Pe aceeași temă
Slogane si etica
Duminica, 22 aprilie 1990, are loc mitingul electoral al PNTCD, unde se scandeaza cateva din lozincile care vor face cariera in Piata Universitatii: “Iliescu nu dezbina tara”, “Proclamatia de la Timisoara, lege pentru toata tara”, “Apel din Timisoara, trezeste, Doamne, tara”, “16-22, cine-a tras in noi”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Treziti-va romani, aveti din nou stapani”, “Iliescu pentru noi este Ceausescu II”, “Ceausescu nu fi trist, Iliescu-i comunist”, “Iliescu nu uita, te votam la Moscova”, “Adevarata emanatie a Revolutiei - Proclamatia de la Timisoara”, “Nu va fie frica, comunismul pica” etc.
Lasand la o parte patetismul, dar si umorul catorva din aceste slogane, ele, in majoritatea lor, depun marturie despre cateva obsesii ale celor care se considerau urmasi ai revolutiei din decembrie 1989: incapacitatea sau lipsa de vointa a Puterii de a clarifica cine a actionat violent impotriva demonstrantilor din decembrie 1989, lipsa de apetenta etica a presedintelui interimar Ion Iliescu, ca fost aparatcik comunist, somnolenta si pasivitatea romanilor de a opta pentru o comoda solutie de compromis in alegeri, care ar fi invalidat tocmai revolutia din decembrie 1989.
Dupa epuizarea mitingului electoral, o parte dintre participanti, dar si curiosi (la fel ca dupa mitingul din 21 decembrie 1989) se grupeaza in Piata Universitatii pe care o ocupa, blocand circulatia. Inca din primele zile are loc structurarea fenomenului Piata Universitatii din punct de vedere moral; pe pancartele protestatarilor scrie: “Ieri huligani, azi golani”, “Somnul ratiunii naste monstri”, “Astazi capitala, maine toata tara”, “Libertate te iubim, ori invingem, ori murim”, “Nu plecam acasa, mortii nu ne lasa”, “Vom muri si vom fi liberi”.
Toate aceste slogane vizau continuitatea spirituala si morala intre cei aflati pe baricade in 21 decembrie 1989 si “golanii” din aprilie 1990, intrucat o parte dintre ele fusesera scandate de cei dintai.
Radicalismul protestatarilor este esential si pentru aceasta pledeaza intonarea ritualica a altui refren specific Pietei Universitatii: “Mai bine haimana, decat tradator, / Mai bine golan, decat dictator, / Mai bine huligan decat activist, / Mai bine mort decat comunist!” Aceasta etica aparent boema va domina Piata Universitatii, de ea fiind legate cele mai multe reprosuri de declasare sociala formulate de Putere (FSN) la adresa manifestatiei-maraton.
Se mai scandeaza: “Suntem golani! De 45 de ani!”, “Iliescu nu uita, tara nu-i mosia ta”. Protestatarii se revendica nu doar de la luptatorii din decembrie 1989, ci si de la detinutii politici din timpul comunismului. De Facultatea de Arhitectura atarna pancarte uriase pe care scrie: “Facultate de golani”, “Nu exista socialism cu fata umana, ci doar totalitarism cu dintii sparti”; este expusa inclusiv o fotografie trucata cu Ceausescu si Iliescu, dedesubtul careia scrie (fiind imitata pronuntia gresita a lui Ceausescu) “Pretinii”.
Un scurt istoric al declaratiilor din Piata Universitatii devine necesar, in acest punct, pentru a intelege evolutia fenomenului. Astfel, manifestantii se radicalizeaza in 25 aprilie (dupa ce fusesera catalogati ca “golani” de catre Ion Iliescu), facand publica prima lor Declaratie in care se cerea: scoaterea in afara legii a oricarui partid de tip comunist, inlaturarea din functiile de conducere a celor care au facut parte din nomenclatura comunista si din aparatul de represiune in perioada 1945-1989, sustinerea punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara.
Se tin discursuri, se citesc liste cu revendicari, apar intelectualii de marca, unii, fosti dizidenti, care vor credita manifestatia-maraton: Lucian Pintilie, Stelian Tanase, Radu Filipescu, Octavian Paler, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Ovidiu Iuliu Moldovan si multi altii. Din punct de vedere social, discursurile afirma si mizeaza pe solidaritatea dintre intelectualitate si muncitori, tocmai pentru a contracara manipularile din ianuarie si februarie 1990, cand “forte cetatenesti” mai mult sau mai putin reale fusesera dirijate spre a actiona ofensiv impotriva mitingurilor si revendicarilor Opozitiei (PNTCD, PNL) si intelectualitatii, in general.
Vorbitorii sustin ideea de puritate etica a manifestantilor. La acuza care i se aduce, ca ar face politica mascata, Piata Universitatii se declara apolitica, acceptand membri ori lideri ai partidelor politice doar in calitate de persoane particulare care se opun reinstalarii comunismului.
In “Golania” sunt proiectate pe un panou urias diferite discursuri televizate ale lui Ion Iliescu afirmand ca Nicolae si Elena Ceausescu “au intinat idealurile nobile ale comunismului”. De asemenea, sunt difuzate inregistrari cu discutiile Politiei, in noaptea de 23-24 aprilie 1990, in legatura cu prima incercare de evacuare violenta a manifestantilor.
