Pe aceeași temă
Preţul benzinei se aproprie de 6 lei pentru un litru şi această evoluţie este ca un tsunami de neoprit care cade asupra economiei noastre.
Premierul cere măsuri, instituţii ale statului ridică neputincioase din umeri, în timp ce firmele de carburanţi măresc nestingherite preţurile într-un context internaţional care se anunţă exploziv pentru preţul petrolului brut. Ce se întâmplă de fapt este destul de simplu şi destul de tragic. Companiile de distribuţie se comportă normal – adică măresc preţurile fără nici o jenă -, ca şi când am fi într-o economie de piaţă funcţională bine corelată la lume. Dar suntem o economie cu totul specială. Și atât Petrom, cât şi Lukoil sau Rompetrol ştiu asta şi profită din plin. Ce înseamnă comportament normal, în acest caz? Pur şi simplu să creşti preţul când cotaţia creşte.
Faptul că suntem la un record de preţ, chiar dacă nu suntem chiar la un record de cotaţie vine şi din faptul că avem cea mai mare acciză din istoria petrolului românesc. Ministerul de Finanţe - al patrulea jucător în acest mecanism care creşte preţul la benzină – îşi freacă palmele cu bucurie când încasează accizele, ba chiar la 1 martie a eliminat şi o facilitate de accizare redusă pe biocarburanţi care a pus încă 8 bani pe preţul deja în creştere. În consecinţă, benzina scumpă este rezultatul unui amestec de stat slab şi companii puternice, comportamente oportuniste şi superficiale, în contextul unei crize globale. A pune totul pe contractul de privatizare prost făcut cu OMV nu e suficient, deşi politica de redevenţă este cel puţin ciudată pentru statul român, dacă nu coruptă. În ultimii doi ani, s-au încasat sume de 550 şi 600 de milioane lei pe aceste redevenţe, semn că, indiferent de preţ, cantitatea extrasă determină costul redevenţiei, în timp ce creşterea cotaţiilor internaţionale - motivul pentru care Petrom scumpeşte benzina pentru a ţine cont, cum e şi corect, de tendinţele globale - nu duce la venituri suplimentare semnificative. În consecinţă, profitul Petrom pe 2010 a fost fabulos! În creştere cu 163% faţă de 2009 (da, 163%), de peste 2 miliarde lei, iar explicaţia că acesta vine după investiţii mari din ultimii ani (sunt peste 4 miliarde euro investiţi, e drept) nu e suficientă.
Acest exemplu este unul clasic de rentă: un câştig suplimentar obţinut pe baza accesului monopolist la resurse al căror preţ a crescut din motive conjuncturale, nu de performanţă. Și profitul apare uşor în aceste condiţii: preţul petrolului care intră la rafinare este umflat la cotaţia pieţei internaţionale, deşi preţul de extracţie este mult mai mic. Petrom ştie că aceasta este procedura corectă - nu suntem Venezuela să subvenţionăm preţul local -, dar este prea corectă în cuantificarea creşterilor, pentru că ştie că nu poate decât să câştige. Preţul Petrom se transferă spre celelalte două companii care au aceeaşi strategie - dar profitul lor se decontează în Rusia şi Kazahstan, filialele româneşti importând la preţuri internaţionale şi de aceea fiind pe... pierdere la noi.
La acest scenariu se adaugă interesul statului de a continua politica de accizare, care este aproape de jumătate în preţul litrului. În condiţiile în care, în ciuda creşterii preţului cu 24% anul trecut, cererea a înregistrat o scădere minoră, rezultă că la actualul preţ avem o piaţă inelastică şi mecansimul de reglare cerere-ofertă nu merge. Deci, creşterile vor continua cu toate suspinele de rigoare, pentru că atât Petrom, cât şi celelalte companii sunt extrem de bine plasate.
Ce se poate face? Prea puţin. Întrebarea corectă este cum poate fi împărţit mai just profitul acestei creşteri de preţuri între companiile care nu au făcut nimic pentru asta şi stat / societate.
La renta Petromului vin uşor gânduri de suprataxare, de vreme ce rediscutarea redevenţei se face în 2014. Sau măcar o politică mai activă a statului în Consiliul de Supraveghere. Cum cererea-oferta nu funcţionează, e loc de negocieri politice: numai ele pot determina compania care determină preţul pe piaţă să nu mai facă acum paradă de hipercorectitudine în economia de piaţă, când de fapt nu avem acum aşa ceva. În plus, trebuie tras cu dinţii până se rupe puţin acest oligopol.
Va fi foarte greu de găsit o companie care să mai investească pe o asemenea piaţă, în care trei companii au 80%. Ne mirăm în aceste condiţii că marjele de preţ sunt aceleaşi? Consiliul Concurenţei nu poate face nimic pentru că nu sunt înţelegeri directe, ci un simplu mecanism în care cei trei se înţeleg din priviri, iar nimeni din satul român nu îndrăzneşte să impună mai multă moderaţie la Petrom, liderul informal. Sau să ia mai mulţi bani. Până atunci, preocuparea legată de preţul benzinei nu va fi decât un slogan populist, dar va rămâne pe termen lung o problemă imensă cu soluţii puţine. //
Citeste si despre: petrol, carburanti, gazoduct, tara extractoare, distribuitori.
