Femeia in fata literaturii

Desi este subintitulata Jurnal 1987-1989, uimitoarea carte a Tiei Serbanescu* nu are aproape nimic in comun cu memorialistica de lupta, consideratii si dezvaluiri mai mult sau mai putin necontrafacute din si despre anii regimului comunist.

Femeia din fotografie contrazice probabil involuntar, insa nu si mai putin sarcastic, mai toate reflexele conditionate impuse de stereotipiile iute puse in circulatie mediatica dupa decembrie ‘89 si inca si mai iute prefacute in reguli de buna, justa, corecta gandire si de fapt doar trist mediocra, cand nu de-a dreptul nula.

Este, cert, o scriere de sertar, conditie totusi fara nici o implicatie valorica, in ciuda luxuriantei si adesea cam stupidei vegetatii de comentarii pe aceasta tema de trandav consum posttraumatic. Multi au fost (si inca mai sunt) cei care au deplans absenta unei “literaturi de sertar”, tragand de aici doua concluzii deopotriva false si anticulturale - ca literatura romana scrisa si publicata in Romania pana in 1989 este aproape in intregime un urias morman de gunoi tipografic si, apoi, ca scriitorii romani manifestati ca atare pana atunci in Romania sunt niste oportunisti, buni doar de, eventual, aratat cu degetul ca niste impostori in fine dati pe fata.

Simpla comparatie onesta cu situatia din alte tari aflate ani indelungati sub regimuri dictatoriale ar fi fost totusi de natura sa tempereze, daca nu si sa alunge entuziasmele, abia ele cu adevarat oportuniste, puse in serviciul acestor funeste “idei”.

Caci nu a existat, de exemplu, o literatura “de sertar” in Portugalia, la caderea dictaturii salazariste, si nu pentru ca nu ar fi functionat acolo cenzura sau politia politica.

Amanuntul, care nu este chiar un “amanunt”, ca pana in 1989 au existat destule carti romanesti de autori contemporani ce nu puteau fi traduse, de exemplu, in RDG, in Cehoslovacia ori in Bulgaria din cauza cenzurilor de acolo a fost, iarasi, trecut cu vederea - daca, fireste, va fi interesat pe cineva.

Premeditat sau nu, lamentatiile pe tema “de ce nu avem/nu am avut literatura de sertar” au stimulat de fapt o neobisnuita agresivitate antiliterara si anticulturala.

Fiind o marturie si nu o carte de fictiune, Femeia din fotografie se inscrie, apoi, intr-un domeniu privilegiat, singurul privilegiat de altfel, fiindca o alta forma luata de agresivitatea antiliterara si anticulturala de dupa 1990 a constat in devalorizarea literaturii ca literatura. Tot felul de persoane mai mult sau mai putin literare, unele chiar insemnate, au predicat si predica in continuare ca literatura de pana in 1989 nu se mai poate citi, intrucat nu ar fi “pe fata”, “directa”, ci aluziva, esopica, de subtext si subintelesuri. Ba, in plus si pacat capital, s-ar referi la o realitate care nu mai exista. Ca si cum in Romania comunista, din 1948 si pana in 1989, Balzac sau Flaubert, Thomas Mann ori William Faulkner, Proust sau Joyce, ca si autohtonii interbelici, nu puteau fi si nu au fost intelesi fiindca, nu-i asa, realitatile romanesti de atunci erau cu totul altele decat cele din cartile acelora. Dar nu pentru ca e marturie si nu fictiune reprezinta cartea Tiei Serbanescu o aparitie tonica si sarbatoreasca, apartenenta de gen este valoric neutra, ca si calitatea de scriere de sertar. Ba chiar, intr-un anumit fel, dinamiteaza genul, restabilindu-i standarde uitate.

Fiindca Femeia din fotografie este, in primul rand, o carte scrisa bine, scrisa cu talent, o carte de citit cu placere, chiar cu bucurie, cu acea placere si acea bucurie cam uitate, dar de neinlocuit, ale cititului care creeaza in noi, cum spunea cineva, fericirea paradoxala de a trai chiar daca si chiar si atunci cand citim despre absurditatea tragica a vietii. Vai celor care nu citesc! Sau nu mai citesc, uneori, deseori?!, chiar facandu-si din aceasta mutilare o ciudata mandrie.

Sigur ca poate fi oarecum caraghios ca despre un autor care nu e nici debutant si nici necunoscut sa se mai spuna ca scrie bine si ca are talent; in definitiv, inainte de aceasta carte, Tia Serbanescu a publicat patru romane, iar jurnalismul ei de dupa 1990 prin formula stilistica foarte personala s-a impus.

Dar este prima ei carte din 1985 incoace, aproape un nou debut. Femeia din fotografie recupereaza un scriitor si, poate, deschide calea altor recuperari. Sunt carti, sunt autori, este o intreaga literatura peste care s-a tras o cortina a amneziei ce a saracit mai degraba prezentul, “actualitatea”.

Romanul convertit in jurnal

Daca Manuela, personajul Hortensiei Papadat-Bengescu din Femeia in fata oglinzii, carte ce inaugureaza probabil in literatura romana tema celui de “al doilea sex”, e preocupata aproape exclusiv de realizarea prin eros, personajul Tia Serbanescu din jurnalul tinut de ziarista si scriitoarea cu acelasi nume are obsesia literaturii. A implinirii prin literatura, mai exact, incat in loc de Femeia din fotografie cartea s-ar fi putut chiar numi Femeia in fata literaturii.