Este proiectata si o caseta filmata la 22 decembrie 1989, cu constituirea FSN, din care rezulta ca liderii noului organ postcomunist se cunosteau dinainte si incercau sa ofere aparenta spontaneitatii.
Rastalmaciti si banuiti de tot felul de conspiratii, reprezentantii manifestantilor din Piata Universitatii dau declaratii in care precizeaza ce doresc sa discute cu presedintele interimar Ion Iliescu: asigurarea liberei circulatii a informatiilor in mass-media (Televiziunea sa treaca sub controlul unei comisii mixte in asa fel incat sa nu mai aiba loc manipularea informatiilor); autorizarea unor posturi independente de radio si TV; incetarea presiunilor asupra mijloacelor mass-media; demiterea generalilor care coordonasera reprimarea din 24 aprilie in Piata Universitatii; numirea unui ministru de Interne civil; trimiterea in judecata a militarilor din Ministerul de Interne si din Ministerul Apararii Nationale care au participat la represiunea din decembrie 1989; completarea (la nivelul intregii populatii mature a tarii) unor declaratii despre activismul (acolo unde era cazul) in PCR, UTC, MI, MApN; adoptarea punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara.
Toate aceste cereri au iritat Puterea, care a cautat o serie de subterfugii pentru a le refuza ori denigra. Cativa intelectuali de elita - Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Andrei Plesu, Dan Haulica - au facut demersuri pe langa Ion Iliescu sa accepte dialogul cu Piata Universitatii, precizandu-se ca “golanii” nu cer amanarea alegerilor (asa cum pretindeau ziarele Puterii).
Dar Ion Iliescu a mimat doar dorinta de dialog; intalnirea cu reprezentantii manifestantilor din Piata Universitatii a esuat dintr-un motiv clar: presedintele a refuzat filmarea dialogului, precum si prezenta ziaristilor. Puterea a evitat, in chip limpede, reflectarea mediatica fara controlul sau autoritar si cenzurant. In Piata Universitatii vorbeste, de altfel, la un moment dat, si un miner care denunta felul in care sunt solicitati ortacii sa participe la mitingurile pro Iliescu, dupa modelul adunarilor populare comuniste.
Una din nemultumirile acute ale manifestantilor din Piata Universitatii era aceea legata de ascensiunea fostei nomenclaturi de rangul doi in noile structuri ale Puterii.
De aceea, in “Golania”, unii vorbitori din Balcon vor prezenta metodele de dezinformare ale Puterii neocomuniste: partializarea adevarului, conservarea ignorantei, tehnica zvonurilor, incercarea de compromitere a adversarilor etc. In ziua de 16 mai, amenintati cu evacuarea violenta, manifestantii dau o declaratie prin care solicita pentru Piata Universitatii protectia opiniei publice internationale si a ONU. Cererea va ramine, insa, fara rezultat. La o luna dupa inceperea manifestatiei-maraton, majoritatea formatiunilor care au participat in Piata Universitatii (Asociatia 21 decembrie, Liga Studentilor, Grupul independent pentru democratie, Asociatia Studentilor Arhitecti) se retrag, pentru a nu pune in pericol viata grevistilor foamei. Se afirma ca se va apela saptamanal si lunar la o forma de protest, ca memento al revolutiei din decembrie 1989 si al “Golaniei”.
Romania libera, comentand comunicatul de retragere, considera ca, prin acest gest, manifestatia din Piata Universitatii “se retrage in mit”, sugerand inceputul unei legende a rezistentei in postcomunism. Grupul pentru Dialog Social afirma ca manifestatia-maraton a obtinut o victorie morala, chiar daca scopurile concrete ale protestelor nu au fost atinse. In schimb, alte formatiuni precum Consiliul National pentru Alianta Poporului si Asociatia 16-21 decembrie anunta ca nu vor parasi Piata Universitatii si ca raman alaturi de grevisti.
Prin acest flux si reflux, Piata Universitatii se videaza de o mare parte dintre “golani”, ramanand vulnerabila si mai usor de incriminat ca infractionala, intrucat grupurile interlope (desi in minoritate) devin mai vizibile. In luna iunie, manifestantii ramasi in Piata Universitatii initiaza marsuri de protest in fata Ambasadelor SUA si URSS, in Piata Victoriei si la Televiziune. Aceste marsuri sunt confuze in comparatie cu revendicarile radicale din Piata Universitatii aflata la momentul sau de apogeu.
Reactia Puterii la ceea ce se intampla in Piata Universitatii este vehementa. Dupa ce ii catalogase pe manifestanti drept “golani”, Ion Iliescu recidiveaza prin alte expresii: presedintele interimar considera ca protestatarii “se adapa” (fiind niste animale, adica).
Atunci cand, la conferinta de presa, un ziarist ii comunica intentia manifestantilor de a bloca Piata Universitatii pana la alegeri, Ion Iliescu replica, printr-o alta blamare jignitoare: “Sa fiarba in sucul propriu cat ii va duce rabdarea”. Presedintele se lauda, apoi, ca i-ar fi impiedicat pe muncitori sa vina sa evacueze Piata Universitatii (termenul folosit a fost, insa, nu a evacua, ci “a sterge”, cu sensul de a rade, a lichida). La aceeasi conferinta de presa, Ion Iliescu declara ca nu ii considera reprezentativi pentru poporul roman pe cei care au murit in 21 decembrie 1989, pe baricada de la Universitate, sustinand, mai apoi, ca manifestantii din Piata Universitatii sunt niste contrarevolutionari. Toate acestea evidentiaza intentia Puterii de a-i considera “bastarzi” pe protestatari, pentru a taia cordonul ombilical moral si psihologic care ii lega de revolutionarii din decembrie 1989.
