Pe aceeași temă
Cand ai plecat? De ce ai plecat asa tarziu?
De ce am plecat asa tarziu din tara? Poate din teama de necunoscut; nu am avut niciodata o fire de aventurier, iar pentru mine exilul era o mare aventura. Sau poate pentru ca ma ambitionam sa nu vad cat de tare se deteriora situatia din Romania pe masura ce ne afundam in intunericul dictaturii ceausiste. Pana intr-o zi cand mi-am dat seama ca, de fapt, nu mai aveam ce astepta. In 1982 am parasit Romania impreuna cu sotia si cu cei doi copii, indreptandu-ma spre Suedia. Auzisem ca pentru multi intelectuali exilul este o trauma. Citisem, insa, capitolul despre "avantajele exilului" din cartea lui Cioran La tentation d'exister. Acolo, filozoful roman vorbea despre exil ca despre o forta stimulatoare, despre faptul ca ar fi o greseala sa ne imaginam ca un exilat este o persoana care abdica. El este mai degraba un om ambitios, deziluzionat si totodata agresiv, posedand o buna doza de amaraciune, dar si o sete nemarginita de cucerire. Daca exilantii, aceste "diamante ale pamantului", cum ii numea Benjamin Fondane, s-ar fi resemnat cu soarta lor si ar fi depus armele, omenirea ar fi fost mult mai saraca. Gandeste-te la toate acele capodopere care au fost scrise in exil!
La noi in tara, dupa 1989, s-a scris si s-a vorbit mult despre conditia exilului, despre soarta scriitorului exilat, dar - daca nu ma insel - abia in ultima vreme au inceput sa apara opere literare care abordeaza aceasta tema. Ma gandesc la romanul tau Intalnirea si la cartea lui Norman Manea Intoarcerea huliganului. Si aici, in Suedia, a aparut de curand o carte exceptionala a Gabrielei Melinescu despre conditia scriitorului in exil. Sper ca ea va fi tradusa in romaneste. Cititorul roman nu ar avea decat de castigat.
Si pentru ca veni vorba despre scriitorii romani din Suedia, as vrea sa spun cateva cuvinte despre soarta lui Alexandru Monciu-Sudinski. In Romania a circulat in ultima vreme zvonul ca el s-a sinucis. Unii au afirmat-o chiar ca fapt sigur. Lucrurile nu stau asa. El nu s-a sinucis, traieste si, daca ar citi ce se scrie acum despre el in presa romaneasca ar declara precum Mark Twain: "Stirile referitoare la moartea mea sunt putin exagerate". Nu exista, insa, nici un risc ca Monciu-Sudinski sa citeasca presa. De mai bine de zece ani el s-a izolat de toti si de toate. La un moment dat, societatea devenise pentru el o constrangere. De aceea, in 1992, s-a lepadat de nume, de viata sociala, de sotie si de cei cinci copii, singurul "rod" al exilului sau. De atunci traieste sub cerul liber, fara alta identitate decat aceea de "robul lui Dumnezeu, Alexandru". A plecat in exil sa-si caute libertatea, dar singura libertate pe care a gasit-o a fost cea interioara.
Cum erau cunoscuti scriitorii romani in Suedia?
Ce inseamna exilul pentru tine? Cum ai reusit performanta de a face o cariera in Vest? Cum erau cunoscuti scriitorii romani in Suedia?
Pentru mine, exilul nu a fost atat de traumatic pe cat crezusem. M-am acomodat relativ usor. Intalnirile la Geneva si schimbul de scrisori cu unchiul meu Alexandru Safran, fostul Sef Rabin al Romaniei, el insusi un exilat, imi dadeau tarie. La numai un an de sedere in Suedia am avut norocul sa fiu angajat la Biblioteca Regala din Stockholm, un fel de Biblioteca a Academiei de la noi. Acest lucru mi-a deschis de la inceput portile catre marile comori ale culturii suedeze. Totodata am reusit sa stabilesc foarte devreme contacte stranse cu lumea literara suedeza.
