Finlandizarea Asiei de Est?

În ultimii 75 de ani, oceanele şi spaţiul de deasupra lor se aflaseră sub supremaţia Flotei Navale a Statelor Unite. Mobilitatea fără egal deţinută pe mare, în aer şi sub apă, capacitatea de a-şi proiecta puterea rapid şi decisiv oriunde în lume îi conferiseră Americii o influenţă lipsită de rival. Şi totuşi, toate acestea vor fi devenit istorie în 2015, când portavionul USS George Washington a fost trimis pe fundul Mării Chinei de Est. Mai mult de 4.000 dintre membrii echipajului au pierit atunci. Incidentul nu a semnalat doar o răsturnare a balanţei de putere din Asia, ci şi zorii unei ordini noi, o ordine în care Beijingul înlocuia treptat Statele Unite.

Fragmentul de mai sus ar putea deveni secvenţa unui viitor succes de boxoffice - Un Pearl Harbor de secol XXI. Aşa începe un articol semnat de comandorul James Kraska, intitulat sugestiv Cum au pierdut Statele Unite războiul naval din 2015 şi publicat, anul trecut, pe celălalt mal al Atlanticului. Cum era de aşteptat, articolul a generat controverse profunde. Dar, dincolo de scenariul senzaţionalist, utilitatea demersului său constă însă în faptul că plasează în lumina reflectorului tendinţe care ar putea modifica decisiv peisajul strategic din Extremul Orient. Mai mult, articolul lui Kraska  scoate în evidenţă o amplă dezbatere care se deşfăşoară acum în Statele Unite. Este şi ceea ce îşi propune articolul de faţă-o introducere succintă în această dezbatere, altfel de mare interes pentru spaţiul euroatlantic.

Bunăstarea economică acumulată în ultimele două decenii de către China a permis acesteia să investească masiv în dezvoltarea de tehnologie militară. În timp, consecinţele geopolitice ale avansului său tehnologic s-ar putea dovedi de-a dreptul „revoluţionare“ pentru statu-quo-ul regional. Chiar la sfârşitul săptămânii trecute, mai precis, vineri 6 august, o ştire venită pe fluxul Associeted Press (AP) părea să confirme temerile „avant la lettre“ ale comandorului James Kraska. Articolul AP prezenta profilul unei rachete convenţionale Dong Feng 21D, botezată deja în jargonul militar drept „ucigaşul de portavioane“, şi care ar putea să lovească la o distanţă de până la 1.500 de km.

Analiştii estimează că, perfecţionată, o astfel de tehnologie ar putea să schimbe regulile jocului în regiune. Marea Chinei de Sud şi, în general, apele din apropierea litoralului chinez, inclusiv cele internaţionale, s-ar putea transforma într-o zonă inaccesibilă („a no-go area“) pentru portavioanele americane. Probabil că, în timp, primul vizat de aceste evoluţii tehnologice este Taiwanul (pe care Beijingul îl consideră teritoriu chinez). În trecut, supremaţia navală americană era suficientă pentru a transmite Beijingului un foarte puternic mesaj de PR: „să nu îndrăzniţi nici măcar să strănutaţi“ spre Taipei, pentru că, mai întâi, va trebui să treceţi de noi. Un mesaj perfect valabil la jumătatea anilor ’90. În 1995/1996, când Beijingul a lansat câteva salve de rachete în direcţia Taiwanului, portavionul USS Nimitz şi-a făcut imediat apariţia în strâmtoarea Taiwan „convingând“ China să renunţe la exerciţiul său de diplomaţie coercitivă. Dar, atunci, portavioanele americane erau invulnerabile, emblema unei supremaţii navale confortabile şi fără rival.

Cu totul altfel stau lucrurile astăzi. În numai 10 ani, chinezii dezvoltaseră deja submarine care puteau să apară „nedectate“ în perimetrul imediat al portavioanelor SUA din Pacific. Astăzi, capacităţile antiacces ale Chinei (rachete balistice, rachete de croazieră anti-navă sau submarine) pot ameninţa serios toată infrastructura de descurajare a SUA din regiune, inclusiv bazele pivot din Guam şi Okinawa, pe care se sprijină întreaga prezenţă americană din Extremul Orient. „Navele SUA au fost doar de două ori atât de vulnerabile - în faţa japonezilor în cel de-al doilea râzboi mondial şi în faţa bombardierelor sovietice în timpul Războiului Rece“, a declarat pentru AP, Toshi Yoshihara, profesor la U.S. Naval War College. Beijingul şi-a învăţat bine lecţia de la jumătatea anilor ‘90, când a înţeles că nu poate concura cu America într-un meci convenţional şi câştiga. Astfel că a adoptat o logică asimetrică, „insurgentă“, investind masiv în capacităţi care cultivau în sine un avantaj comparativ, dar întotdeauna speculând vulnerabilităţile adversarului.