Proiectati in sfera infractionala si animaliera, ei puteau fi mai usor sanctionati. Aflat in campanie electorala, Ion Iliescu declara despre “golani”, cu alta ocazie, ca stau “ca neghiobii in strada”, sugerand ca ar fi cazul sa se termine cu “comuna primitiva”. Limbajul grobian, nepotrivit, al presedintelui Iliescu, manifestat de mai multe ori in violenta campanie electorala din 1990, demonstreaza iritarea Puterii (cu sechele autoritare) la posibilitatea de a fi contestata moral (asa cum se intampla, de fapt, in Piata Universitatii).
Iritarea mocninda s-a preschimbat, cu timpul, in furie si in amenintarea cu suprimarea. Intentiile de lichidare a “comunei primitive” depun marturie pentru aceasta.
O serie de mitinguri pro FSN, concepute ca sustinatoare in special ale lui Ion Iliescu, propun lozinci contra celor din Piata Universitatii, de genul: “Iliescu nu ceda, muncitorii toti te vrea”, “Iliescu sa fii tare, cum a fost Stefan cel Mare”, “Iliescu vom vota, fara Kent, dolari, cafea”, “Iliescu e roman si are sufletul bun”, “Proclamatia de la Timisoara - atentat la democratie”.
Obsesiile participantilor la aceste mitinguri sunt strict legate de exaltarea figurii presedintelui interimar (in ciuda conditiei acestuia de fost aparatcik). La fel de obsedanta este iritarea fata de Proclamatia de la Timisoara, vazuta ca un fel de decalog periculos. In Dealul Mitropoliei are loc o manifestatie pentru sustinerea alegerilor din 20 mai, construita intentionat ca opusa celei din Piata Universitatii.
Se scandeaza: “Iliescu nu uita / Te votam cu totii/ Ca sa moara de necaz/ Lenesii si hotii” sau “Tara lui Eminescu voteaza cu Iliescu”. Un manifestant iritat de protestatarii din “Golania” declara: “Daca e studenti ei crede ca e mai destepti ca noi?” Se remarca din nou acuza de infractionalitate asupra Opozitiei, apoi confiscarea figurii poetului national (la fel procedase si Ceausescu) pentru a fi circumscris imaginii presedintelui “intelept”, in ciuda “nebunilor” (“golanii”); nu in ultimul rand, este detectabila alergia pe care o provoca conditia de student sau intelectual, vazut ca un inamic existential, de catre partizanii FSN sau Iliescu.
Acuzele de legionarism la adresa manifestatiei-maraton incep sa se faca tot mai mult simtite. Unul din ziaristii de la Adevarul incrimineaza scandarea “Libertate, te iubim, ori invingem, ori murim” ca fiind o adaptare dupa imnul legionar care suna astfel: “Capitane, te iubim, ori invingem, ori murim”. Romania libera se intreaba, contracarand atacul absurd, cum ar trebui atunci interpretata lozinca “Iliescu, te iubim, ori invingem, ori murim”, care aparea pe pancartele de la mitingurile pro FSN din Moldova. Acuzele de legionarism la adresa “Golaniei” se fac auzite pana in ultima zi a Pietei Universitatii, semn ca Puterea se pregatea pentru ziua de 13 iunie.
Romania libera relateaza cazul societatii Vulturul Brancovenesc, in numele careia au fost redactate manifeste de adeziune legionara, fara ca societatea sa fi avut stire de asa ceva. Inscenarea este considerata a fi tipica pentru masina de zvonuri a Securitatii inca active, in ciuda desfiintarii ei.
Manifestatia din Piata Universitatii a provocat o serie de solidarizari, atat din tara (unde, in cateva orase, au luat nastere piete-satelit ale celei bucurestene), cat si din strainatate. In ziua de 2 mai, studenti de la universitatile Cambridge, Harvard, Sorbona si Oxford se declara “golani” solidari cu studentii din Piata Universitatii (Liga Studentilor din Bucuresti se implicase deja in manifestatia-maraton, una din vocile esentiale fiind cea a lui Marian Munteanu - ma ocup aici doar de figura acestuia in timpul fenomenului Piata Universitatii 1990, nu si de involutia sa politica ulterioara).
Orasul Timisoara si societatea cu acelasi nume (care gandise Proclamatia) sustine ca in Piata Universitatii, incepand cu 22 aprilie, s-a declansat o noua revolutie (se mizeaza si pe simbolismul 22 decembrie 1989-22 aprilie 1990, patru luni de la revolutie).
Romania libera anunta ca Proclamatia de la Timisoara are peste 3 milioane de semnatari (cifra nu a fost, insa, verificata niciodata). Este de presupus ca cel putin cei care au votat Opozitia (adica 30% din votantii in 20 mai) vor fi semnat Proclamatia, mai cu seama pentru celebrul punct 8. Eugen Ionescu trimite telegrama de la Paris, declarandu-se “golan academician”, fapt care anuleaza persiflator asa-zisa infractionalitate a protestatarilor din “Golania”, venita dinspre Putere.