Am fost de la inceput surprins de vitalitatea literaturii acestei tari, de forta extraordinara a romancierilor ei, de ingeniozitatea poetilor si de subtilitatea criticilor suedezi. Descopeream o lume noua si eram fascinat. Mi-am dat imediat seama cat de putin stiau suedezii despre cultura romana, despre Romania in general. Pentru ei, Romania se reducea la Ilie Nastase, la Mariana Simionescu, care cu doi ani in urma se casatorise cu tenismenul suedez Björn Borg, si la Sergiu Celibidache, care condusese timp de cativa ani orchestra simfonica a Radiodifuziunii suedeze. Se mai povesteau tot felul de anecdote despre vizita facuta nu de mult in Suedia de cuplul Ceausescu, despre faptul ca cerusera rectorului Universitatii din Uppsala sa-i adune pe toti laureatii in viata ai Premiului Nobel pentru a sta de vorba cu ei sau poate pentru a le da indicatii.
Despre literatura romana nu se stia mare lucru. Se tradusesera o seama de opere, nu insa toate opere de seama. Singurii scriitori romani mai cunoscuti in lumea literara suedeza la sosirea mea erau Zaharia Stancu, din care se tradusesera noua romane, Nichita Stanescu si Marin Sorescu, amandoi tradusi deja in suedeza, precum si Gabriela Melinescu, care se stabilise acolo de cativa ani. Am fost curios sa vad ce altceva se tradusese din literatura romana pana la acea data: Mihail Sadoveanu, cu Mitrea Cocor si Baltagul, cateva romane ale lui Ion Rebreanu, Marin Preda si Petru Dumitriu, un roman al lui Ivasiuc, un altul al lui Mircea Eliade, Cantare omului a lui Arghezi, Gherla lui Paul Goma. Perioada cea mai fructuoasa fusese aceea a anilor 1970, datorita editurii si revistei lui René Coeckelberghs, sotul Gabrielei Melinescu. Acestia au format un cuplu cu adevarat benefic pentru literatura romana. Ion Milos muncise si el cu zel. Dar, desigur, mai erau multe de facut. Dupa opt ani de sedere in Suedia m-am apucat si eu de lucru.
Sentinta de condamnare la caznele muncii de traducator
Cate carti din literatura romana ai tradus? Cate ai publicat din ele? Cum a inceput aceasta relatie atat de puternica si stabila cu literatura romana?
Am inceput sa practic meseria de traducator inca de pe cand ma aflam in Romania. Pe vremea aceea traduceam din engleza. In special teatru. De mic copil fusesem fascinat de scena, fara indoiala impulsionat si de unchiul meu, minunatul traducator de limba rusa Tudor Steriade, pe vremea aceea secretar literar la Teatrul Bulandra. Cred ca vedeam doua, trei spectacole pe saptamana, nu-mi scapa nimic, drama, opera, balet, opereta, teatru de papusi, circ, nu lipseam de la nici o premiera, uneori vizionam acelasi spectacol de mai multe ori. Iar cand nu mergeam la teatru stateam lipit de radio si ascultam piese. Desi timid, ma atragea scena. Declamam poezii patriotice pe la tot felul de serbari si concursuri scolare, jucam in tot felul de spectacole.
In liceu, ma pregateam - fara prea mare tragere de inima - pentru Politehnica. Cu doua, trei luni inainte de examenul de bacalaureat, am realizat ca nu aceasta era chemarea mea. Se punea, deci, problema alegerii unei alte facultati. Si cum eram convins ca am stofa de regizor, m-am hotarat pentru regie de teatru. Tatal meu, profesorul de pedagogie Oisie Safran, de la care am invatat foarte multe, desi stia el ce stia, nu a vrut sa ma descurajeze, dar m-a sfatuit sa stau mai intai de vorba cu Radu Penciulescu, ca acesta sa-mi confirme ca intr-adevar ma indreptam pe drumul cel bun. Tin minte ca marele regizor m-a primit in biroul lui de director al Teatrului Mic. M-a supus tuturor probelor examenului de intrare; el era pe atunci si seful catedrei de regie la Institutul de Teatru. La sfarsitul catorva ore de "tortura", m-a sfatuit cu tact sa urmez o facultate care-mi putea oferi o temeinica pregatire umanista, spunandu-mi ca daca si dupa absolvirea acesteia inca nu-mi va fi trecut cheful de regie, sa incerc atunci. Imi inchipui ce impresie jalnica ii lasasem! (I-am amintit de acest episod cand, dupa multi ani, l-am reintalnit la Stockholm, unde el se stabilise inaintea mea.) In acel moment fusese semnata sentinta de condamnare a mea la caznele muncii de traducator. Trebuia sa ma supun. Am ales Facultatea de Engleza, dupa absolvire am ramas in invatamantul superior, am inceput sa predau si concomitent sa traduc.
