presiunile exercitate de ţările datornice de a accepta colectivizarea datoriilor europene prin introducerea mult invocatelor eurobonduri.

Ceea ce a sporit, cum altfel, frica de o iminentă fragmentare, sau chiar pulverizare a zonei euro.

În fine, în ţara angoasei, a conceptului freudian de Angst - noţiune care a pătruns ca atare în lexicul anglo-saxon, se nutreşte teama că Angela Merkel, care numai de fier nu e considerată, va mai face o voltă. După nenumăratele ei schimbări de macaz din ultimii doi ani, nu e deloc exclus ca şefa guvernului de la Berlin să se plieze în faţa presiunilor externe şi să accepte ca Banca Centrală Europeană să tipărească bani cu nemiluita, alimentând o hulpavă inflaţie.   
 
Inutil de subliniat că, în Three Little Pigs, personajul prudent are, în final, câştig de cauză. Purceluşii care se ţinuseră de şotii şi cântaseră cât e ziua de lungă, întrebându-l retoric de ce se teme oare chiar aşa de mult de the Big Bad Wolf se trezesc într-o zi cu lupul cel rău zdrobindu-le căsuţele.

Frica - şi criza Europei - se apropie de apogeul lor. Şi una şi alta au doar un singur leac. Case de piatră. 

Comentariu publicat pe site-ul Deutsche Welle