Foarte cunoscuta calugarita misionara Maica Tereza transmite, si ea, mesaj de solidaritate catre Piata Universitatii. Diferite tari europene isi trimit steagurile in “Golania” si diverse ligi pentru apararea drepturilor omului trimit, la randul lor, mesaje de solidaritate cu Piata Universitatii.
Golania: fiesta si ironie
Fenomenul Piata Universitatii nu a avut doar o anvergura morala, ci a constituit si un fenomen uman aparte. La 25 aprilie, Romania libera indica cifra de 30.000 de “golani” de toate categoriile (de la someri la universitari, de la “golan convins” la “golan manipulat”), participanti, mai cu seama seara, la manifestatia din Piata Universitatii.
Verva devine spectaculoasa si hibrida, intr-o etalare a unor forme variate de comuniune: de la fondul Odei Bucuriei la intonarea refrenului din Imnul golanilor (“Noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa, / Pana nu vom castiga libertatea noastra”). Se canta Desteapta-te, Romane si Hora Unirii. Exista chiar un fel de stratificare sociala a Pietei Universitatii, constituita din nuclee cu specific propriu, cercuri unite insa, in ciuda diferentierii lor, prin solidaritate.
Se canta, se parodiaza, se discuta, se fac acrobatii, exista si altercatii ori neintelegeri. In “Golania” locuiesc atat intelepti, cat si colerici, atat senini, cat si indarjiti. Piata Universitatii este Zona, o matrice vie, o luare in posesie a Bucurestiului (adica a inimii Romaniei) in deplinatatea constiintei. Iata cum arata stratificarea “zonei libere de neocomunism”: “Fiecare categorie sociala isi construieste la demonstratie propriul sau microclimat: mitingul intelectualilor subtiri se infatiseaza ca o mondenitate, al studentilor - ca un festival nocturn, mitingul celor foarte tineri - ca un moment disco si mitingul tiganilor ca o minisatra transplantata in centrul metropolei” (observa un reporter de la Romania libera).
Ziua, Piata Universitatii are un aspect oarecum dezolant (fiind locuita de grevistii foamei, bisnitari, curiosi, protestatari belicosi ori, dimpotriva, indolenti), animatia incepand dupa-amiaza si luand amploare din amurg pana la miezul noptii, cand spectacolul se stinge de la sine. Fenomenul Piata Universitatii se cuvine inteles si ca o “fronda jubilativa” desfasurata intr-un spatiu interetnic si intersocial, chiar daca cercul exterior al zonei libere de neocomunism a fost vizibil populat de lume interlopa, intentionat tolerata de fortele de ordine.
Spatiul Pietei Universitatii este, in acelasi timp, unul spectaculos ca decor: “Golania” isi asuma rolul de scena pe care se desfasoara o propaganda caricaturala la adresa comunismului. Scenografia isi are rolul ei: pancarte, afise, graffitti-uri, ecran de proiectie, confectionate de studentii de la Arhitectura si Arte Plastice.
Devenise Piata Universitatii inclusiv un spatiu boem? Faptul ca artistii de toate genurile (scriitori, filosofi, actori, plasticieni, arhitecti, muzicieni, regizori etc.) isi aflasera un loc de creativitate spontana pledeaza pentru o forma de happening. Se improviza sau, dimpotriva, se regiza persiflator dupa un scenariu gandit, se recitau poezii, se canta. Toate acestea puteau fi patetic-naive, dar isi aflau rostul lor in animarea “Golaniei” si in libertatea creatoare generata de Piata Universitatii.
Luna mai, pana la alegeri, reprezinta apogeul fenomenului Piata Universitatii, o adevarata fiesta. Se scandeaza “Noi suntem poporul!”, minoritatea protestatara din Piata Universitatii dorind sa atraga atentia asupra revendicarilor sustinute in continuitate legitima cu revolutia din decembrie 1989. Zeci de vorbitori (din toate categoriile sociale) se perinda la microfonul din Balcon, refuzand, in discursurile lor, ca Romania sa fie condusa de fosti comunisti si clamand o reinviere nationala fara pata.
Este criticata prezentarea deformata, la televiziune, a manifestatiei-maraton (nu degeaba se scandeaza “Ati mintit poporul cu televizorul!”, cu referire si la confiscarea revolutiei dupa ziua de 22 decembrie 1989). In afara figurilor de marca deja amintite, in Piata Universitatii apar Doina Cornea, Petru Cretia, Victor Rebengiuc si altii. Un oarecare aer de cenaclu (care va fi incriminat de Puterea postcomunista) il aduc cantecele lui Valeriu Sterian. Participanti la manifestatie sunt si reprezentanti ai unor grupari de tineret din Occident, suporteri ai unor echipe de fotbal, chiar cativa mineri. Paleta socio-umana este extrem de nuantata.
Este tot mai evident ca Piata Universitatii functioneaza ca un parlament spontan al minoritatii politice din Romania sau ca o “sezatoare” civica. Ironia este o alta caracteristica a manifestatiei din Piata Universitatii. Spionii Puterii, prezenti (cum altfel), si ei, la manifestatie, sunt ironizati: unui politist care fotografiaza clandestin i se confisca filmul, alti infiltrati sunt aplaudati. Una din atractiile manifestatiei-maraton a constituit-o parodia ca protest subtil, ca spectacol teatral la adresa cliseelor Puterii.