Dragostea pentru teatru, care nu m-a parasit niciodata, s-a materializat intr-o teza de doctorat despre mitul lui Orfeu in dramaturgia contemporana engleza si americana si in mai multe traduceri de piese, atat in romana cat si in suedeza. Am avut bucuria ca doua dintre acestea, una de Matei Visniec si cealalta de Vlad Zografi, sa fie jucate pe scena Teatrului National al Suediei. Am mai tradus si alte piese ale lui Matei Visniec, ale Ancai Visdei si Vlad Zografi, care asteapta sa fie jucate.
Cat despre cartile traduse de mine, toate au fost publicate: trei volume cu poezii ale lui Marin Sorescu, apoi Ana Blandiana, Denisa Comanescu si Ileana Malancioiu, "paginile bizare" ale lui Urmuz, eseuri ale lui Emil Cioran (Pe culmile disperarii), Mircea Eliade (Mitul eternei reintoarceri), Andrei Plesu (Minima moralia), Gabriel Liiceanu (Apocalipsa dupa Cioran) si Matei Calinescu (Cele cinci fete ale modernitatii). La acestea as adauga un dictionar suedez-roman de aproape 600 de pagini, editat la Stockholm in urma cu zece ani, ca si multe eseuri si articole despre literatura romana, aparute de-a lungul anilor in diverse publicatii suedeze. Am tradus si cativa scriitori israelieni, dar nu din ebraica, ci din engleza. Acum cateva luni am dus la bun sfarsit un volum cu traduceri din Benjamin Fondane. Mai am si alte proiecte, dar nu-mi place sa vorbesc despre ele decat atunci cand ele devin "de trecut".
In tara mi-au aparut, la Editura Fundatiei Culturale Romane, doua antologii bilingve de poezie contemporana romana si suedeza: Corespondente lirice in 1997 si Noi corespondente lirice in 2002, ambele primite cu mult mai mare entuziasm in Suedia decat in Romania. Tot in romaneste am tradus cativa mari romancieri, eseisti si poeti suedezi. Astept acum cu emotie aparitia in limba romana, la editura Polirom, a unei selectii din poemele celui mai insemnat poet suedez la ora actuala, Tomas Tranströmer. Volumul, intitulat Pagini din cartea noptii, va aparea in toamna aceasta.
Am tradus pana acum in limba suedeza, singur sau in colaborare, aproximativ 20 de carti, iar in limba romana zece. Mai mult nu am reusit, nu uita, Gabriela, ca am o slujba care ma tine blocat opt, noua ore pe zi, si apoi stii si tu ca numai din traduceri nu se poate trai nicaieri in lume.
Responsabilitatea traducatorului
Cum reusesti sa "plasezi" cartile romanesti? Care sunt culoarele de interes in Suedia pentru Romania? Ce tip de literatura intereseaza (daca exista asa ceva)?
Produsele romanesti se vand, in general, greu. De ce ar face exceptie cele literare? Totusi, nu este imposibil sa le "plasezi". Daca ar fi sa ma refer acum doar la ce-am reusit sa public eu, as putea spune ca fiecare carte si-a avut istoria ei. Pentru unele a trebuit sa ma lupt mult, cu altele a mers foarte usor. Nu exista o regula generala. Toata lumea sustine ca nu este rentabil sa publici poezie, ca ea nu se vinde bine. Asa si este. Totusi am reusit sa public toate cartile de poezie pe care le-am tradus. Cu siguranta, pentru ca alesesem o poezie care avea ceva de spus. Uneori ajuta foarte mult daca o carte romaneasca a fost mai inainte tradusa intr-o limba de larga circulatie si publicata de catre o editura straina de prestigiu. Pentru editurile suedeze acest lucru constituie o garantie ca este vorba despre un scriitor important. Asa au stat lucrurile cu Nostalgia lui Mircea Cartarescu. Faptul ca aceasta carte aparuse deja la doua edituri mari, una in Franta si cealalta in Germania, a inlesnit publicarea ei in suedeza. Cartea a avut un mare succes aici, interesul pentru Mircea Cartarescu a crescut simtitor si acum vor urma alte traduceri.
