Festivalul Filmului Britanic 2005

Editia din aceasta toamna a festivalului - a X-a - a fost cea mai reusita din ultimii ani (selectioner Mihai Chirilov). A grupat 13 filme de lung metraj (fictiune), plus o serie de documentare de scurt metraj si de animatie. Si, pe langa Bucuresti, filmele au fost proiectate la Cluj, Timisoara si Iasi.
Surpriza din acest an a fost retrospectiva Sally Potter, cu trei filme: Orlando (1992), The Man Who Cried (2000) si Yes (2004). Cu venirea in persoana a regizoarei la Bucuresti! Sally Potter e o regizoare singulara in peisajul britanic, iar Orlando, dupa romanul Virginiei Woolf, e unul din cele mai frumoase si fascinante din intreaga istorie a cinematografului. Filmul a fost prezentat la Bucuresti cu ani in urma, chiar in Festivalul Filmului Britanic, daca nu ma-nsel, iar redescoperirea lui lasa un efect la fel de puternic ca si descoperirea de atunci. Desigur ca un merit major il are textul scriitoarei, dar transpunerea in imagini de o frumusete ce-ti taie respiratia e, cu siguranta, meritul regizoarei. Si al scenografei Sandy Powell, ale carei costume intregesc un tablou-regal. Din distributia plina de surprize: Tilda Swinton, Jimmy Sommerville si Quentin Crisp in rolul Reginei Elizabeta.
Sally Potter nu e nici prolifica (5 filme in 20 de ani, din care cateva au fost transmise si la televiziunile romanesti: The Tango Lesson, din 1997; The Man Who Cried; si chiar Orlando, acum vreun an). Si nu e nici ceea ce s-ar numi un “autor”, al carui stil sa-l recunosti imediat, sa fie constant de la un film la altul. Sally Potter e suprinzatoare insa cu fiecare nou film. The Man Who Cried, pe langa distributie (Christina Ricci, Johnny Depp, Cate Blanchet si John Turturo), uimeste cu muzica Tarafului Haiducilor. Insusi Johnny Depp interpreteaza (excelent) un tigan roman la Paris, in ajunul invaziei Frantei de catre Germania nazista. Muzica, de altfel, e foarte importanta in filmele lui Sally Potter, ca si dansul (regizoarea are studii de coregrafie si a pus bazele unei trupe de dans). The Man Who Cried nu e unul din varfurile filmografiei sale, dar exista in el scene - in special cele pe muzica tiganeasca - remarcabile.
In sfarsit, Yes mizeaza, ca si The Man Who Cried, pe relatiile dintre oameni de rase si culturi diferite si pe felul cum se inteleg sau nu se inteleg acestia. Impletire stranie de teme (si rime, pentru ca actorii vorbesc in rime!) shakespeariene si contemporaneitate, filmul e un experiment pe alocuri naucitor si deconcertant. Reusit insa, ceea ce ne demonstreaza inca o data ca Shakespeare e universal in spatiu si timp (sic!). Are constructia alambicata a unei piese de Shakespeare si jongleaza cu paradoxuri cu o usurinta si o naturalete de invidiat. E, pe scurt, un film cu totul special, in egala masura fantezist si riguros.
Insasi deschiderea din acest an s-a facut cu un film provocator - My Summer of Love (2004), de Pawel Pawlikowski. I-a indignat pe unii (cu atat mai bine!) povestea de dragoste dintre doua adolescente. Un film cu o iubire pacatoasa, lesbiana in deschiderea unui festival! Ei bine, mic burghezii (ori habotnicii, dupa caz) isi gasesc locul mai degraba in fotoliu, la o telenovela ori la templu. Pentru ca, daca sunt incapabili sa aprecieze scene de cinematograf pur, abundente in film, si sensibilitatea cu care e spusa povestea, n-au nimic in comun cu Filmul. Macar la imaginile extrem de romantice, contrapunctate de muzica lui Edith Piaf sa fi vibrat...