Astfel, cateva seri la rand, regizorul Nae Caranfil a parodiat, cu ajutorul manifestantilor, mitinguri electorale FSN-iste sau PCR-iste, decamufland, prin persiflare, mecanismele Puterii. Zornaitul cheilor, de pilda, era insotit de scandarea “ti-a sunat ceasul”, subintelegandu-se ca era vorba despre comunism. Se scanda cantat si “La palatul Cotroceni canta cucuveaua, / Iliescu si ai lui si-au gasit beleaua”, dintr-un fel de apetenta umoristica si persiflatoare vadita.
Provocatorii din multime erau aplaudati si, in general, se apela la ironie si nu la agresiune. Reprezentantii partidelor istorice au fost invitati in “zona libera de neocomunism” ca “golani” onorifici “manipulati de constiinta nationala”, prin aceasta fiind, din nou, ironizate acuzele si sloganele Puterii. La 8 mai, Doinei Cornea i se inmaneaza Diploma de “Golan” cu numarul 1.
Categoriile de “golani” se ramifica si nuanteaza la maximum in apropierea alegerilor: “golan pensionar”, “pui de golan”, “golan batran”, “golan radical”, “supergolan” etc. A existat si patetism, si anacronism in Piata Universitatii, a functionat, uneori, chiar o limba de lemn in sens invers, dar constanta manifestatiei-maraton, cel putin in luna mai, au fost ironia si spiritul parodic.
Atmosfera de feerie si sarbatoare a fost marcata de spirit religios: preoti si calugarite vegheau in Piata Universitatii. Zona libera de neocomunism era dominata, de sus, de o icoana expusa in Balconul Universitatii. S-ar putea interpreta, intr-adevar, spatialitatea Pietei Universitatii, ca omphalos al capitalei, ca operatie deschisa pe cord impotriva comunismului, in vazul lumii, ca matrice a unei libertati lucide. Unul din grevistii foamei va folosi o expresie foarte sugestiva, de altfel, aceea de “pamant sfintit” de mortii din decembrie 1989.
Asa se explica exaltarea unei alte greviste a foamei care simte in “Golania” un spatiu al jertfei, un altar autosacrificial, singurul loc unde moartea poate fi dusa pana la capat, iar implinirea ei ar fi o forma de mantuire: “Refuz sa mai mananc o mancare in comunism, refuz sa muncesc in comunism, refuz sa respir aerul dintr-o tara comunista: dar refuz si sa plec in alta tara, prefer sa mor aici”.
Ziaristii care vor analiza acest fenomen ii izoleaza pe grevisti intr-un spatiu aparte, numit “careu al foamei”. Acesta este, insa, intuit ca virtual careu al mortii sacrificiale. In orice caz, simbolurile religioase din Piata Universitatii au iritat Puterea: asa se face ca, in dimineata zilei de 13 iunie, cand ii evacueaza brutal pe ultimii protestatari si grevisti ai foamei, politistii vor “aresta” si icoana din Balconul Universitatii, ca si cum aceasta ar fi constituit un obiect-delict.
Grevistii foamei si-au avut rostul lor in Piata Universitatii. In prima faza, le este refuzata asistenta medicala de catre Crucea Rosie Romana. De-abia dupa ce se vor implica diferite organizatii medicale internationale, Crucea Rosie Romana isi va indrepta atentia asupra lor. Numarul total al grevistilor, decalat pe diferite perioade, a fost de 128.
In punctul maxim al grevelor foamei declansate in Piata Universitatii, numarul este de 68 de protestatari care afirma ca vor sa mearga pana la capat. La inceputul lunii iunie, ingrijorarea pentru starea grevistilor foamei sporeste.
Diferite asociatii profesionale se declara solidare cu ultimii mohicani din Piata Universitatii, solicitand ajutor medical pentru ei si conjurand Puterea sa intre in dialog cu protestatarii. Romania libera initiaza ideea de stafeta a grevei foamei, pentru a evita pierderea de vieti omenesti; sunt opriti doi tineri care voiau sa se transforme in torte vii, ca forma de protest impotriva indiferentismului sau dispretului Puterii la adresa a ceea ce se petrecea in Piata Universitatii.
Romania libera publica o serie de scrisori deschise adresate presedintelui Ion Iliescu, in care se insista asupra concretizarii unui dialog cu protestatarii ramasi in “Golania”. Nouasprezece grevisti ai foamei declara ca vor inceta greva daca li se vor da asigurari ca doleantele lor vor fi indeplinite: cererea cea mai importanta a acestora este infiintarea unui post privat de televiziune.
La 11 iunie, o comisie guvernamentala se intalneste cu o delegatie din Piata Universitatii, dar tratativele esueaza.
Agora zonei libere de neocomunism
Diferiti gazetari si intelectuali incearca sa interpreteze sensul “Golaniei”. Abordand fenomenul Piata Universitatii, prin feeria comuniunii ce se petrecea in centrul Bucurestiului, unii considera ca este vorba despre o “sarbatoare a constiintei eliberate de frica”. Asa se explica de ce spatiul Piata Universitatii devine o tribuna, un megafon al nemultumirilor impotriva Puterii, un loc de defulare socio-politica, o matrice de dialog si dezbatere, adica o agora.
Alte voci vad in fenomenul si in spatiul Piata Universitatii o matrice “a veghei”, “locul unui sfant Remember”, ca spatiu al adevarului si al puterii morale. Ideea de spatiu privilegiat, imaculat, va fi intuita si de alti comentatori ai fenomenului, care vorbesc despre un loc al dorintei de innoire, o mica Europa angrenata in a oferi “spectacolul unei vointe colective”.