Un scriitor bun se vinde usor, indiferent de nationalitatea acestuia. Important este sa-l descoperi si sa-l faci cunoscut. Aici un rol mare il au traducatorii. Este stiut ca scriitorul care se exprima intr-o limba cunoscuta doar de un numar restrans de cititori si care aspira la un public mai numeros isi pune speranta in traducator. De asemenea, cititorul care traieste intr-o tara a carei limba este putin vorbita in afara hotarelor ei este receptiv la impulsuri culturale care vin din afara granitelor tarii sale. Receptivitatea unor asemenea cititori, cum sunt si cei din Romania si cei din Suedia, se concretizeaza prin dorinta de a avea la dispozitie cat mai multe traduceri. Asadar, atat scriitorul, cat si cititorul isi pun speranta in traducator. Iar traducatorul nu are dreptul sa le insele asteptarile. De aici si marea responsabilitate care ii revine.
Imi amintesc de un pasaj din comunicatul de presa pe care l-a dat Academia Suedeza in 1996, cand a anuntat numele laureatului Premiului Nobel din acel an: poeta poloneza Wislawa Syzmborska. Pasajul suna aproximativ astfel: "Anders Bodegård a tradus in suedeza o selectie din poemele Wislawei Syzmborska, pe care le-a publicat sub titlul Utopia (1989). Acest volum a contribuit intr-o foarte mare masura la impresia pe care ne-am facut-o asupra operei ei". Vad in aceasta un elogiu adus muncii traducatorului, o recunoastere a rolului important pe care il au traducerile in luarea deciziilor de catre Academia Suedeza, atunci cand aceasta urmeaza sa acorde premiul Nobel, mai ales daca laureatul isi scrie opera intr-o limba neaccesibila membrilor ei.
Atata vreme cat cititorul suedez nu are acces direct la ceea ce se scrie in Romania, atata vreme cat el nu are posibilitatea sa faca singur o selectie, este de datoria traducatorului sa-i propuna opere cu adevarat reprezentative. De aceea, cand traduci din literatura romana, nu ai dreptul sa traduci orice si nici nu-ti poti permite sa dai gres. Imaginea pe care si-o face cititorul si criticul suedez despre literatura romana depinde in mare masura de selectia pe care o face traducatorul si de calitatea traducerilor. Aici se afla poate si raspunsul la intrebarea ta cum de-am reusit sa plasez traducerile mele. Editorii suedezi au incredere ca ceea ce le propun spre publicare merita sa fie luat in seama.
Am mentionat mai sus problema calitatii traducerilor. In ceea ce ma priveste am abandonat cateva proiecte atunci cand nu am fost multumit de rezultat, cand am realizat ca originalul pierde foarte mult prin traducere sau ca acesta, pur si simplu, nu se preteaza la o traducere. Nu exclud posibilitatea ca eu sa nu fi reusit sa gasesc forma adecvata, tonul potrivit.
In afara de Inger Johansson, literatura romana nu are traducatori autohtoni in Suedia. Unul dintre motive ar fi acela ca in cadrul universitatilor suedeze nu exista inca un lectorat de limba si literatura romana. Apoi, interesul pentru limba si literatura romana este aproape inexistent in mediul universitar suedez. De unde sa iei atunci traducatori autohtoni? Este o mare problema care ar trebui sa dea mult de gandit in tara. Fara indoiala, infiintarea unui lectorat in Suedia ar fi un mare castig pentru literatura romana. Poate ca nu ar fi rau ca toate lectoratele de limba si literatura romana din lume sa treaca sub tutela nou infiintatului Institut Cultural Roman. Prin centrele culturale, prin aceste lectorate, ca si prin subventionarea traducerilor din literatura romana, aceasta institutie ar putea duce o politica coerenta de sprijinire activa a literaturii romane in lume.
Ca sa revin la traducatorii autohtoni de limba romana raspanditi in lume, cred ca Uniunea Scriitorilor sau/si Institutul Cultural Roman ar trebui sa pastreze un contact mai strans cu acestia. Ei ar trebui informati periodic despre noile aparitii editoriale, cu ei ar trebui sa se organizeze seminarii practice de traducere, asa-numitele workshop-uri, si multe altele. Stiu ca in tara se organizeaza tot felul de cursuri si seminarii de limba si literatura romana pentru straini, si asta este bine, dar nu am auzit ca vreunul dintre ele sa se adreseze in mod special traducatorilor.