Jurnalul are de altfel la origine un roman ratat sau macar neterminat. Incepe cu o confesiune autobiografica nu lipsita de un dram de malitie jucausa, o specialitate a autoarei (“Asemenea tuturor celor care s-au nascut in octombrie 1945, sunt pe cale sa implinesc o anumita varsta. N-am de gand sa-mi fac autobiografia, pentru simplul motiv ca inca nu mi-am inteles-o. Singurul lucru pe care l-am inteles, in fine, parcurgand-o, a fost acela ca anii trec iremediabil si din ce in ce mai repede”).

Urmeaza evocarea unui fabulos ramuris de rubedenii rurale, dintr-un sat ialomitean, facuta cu o coroziva afectiune.

Aceasta perspectiva are o prima justificare in conditia biografic ambigua a naratoarei-personaj. S-a nascut in acel sat, insa foarte devreme a fost infiata si, la patru ani, l-a parasit, dusa la Bucuresti “cu automobilul”. Mama adoptiva ii era insa matusa, cumnata a mamei naturale, care i-a devenit astfel matusa, tot ruda, insa nu mai putin o straina. Infierea fusese o decizie autoritara de specie tribala. Convins ca fiul sau era inselat de nevasta si pentru a-l putea convinge sa se desparta, bunicul patern a socotit necesar sa indeparteze copilul, piedica in calea divortului. Parintii au ramas insa impreuna si au mai produs un copil, “fratele meu bun dupa sange, ba chiar mai mult, unicul meu frate, si un om complet strain dupa acte”. Ura bunicului nu se stinge, iar cand, pe la 15 ani, adolescenta revenita in vacanta in satul natal il intalneste pe ulita, batranul isi numeste nepoata “pui de curva ce esti”. Pentru copil, instrainarea fusese insa o sansa - “mi-am gasit o mama adevarata, un mediu care mi se potrivea ca o manusa, cel urban, si o profesie care mi-a ingaduit pana acum sa-mi satisfac in chip legal viciul, ca sa zic asa, «funciar»: lectura”. Acestor faptice oscilatii identitare le corespunde una in plan spiritual. Eroina evocarii autobiografice este scriitoare si ar fi vrut sa le ofere prin scris celor pomeniti “alte destine”. Ar fi fost o eliberare de “un bagaj incomod”, al propriei biografii, dar el s-a dovedit “intransportabil in pagini”.

Evocarea originii, a “radacinilor” e intrerupta de o nota aparent brutala - “randurile acestea care par a curge acum de la sine trebuiau sa fie initial romanul unei femei in varsta, moarta intr-o camera de hotel, sub ochii colegelor venite la tratament”. Romanul este abandonat. Jurnalul continua.

Viciul scrisului

Continua ca un roman veritabil. Nu este o naratiune lineara (autoarea foloseste expresia “jurnal sporadic”), nici una condusa de agenda si calendar. Indicatiile temporale sunt pe luni si ani, dar functia lor este una exterioara. Adevaratul criteriu si adevarata grija sunt in alta parte, nu in consemnarea trecerii zilelor, a curgerii faptelor si a indosarierii starilor si dispozitiilor. Scrisul este viciul , obsesia, drogul, perversiunea, ratiunea de a fi a acestui jurnal. Scrisul devine o forma de salvare de nebunia inconjuratoare. Si tot din scris i se si trag autoarei tot felul de necazuri.

Ziarist obligat de profesie sa scrie articole de serviciu, se salveaza si isi salveaza scrisul in jurnal. Paginile despre o manifestare culturala in satul in care s-a nascut Marin Preda ori cele despre intalnirea cu un important tovaras din conducerea unui judet, care-i declara autoarei “vreau sa fac din orasul asta o poezie!” ilustreaza delirul kitsch. Pacat, totusi, ca Tia Serbanescu nu a avut ironia cinica de a-si reproduce articolele publicate despre aceste patanii. In acelasi delir al kitsch-ului generalizat din Romania dictaturii ceausiste intra si consemnarea paralelei facute de un reporter frenetic intre Ceausescu si Eminescu. Peste cateva luni, cand pleaca intr-o excursie in RDG, autoarea isi ia din greseala agenda in care notase aberatia. La controlul de la aeroport carnetul e descoperit si retinut, iar la intoarcere ziarista e “retrogradata” din redactie la documentare. Dupa alte cateva luni, in urma arestarii unor colegi care pregateau scoaterea unui ziar clandestin (Petre Mihai Bacanu, Anton Uncu, Mihai Creanga), va fi scoasa cu totul din redactie si trimisa corector la o tipografie. Aici intalneste o lume pentru care vulgaritatea, vorbitul crud, dictatura grosolaniei reprezinta singura si ultima forma de libertate: delirul trivialului.

Este probabil capitolul cel mai teribil din aceasta carte, deopotriva mare literatura si marturie despre un timp fara intelegerea caruia nu se poate intelege ce a urmat.

Adica prezentul continuu de dupa 1990.