Este observata ideea de spectacol cu procesiuni (amintind altarele improvizate, cu lumanari, unde erau pomeniti mortii din decembrie 1989), sesizandu-se o anumita forma de sacralitate practicata in “Golania”, ca spatiu aproape religios, distinct de restul Romaniei si de restul capitalei.
Fratricidul care avea sa se petreaca in 13-15 iunie 1990 este intuit de Romania libera si revista 22 care dezbat, la un moment dat, schisma intre diferite categorii sociale (muncitori si intelighentie), dar si schisma intre generatiile de parinti conservatori si elevi/studenti produsa de fenomenul Piata Universitatii.
Dupa alegerile din 20 mai, elevi de la cateva licee bucurestene au marsaluit pe strazile capitalei, purtand pancarte pe care scria: “Parinti, ne-ati vandut comunismului!”, alegerile fiind considerate a fi o frauda morala si o tradare a revolutiei din decembrie 1989 si a celor care au murit atunci.
In 24 aprilie, Politia incearca prima evacuare a protestatarilor, aplicand lovituri cu bastoanele de cauciuc. Sunt vanati, in mod aparte, “barbosii”, considerati, in mod vizibil, a fi impotriva Puterii (iata o tipica ramasita comunista de mentalitate). Inainte de alegerile din 20 mai, in Piata Universitatii erup tot soiul de provocari, chiar oferte virtuale cu armament. Prin aceste provocari se urmarea crearea unei motivatii pentru a se interveni in forta in contra “Golaniei”.
Cum diversiunile se amplifica, manifestantii declara intr-un comunicat oficial ca manifestatia-maraton nu are caracter electoral si nu cere amanarea alegerilor, intrucat nu propune nici un candidat si nici o grupare politica.
Opozitia sesizeaza ca operatorii TVR selecteaza, pentru a filma in Piata Universitatii, doar figuri suspecte de infractori. Intentia Puterii manipulatoare este aceea de a nu prezenta nucleul real al manifestatiei, alcatuit din fosti luptatori in decembrie 1989, studenti, intelectuali etc. La 30 mai, masini ale Salubritatii si buldozere incearca sa-i evacueze pe manifestantii nocturni din “Golania”. Sunt masati, in jurul Pietei Universitatii, inclusiv politisti, care se retrag pana la urma. In zorii zilei de 13 iunie 1990, insa, nimic nu va mai putea opri violenta exploziva.
Revista 22 acorda, la randul sau, o importanta aparte sloganelor din Piata Universitatii, sesizand umorul si ironia demonstrantilor, dar si luciditatea lor radicala: “Iliescu - Teoctist, / Comunist si Anticrist”, “PCR - FSN / Diferenta unde e?”, “FSN - agentura KGB”, “Iliescu esti ateu - Te va bate Dumnezeu”, “FSN, FSN, du-te in URSS”, “Timisoara - Bucuresti? Iliescu o patesti”, “Romani, ne credeti numai cand murim?”.
Unele dintre aceste slogane fusesera deja mediatizate in Romania libera sau chiar de gazetele Puterii, altele, cele cu alura religioasa, atrag atentia pentru intaia data. Continutul acestora trimite la ideea care a fost doar intuita in Piata Universitatii, fara sa fi fost afirmata raspicat decat rar, ca “Golania” a concretizat si un fenomen religios aparte, “eretic” - cum il percepeau autoritatile. Biserica Ortodoxa (ma refer la ierarhii ei) nu s-a implicat in Piata Universitatii; in schimb Piata Universitatii a fost locuita si vizitata de preoti-profeti ori de calugarite de veghe etc., ce si-au asumat individual participarea in “Golania”.
A functionat, astfel, un continut religios profund, acela al “Golaniei” ca altar laic impotriva neocomunistilor marcati de ateism, ce se instalasera la Putere. Figura ateului Ion Iliescu era cea mai notorie, in acest caz (fiind vizibile eforturile pe care le facea presedintele de a poza in “credincios”, pentru a fi in rand cu poporul roman, care isi redescoperise fervent credinta dupa decembrie 1989). Impotriva ipocriziei credintei oficiata din obligatie, Piata Universitatii opunea o forma vie, necanonica si, de aceea, neinteleasa decat partial sau aproape deloc de romani.
Stelian Tanase si Toma Roman incearca sa explice in 22 miza fenomenului Piata Universitatii. Cel dintai afirma ca inclestarea dintre Putere si “Golania” este aceea dintre noua nomenclatura (FSN intentionand sa instaureze o forma camuflata de dictatura, ascunsa dupa paravanul unei pretinse social-democratii) si cei care vor pana la capat o democratie anticomunista. Protestatarii din Piata Universitatii au intuit in FSN un avorton al revolutiei din decembrie 1989, de aici radicalismul manifestatiei-maraton. Stelian Tanase analizeaza frica din timpul ceausismului, care a fost inlocuita, in postcomunism de “frica de libertatea celorlalti”, Puterea din 1990 facandu-se vinovata de rationalizarea fricii prin mistificari, dezinformari, instigari la violenta, diversiuni si provocari. Toma Roman apeleaza la termenul politologic cel mai adecvat pentru confiscarea Puterii efectuata de FSN: acela de restauratie.