Anul cultural romanesc in Suedia
Ai fost foarte activ in anul cultural romanesc in Suedia (2002). Desi pare putin incredibil, nu s-a stiut suficient despre el. Povesteste cum a fost.
Important nu este cat de mult s-a stiut in Romania despre anul cultural romanesc in Suedia. Important este cat de cunoscut a fost el in Suedia. Prin insusi faptul ca ridic aceasta problema, banuiesti, desigur, care este raspunsul. Vorbim tot timpul despre competitivitatea culturii romane, despre necesitatea de-a ne face cunoscuti. Si iata ca, atunci cand avem ocazia sa iesim in lume, o facem cu o echipa formata mai mult din rezerve decat din titulari. Sa ne miram ca meciurile se programeaza pe terenuri mici, periferice, ca publicul nu prea se inghesuie sa vina si ca ziaristii sunt descumpaniti?
Bunavointa din partea organizatorilor a existat, dar rezultatul nu a fost cel scontat. Trebuie sa recunosc ca anul cultural a demarat in forta, datorita stradaniilor Fundatiei Culturale Romane (care de-a lungul anilor a facut mult pentru apropierea dintre cele doua tari), a Ministerului Culturii si a Ambasadei romane la Stockholm. Apoi ceva s-a intamplat si evenimentul si-a pierdut din stralucire, a intrat in anonimat. Poate ca ambitia ca acest eveniment sa se intinda pe parcursul unui intreg an a fost prea mare. Poate ca nu au mai ajuns fondurile, dar atunci ar fi trebuit sa ne multumim cu mai putin, dar mai bun.
Nu pot spune ca am fost foarte activ in anul cultural romanesc in Suedia. Nu am facut parte din comitetul de organizare si nici nu am fost consultat la alcatuirea programului. In schimb, din proprie initiativa, am organizat in luna noiembrie o serie de manifestari la Biblioteca Regala din Stockholm (Biblioteca Nationala a Suediei). Tin sa precizez ca aceste manifestari au fost in intregime subventionate de Biblioteca la care lucrez si de catre Institutul Suedez, ceea ce mi-a oferit o deplina libertate de actiune.
La alcatuirea programului am plecat de la premisa ca pentru foarte multi suedezi cultura romana este o terra incognita. Chiar daca unii au auzit de Emil Cioran, de Mircea Eliade, de Tristan Tzara, de Benjamin Fondane sau de Paul Celan, ei nu i-au asociat niciodata cu Romania, si nici nu au stiut ca toti acestia au scris in romaneste si au apartinut culturii romane inainte de a deveni valori incontestabile ale culturii europene si universale. Am intentionat sa prezint Romania ca fiind o tara moderna, cu o cultura si ea moderna si vie, adanc ancorata in circuitul european de valori spirituale. De aici si temele alese pentru cele cinci seri: avangarda romaneasca (cu accent pe Tristan Tzara si Victor Brauner), absurdul (cu accent pe Urmuz si Eugen Ionescu), apoi Paul Celan, Marin Sorescu si literatura romana a ultimilor douazeci de ani. Cu aceeasi grija am ales participantii: din Romania profesorul Andrei Corbea Hoisie, scriitorii Mircea Cartarescu si Grete Tartler; din Suedia profesorul Kjell Espmark, care este membru al Academiei Suedeze si presedintele comitetului Nobel, scriitorul Magnus Florin, totodata sef al Teatrului radiofonic, scriitorii Gabriela Melinescu, Tom Sandqvist si Marianne Sandels.
Profit de aceasta ocazie ca sa raspund unor reprosuri care mi s-au adus in tara cum ca pentru mine literatura romana s-ar opri la Marin Sorescu. Prezenta lui Mircea Cartarescu la aceste seri culturale romanesti, precum si discutia publica pe care am purtat-o cu el despre postmodernismul romanesc arata ca nu asa stau lucrurile.
Sprijinul statului suedez pentru scriitori
A existat o propunere sa intri in viata politica. De ce ai refuzat?