Această filosofie de apărare semnalează însă un discernământ strategic aparte, a cărui ţintă rămâne anularea supremaţiei deţinute de SUA în Pacific. Pe termen lung, ambiţiile Beijingului par să developeze intenţia de a ţine fizic la distanţă America de o virtuală „străinătate apropiată“ chineză, impunând, de facto, o sferă privilegiată de interese geopolitice. Un prim perimetru vital pare să fie Marea Chinei de Sud (revendicată ca parte din zona economică exclusivă a Chinei). Apoi, acesta s-ar putea extinde, nu prin război, ci prin „victorii lipsite de sânge“: „convingând Seulul, Taipeiul şi Tokyo că, pe fondul noului raport de putere, acestea ar trebui să reconcilieze interesele Chinei, reducând legăturile cu Statele Unite. Pe scurt, succesul Chinei în acest demers ar putea conduce la finlandizarea Asiei de Est (statele mici îşi vor conserva suveranitatea naţională în timp ce politica lor externă va fi reconciliată cu interesele noii puteri dominante)“, consideră Andrew Krepinevich, un prestigios analist de politici de apărăre.

Revista 22 a solicitat opinia a doi reputaţi experţi asupra consecinţelor geopolitice ale ascensiunii Chinei.

Viitoarea competiţie pentru Marea Chinei de Sud

Abraham Denmark, Center for New American Security: „Marea Chinei de Sud se poate transforma într-o «Fulda Gap» a secolului XXI. Ar putea fi o combinaţie între ceea ce a fost în trecut Mediterana şi Pasul Fulda, care despărţea Germania de Vest de cea din Est (un punct extrem de sesibil în logica Războiului Rece, pentru că, foarte probabil, pe aici s-ar fi desfăşurat o eventuală invazie a tancurilor sovietice): pe de o parte, un major centru economic şi comercial, un punct de interacţiune între civilizaţii; pe de altă parte, regiunea ar putea avea cam acelaşi rol simbolic pe care l-a jucat Germania în timpului Războiului Rece. Dacă Statele Unite, China şi celelalte puteri vor reuşi să coexiste, să colaboreze împreună pentru securizarea rutelor maritime, Marea Chinei de Sud va fi o regiune extrem de dinamică. Dacă, dimpotrivă, se va îndrepta în direcţia opusă, Marea Chinei de Sud va deveni teatrul principal al unei competiţii şi rivalităţi navale fără precedent“.

1914 reloaded?

Christopher Layne, George Bush School of Government and Public Service: „Oricine este interesat de interacţiunea dintre SUA şi China ca mari puteri ar trebui să recitească cele două memorandumuri britanice din 1907, care descriu ascensiunea Germaniei, ca putere emergentă. Primul, redactat de lordul Sanderson, concluziona că motivul profund pentru care germanii concurează împotriva Imperiului Britanic ţine de percepţia acestora, care vedeau în Londra un imperiu puternic, prea puţin interesat de reconcilierea ascensiunii lor. Al doilea, redactat de Sir Eyre Crowe, constata sec că germanii sunt lacomi şi nebuni după putere şi că ar fi o prostie să se accepte presiunile lor. Astăzi, observăm cam aceleaşi ingrediente care, atunci, au contribuit la atmosfera, care, ulterior, a precipitat furtuna din 1914: rivalitate navală, o competiţie pentru controlul resurselor, foamea chinezilor pentru a fi recunoscuţi ca egalii americanilor, dorinţa de avea acelaşi status şi prestigiu pe care SUA îl deţin în organizaţiile internaţionale. Cam la asta se reducea şi rivalitatea anglo-americană înainte de 1914. Consider această analogie ca fiind foarte convingătoare: o Chină emergentă ar putea urma traiectoria Germaniei wilhelmiene“.