Toma Roman explica mecanismul prin care FSN a uzurpat revolutia din decembrie 1989: in vidul de putere din timpul revolutiei, s-au regrupat fosti demnitari PCR de rangul doi (acestia functionasera in constiinta colectiva ca dizidenti in ceausism) care au creat o formatiune “monolitica” (Frontul Salvarii Nationale).
Acesta s-a simtit amenintat de reinvierea partidelor istorice (care au fost imediat demonizate in mass-media), drept care FSN a renuntat la apolitismul clamat initial si s-a constituit in partid, apeland la fosta nomenclatura de rangul doi, mercenari si naivi manipulabili. Piata Universitatii s-a dorit, la randu-i, o regrupare (insa tocmai impotriva confiscarii revolutiei) a marginalilor, fosti detinuti politici, studenti (care erau acceptati de Putere doar in ipostaza eroilor morti in decembrie 1989), intelectualilor de elita etc.
Foarte elocvent este si titlul unui articol de Florin Iaru, publicat tot in 22, Poporul era sa fure Revolutia Securitatii, autorul demonstrand tocmai divergenta intre uzurpatorii reprezentati de FSN si Ion Iliescu, si cei care protesteaza in Piata Universitatii, pentru a recupera revolutia confiscata si idealurile acesteia.
Articolele de analiza si reportajele din revista 22 insista pe ideea de stare de gratie si umor din Piata Universitatii. Populatia “Golaniei” nu este mitizata, ci nuantata: sunt prezentati atat “iacobini”, cat si Don Quijoti, intr-un ambalaj de Tienanmen bucurestean. Termenul de golan este transfigurat intr-o legitimatie de onoare, derapajul verbal al lui Ion Iliescu fiind metamorfozat intr-o decoratie.
De aici, paleta larga a termenului de “golani”: de la “golan - fost huligan”, la “golan tenace” etc. Poreclele liderilor aflati la Putere (Ion Ilici Iliescu si Pedro Urdemalas, adica Urzeste Rele, cum il numeste Sorin Marculescu), care ravneau sa demonizeze Piata Universitatii, fac parte, alaturi de umorul debordant, dintr-un spectacol ironic.
Televiziunea vinovata mai ales pentru dezinformarea provinciei este taxata persiflator, precum mincinosul Pinocchio, multimea scandand: “Sa ii creasca nasul”. Atmosfera de satira la adresa Puterii neocomuniste, hazul, explozia glumeata, veselia, spiritul hazliu si ghidus au facut din “Golania” un spatiu al libertatii creatoare, fapt observat si comentat de gazetarii Opozitiei.
Astfel, Piata Universitatii este perceputa de intelighentie ca fiind Zona, o enclava etica, sugerandu-se sacralitatea si legitimitatea ei morala. In centrul Zonei se afla tocmai cladirea Universitatii, cetate a intelectualitatii, fortareata a studentilor, a mintilor libere, a creierelor nereeducate. Ideea de fortareata spirituala va fi cea care ii va leza pe politisti si mineri, acestia intuind gherila studentilor, nonconformismul lor de gandire, drept care Universitatea va fi nu doar asediata, ci vandalizata in 13-15 iunie 1990. Mai cu seama ideea de universitate era cea pe care minerii simteau nevoia sa o pedepseasca.
Invazia minero-securistilor
Cu putin inaintea mineriadei, in 22 sunt publicate inregistrarile pe banda din dimineata de 24 aprilie, cand Politia incercase pentru intaia data sa evacueze violent manifestantii din Piata Universitatii: termenii folositi sunt elocventi: “sa intre cu bastoanele in ei”, “sa intre cu forta in ei”, “despicati-i in patru”. La 13 iunie 1990, indicatiile aveau sa fie concretizate si mai apoi (in 14-15 iunie) surclasate de mineri.
Piata Universitatii s-a nascut din nevoia de tribuna a dezamagitilor care nu se simteau reprezentati de regimul Iliescu. Ea a incarnat o directie anticomunista radicala, spatiul “Golaniei” devenind un megafon al nemultumirilor impotriva Puterii, o agora. Aspectul si continutul de “confrerie, cu propriile ei ritualuri, cu cantecele, sloganurile, tribunii, cu folclorul ei propriu” a facut ca Piata Universitatii sa-si creeze o mitologie specifica (Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, Romania, cartea alba. 13-15 iunie 1990); la nivel afectiv-etic, ea a avut un continut de cruciada si de scoala formatoare moral.
La aproape sase luni de la revolutia din decembrie 1989, prin ziua de 13 iunie si mineriada consecutiva, Puterea a recurs la aceeasi maniera de reprimare ca si Ceausescu. Este posibil ca ziua de 13 iunie sa fi fost intentionat aleasa de Putere, mizandu-se pe ideea de cifra fatidica si nefasta. In atacurile din 13 iunie au fost implicate elemente ale fostei Securitati si ale Politiei, precum si diferiti infractori ori mercenari. Venirea minerilor (proiectati anume de Putere sub sigla falsa a “bunului salbatic”, aspru, dar onest, primitiv, dar drept) a fost strict legata de pedepsirea studentilor, partidelor de opozitie si ziarelor care simpatizau Opozitia, dar cei vizati in mod special au fost studentii, intrucat devastatorii au avut ca tinta fixa cladirea Universitatii.