Intr-adevar mi s-a propus asta. Am refuzat deoarece, concomitent cu slujba mea la Biblioteca Regala si cu activitatea de traducator, colaborez de mai multi ani la cateva ziare si reviste suedeze. Articolele mele acopera arii largi. Intrand in politica, ar fi trebuit sa renunt la aceasta indeletnicire, caci nu poti sa propagi politica unui partid si in acelasi timp sa-ti pastrezi independenta ca ziarist. Apoi, nu as mai fi avut timp pentru traduceri. Si, ca sa fiu cinstit, munca de politician nu ma atrage. Totusi, am acceptat sa fac parte dintr-o comisie parlamentara care anul trecut a elaborat legea privind protectia limbii suedeze.
Sa vorbim despre premii. Cum ar trebui sa fie? E bine sa se dea un premiu mai mare (mai mici)?
Cand parcurgi paginile culturale ale ziarelor si revistelor romanesti ramai cu impresia ca saptamana de saptamana se acorda cel putin un premiu literar. Aceasta inflatie face ca premiul respectiv fie sa treaca neobservat, fie sa-si piarda din valoare. Desigur, nu la valoarea baneasca ma gandesc acum.
Despre premii ar fi multe de spus, dar ma voi opri doar la un singur aspect. Am auzit ca premiile Uniunii Scriitorilor se acorda in exclusivitate membrilor acesteia, deci ca ele nu ar fi destinate tuturor celor care scriu si traduc in limba romana. Daca intr-adevar asa stau lucrurile, inseamna ca o prima selectie a candidatilor la obtinerea acestor prestigioase premii literare se face dupa criterii nu tocmai literare: apartenenta la o organizatie, la un sindicat. Se pleaca de la premisa ca nu poti scrie carti excelente in limba romana fara sa fii membru al Uniunii Scriitorilor. Sau ca nu poti traduce excelent in limba romana sau din limba romana fara sa fii nevoit sa platesti o cotizatie anuala.
Suedia are o remarcabila atentie fata de scriitori. Ce propuneri ai face institutelor romanesti (sa speram ca au sa te asculte)? Cum s-ar putea promova mai bine literatura romana?
In Suedia, atentia fata de scriitori cunoaste mai multe forme. Pe de o parte, exista stipendii care se acorda acestora pe diferite perioade de timp: un an, doi ani, cinci ani sau chiar pe viata. Un astfel de ajutor iti poate da linistea de care ai nevoie ca sa creezi. Pe plan extern, Institutul Suedez faciliteaza traducerea operelor literare suedeze acordand un ajutor banesc editurilor straine care publica literatura suedeza. Acest ajutor este menit sa acopere cheltuielile de traducere a cartii, nu de tiparire a ei. Institutul Suedez nu impune si nici macar nu recomanda editurilor straine ce titluri sa traduca. Propunerile vin intotdeauna din partea editurilor straine, iar Institutul Suedez apreciaza cat de oportuna este o traducere sau alta. Pe plan intern, Consiliul National al Culturii acorda subventii de carte. Aici se au in vedere atat opere ale scriitorilor suedezi, cat si traduceri. In functie de calitatea operei respective, Consiliul National al Culturii achizitioneaza un numar de carti pe care le trimite bibliotecilor din tara. Este un mod de a ajuta financiar editurile.
Am convingerea ca toate aceste lucruri sunt deja cunoscute de forurile de resort din Romania, singurele care pot decide in ce masura "modelul suedez" se poate aplica si la noi in tara.
In ceea ce priveste a doua intrebare a ta, si anume cum se poate promova mai bine literatura romana, aici, Gabriela, lucrurile sunt mult mai complicate. Nu pot, insa, sa nu constat ca literatura romana nu duce lipsa de scriitori recunoscuti pe plan mondial. Caile care duc la aceasta recunoastere sunt diferite. Lui Marin Sorescu i s-a reprosat tot timpul ca umbla prin lume ca sa-si faca reclama. Nu vad ce era rau in asta: doar avea ce vinde! (Mai rau e ca unii pornesc azi la drum cu traista goala.) Nichita Stanescu a cucerit lumea stand acasa. Ceea ce vreau sa spun este ca un scriitor cu adevarat mare, mai devreme sau mai tarziu, se bucura de recunoastere internationala. Sigur ca el poate fi ajutat ca aceasta sa se intample mai devreme, si nu mai tarziu. Pe parcursul discutiei noastre am cautat sa sugerez cateva cai. Ceea ce se cere de la institutiile noastre de cultura - caci pe ele cred ca le ai in vedere in intrebarea ta - este pricepere, talent, ravna, abnegatie.