Tot provocator - si excelent! - a fost Stage Beauty (2004), filmul de inchidere, in regia lui Richard Eyre, prezentat de insusi regizorul venit la Bucuresti. Ambiguitatea sexuala e si aici o constanta - actiunea e plasata in 1660, pe cand femeilor le-a fost permisa urcarea pe scena, de catre Charles II. E presarat cu replici de o aciditate coroziva, care lasa gaura acolo unde pica. Somptuos ca decoruri si costume, foarte inteligent ca dialoguri, Stage Beauty e un spectacol savuros.
Unul din cele mai interesante filme din acest an a fost Frozen (2004), debutul regizoral al lui Juliet McKoen. Pe langa rolul remarcabil pe care-l face Shirley Henderson (excelenta si-n rolul cameristei-povestitoare din Yes), Frozen e, asa cum o indica si titlul, un film de atmosfera. Il poti considera o adevarata divagatie pe marginea cuvantului frozen/inghetat, ce revine obsesiv, in mai multe ipostaze, pe toata durata filmului: de la permanenta senzatie de frig a fetei care-si cauta sora de cativa ani, pana la depozitele de peste congelat si la peisajele dezolante si incremenite.
Tot de atmosfera (si tot dezolanta) e si Code 46 (2004), al unuia din cei mai prolifici si versatili regizori britanici actuali - Michael Winterbottom. Code 46 e un SF plasat intr-o lume obsedata de boli, o ipohondrie ajunsa la paranoic, in care exista cei care traiesc in orase (protejate) si cei care traiesc “afara”. Tim Robbins si Samantha Morton sunt implicati intr-o poveste de dragoste blamata, caci unul apartine lumii orasului, celalalt (fata) e expulzat afara.
Fakers (2003), de Richard James, e o comedie-thriller usurica, nu rea, cu destula imaginatie, despre descoperirea unui desen al unui artist sicilian, desen despre care se banuia ca exista, dar nimeni nu stia unde, si despre reproducerea lui (in falsuri) in mai multe exemplare. Iar Man About Dog (2003), de Paddy Breathnach, o comedie foarte british, deloc rea, plasata tot in lumea interlopa (din Irlanda si Irlanda de Nord). Chiar si Ladies in Lavender (2004), de Charles Dance, ale carui prime cadre, de film cuminte de epoca, te fac sa te astepti la ce e mai rau, aluneca intr-o zona tratata cu mare sensibilitate, atunci cand Daniel Brühl (Goodbye, Lenin!) e gasit inconstient pe o bucatica de plaja apartinand surorilor interpretate de Judi Dench si Maggie Smith (adorabile amandoua). Asta pentru ca Ursula (Judi Dench) se indragosteste de el... Ceea ce urmeaza nu aluneca in tragedie, ci e mentinut pe o linie mediana, a moderatiei. Tot film de debut.
Dead Man’s Shoes (2004), de Shane Meadows, e un thriller bine tinut in mana, cu o puternica tusa british. Nu e o capodopera, dar e un film onorabil. Iar Blind Flight (2003), de John Furse, prezentat drept o “drama psihologica”, intra puternic in zona politica de mare actualitate - cea a rapirilor de persoane. E bazat pe un caz real, cel al rapirii in Liban a doi barbati, un britanic si un irlandez, care au fost eliberati dupa mai multi ani de captivitate. Atmosfera de teroare e destul de puternica, relatiile dintre unele personaje (cei doi detinuti - Ian Hart si Linus Roache) bine conturate, dar altele (dintre cei doi si libanezii care-i tin captivi) de-abia schitate. Filmul nu exceleaza nici pe taramul justificarilor, in cele doua tabere, dar atinge corzile sensibile ale actualitatii. Iar impartialitatea ii reuseste doar din cand in cand.
Si, cum selectionerul acestei editii a fost Mihai Chirilov, nu putea lipsi exemplificarea genului horror. Creep (2004), de Christopher Smith (film de debut) e destul de reusit vizual, dar fara alte merite. Iar gaselnita din final, cu banutul aruncat fetei care a trecut toata noaptea prin chinurile iadului prin culoarele metroului londonez, si care-l plaseaza intr-o zona a derizoriului, nu reuseste sa-l ridice decat pana la linia de plutire.