Din perspectiva Opozitiei, minerii din 1990 sunt niste “creiere spalate”, niste indivizi manipulati, ei nemaifiind mostenitorii morali ai protestatarilor din 1977. Ceea ce s-a petrecut in timpul mineriadei din iunie 1990 a fost un fel de “fenomen Pitesti” adaptat la postcomunism, fiindca a demonstrat ideea de fratricid, intentionat pusa in scena de catre Putere. Fratricidul a fost nu doar moral si psihologic, ci si brutal fizic: mortii celei mai violente si salbatice mineriade din Romania au fost inhumati ca neindentificati la cimitirul Straulesti.
Voi prezenta acum, pe scurt, concluziile Raportului asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, sintetizate de Grupul pentru Dialog Social si de Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania - Comitetul Helsinki. In viziunea raportorilor, ziua de 13 iunie a constituit o inscenare a regimului Iliescu si un “pretext cinic pentru declansarea teroarei din 14-15 iunie” impotriva Opozitiei si a simpatizantilor acesteia; “actiunea terorista” din cele doua zile “a fost premeditata si organizata la cel mai inalt nivel, cu participarea esentiala a Securitatii” (un rol central avandu-l instigatorii).
Raportul foloseste, la un moment dat, un termen improvizat, dar adecvat, pentru membrii represiunii din 14-15 iunie, acela de minero-securist; identitatea aceasta hibrida exprima cel mai bine amestecul de membru al politiei secrete de odinioara si miner-mercenar in slujba Puterii neocomuniste.
Abuzurile si violentele din zilele 13-15 iunie s-au concretizat in scene de un primitivism aberant: de la maltratari variate la macularea unor simpatizanti ai Opozitiei prin intentia de a urina asupra acestora, urinarea propriu-zisa pe carti si in salile Universitatii, calificarea studentelor drept “tarfe” si agresarea lor ca atare si, in general, timorarea si molestarea tuturor intelectualilor considerati “imputiti” si “omorati” cel putin prin batjocura. In actiunile de maltratare, minerii au avut un fel de antrenori-mentori, proveniti fie din foste cadre ale Securitatii, fie din aparatul politienesc.
Agresorii s-au manifestat si ca jefuitori, victimelor sustragandu-li-se bani, bijuterii, ceasuri, aparatura: acestea erau, apoi, negociate intr-un fel de troc intermineresc. Mentalul minerilor a functionat, in acest caz, dupa modelul asediatorilor care, odata orasele cucerite, treceau la jefuirea cetatilor, violarea femeilor, uciderea barbatilor, incendierea locuintelor etc. Nu trebuie uitata nici actiunea rasista a minerilor contra tiganilor bucuresteni, prin invadarea catorva cartiere din capitala, jefuirea unor familii si maltratarea membrilor acestora.
In Romania, cartea alba. 13-15 iunie 1990, Mihnea Berindei, Ariadna Combes si Anne Planche ajung la aceleasi concluzii. Ziua de 13 iunie a constituit un urias “montaj” al Puterii (fiind coordonata de presedintele Ion Iliescu si premierul Petre Roman, alaturi de acestia fiind angrenate si figuri extrem de dubioase precum Gelu Voican-Voiculescu, instrument-calauza si in procesul cuplului Ceausescu, din decembrie 1989).
Discursul lui Ion Iliescu, din seara de 13 iunie, in care este folosit, de la o tribuna oficiala, termenul de “rebeliune legionara” si “extremism” joaca rolul unui “catehism” pentru dogma politica a zilelor urmatoare. Folosindu-se, in acuzele asupra episoadelor violente ale zilei de 13 iunie, termenul legionar, se miza de fapt pe o reactie pavloviana a inconstientului colectiv al romanilor intoxicati, de catre comunisti, cu sintagma “rebeliune legionara”, care consacrase tentativa de lovitura de stat din 1941, oficiata de catre Garda de Fier.
Mineriada din iunie 1990 a fost o “operatiune premeditata, organizata si dirijata la scara nationala, bine orientata pe teren, si implicand in consecinta raspunderea totala a autoritatilor la cel mai inalt nivel”. Organizatorii directi ai violentelor au fost Puterea (Ion Iliescu, FSN, Guvernul) si Serviciul Roman de Informatii, in care fusese deversata Directia a V-a a Securitatii. “Arta” provocarilor si manipularii, de catre fosta Securitate, a fost esentiala in violentele din iunie 1990, mineriada fiind vizibil inrudita cu surorile sale mai mici din ianuarie si februarie, dar si cu schisma interetnica din martie, de la Targu Mures.
Cat despre mineri, violentele comise la vedere li s-au datorat acestora in iunie 1990, dar a existat si o violenta comisa la adapost de ochii populatiei (in arest), actionata de politisti si de membrii fostei Securitati. Asa se face ca minerii din iunie 1990 au avut diferite identitati: mineri reali (mobilizati cu de-a sila de sindicate si directori de mine), mineri recent incadrati (majoritatea infractori reeducati la locurile de munca), falsi mineri (politisti deghizati in ortaci).
Acestora li s-au adaugat politistii-umbre si civilii (securisti) calauze. Aceasta este, deci, povestea Pietei Universitatii in 1990, pe care nadajduiesc ca am reamintit-o celor care au trait-o si relatat-o pe intelesul celor care fie au auzit cate ceva despre ea, fie afla acum pentru intaia oara care i-au fost continuturile morale si legitimitatea.
