De același autor
În ianuarie m-am oferit să lucrez ca voluntar pentru un festival de film care se numeşte SEE Fest şi a cărui misiune este aceea de a familiariza spaţiul cultural american cu sud-estul Europei. Filme din: Albania, Austria, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Grecia, Ungaria, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Slovenia şi Turcia sunt prezentate de la mijlocul anilor 2000 publicului din Los Angeles, în colaborare cu Goethe Institut.
Prin filiera SEE Fest am aflat de a doua ediţie a festivalului maghiar de film documentar şi scurtmetraje care a avut loc în perioada 25 martie-3 aprilie 2011. Şi cum deschiderea festivalului se întâmpla în una dintre sălile celebrei Facultăţi de Artă Cinematografică din cadrul USC (University of Southern California), m-am grăbit să devin spectator, mânată, pe de-o parte, de curiozitatea unui festival de film maghiar care prindea rădăcini în universitatea care mă găzduieşte şi, pe de altă parte, tributară nostalgiei şi dorului de casă, casă care pentru mine înseamnă şi cultura maghiară, crescând în lumea orădeană de confluenţe culturale.
De-a lungul anilor, am trecut în fiecare Curriculum Vitae pe care l-am trimis spre evaluare şi limba maghiară, o limbă care s-a lipit de mine fără ca vreodată să fi încercat să o învăţ sistematic, aşa cum făcusem cu franceza, engleza sau spaniola. Limba maghiară a fost parte a copilăriei mele şi, în naivitatea mea, mulţi ani la rând am crezut că toţi românii de pe frontiera de vest vorbesc şi înţeleg limba maghiară la perfecţie. Mulţi ani mai târziu, am fost surprinsă să descopăr că raţionamentul meu fusese greşit, că doar o mică parte reuşesc să depăşească bariera celor câtorva cuvinte uzuale. Şi pentru a lăsa stratul maghiar să rodească în adultul care devenisem, am devenit un plătitor de extra-opţiuni la furnizorul de servicii de televiziune prin cablu, bifând de fiecare dată „pachetul unguresc“, cum era numit.
Cu acest sentiment am ocupat un loc în sala Stark Family Theater. Curiozitatea mea s-a transformat repede în tristeţe, căci în jurul meu se vorbea exclusiv în limba maghiară. În afară de o mână de străini autentici, printre care mă număram şi eu, publicul era în exclusivitate format din emigraţia maghiară americană din Los Angeles. Majoritatea erau oameni cu părul alb deja, iar cei câţiva outsideri care veniseră, printre care doi asiatici, era greu de apreciat cât veniseră datorită interesului pentru zona culturală şi nu exclusiv pentru interesul culinar-cultural, deoarece fiecare eveniment care se desfăşoară pe teritoriul universităţii este urmat de un cocktail, un fel de masă în oraş, fără nicio obligaţie alta decât aceea de a fi spectator pentru o oră-două.
La intrarea în sală, fiecare spectator a fost întâmpinat de o strângere de mână din partea consulului general al Ungariei la Los Angeles, domnul Balázs Bokor, cu rang de ambasador aici. În alocuţiunea de dinaintea programului serii a prezentat pe scurt cele două filme care urmau să ruleze – un scurtmetraj şi un documentar –, asigurând audienţa că, după prezentarea acestora, holul facultăţii va aştepta cu vin unguresc şi câteva bucate tradiţionale.
Burtă şi ceapă (Szalontüdő), un scurtmetraj regizat de Márton Szirmai, este povestea comportamentului unui sărac şi unui bogat din Ungaria capitalist-europeană în faţa unei farfurii cu mâncare tradiţională ungurească, cumpărată de la un bufet stradal. O comedie subtilă şi profundă, scurtmetrajul este mut, fără nicio replică. Fundalul sonor este asigurat de un cântăreţ stradal care face muzică lovind ritmic borcanele de murături ale bufetului, de data aceasta curate şi umplute doar cu apă. Inteligenţa filmului constă în surprinderea stereotipului est-european al omului necăjit, care se supune şi, nevrând să intre în dispute, împarte farfuria cu un altul care greşise masa şi se aşezase în faţa unei farfurii pe care n-o plătise.
Filmul de rezistenţă al serii a fost Povestea grupului Muzsikás (Muzsikás történet), un documentar realizat în 2009 de către regizorul Tóth Péter Pál şi care analizează istoria de 35 de ani a celui mai renumit şi important grup de muzică populară – folk maghiară. Acest grup, cu număr variabil de membri dintre care trei au supravieţuit de la înfiinţare, a îmbogăţit patrimoniul cultural al Ungariei datorită folclorului cules şi prelucrat, iar prin colaborările internaţionale au făcut tradiţia şi cultura maghiară mult mai accesibile, populare şi respectate.
Muzsikás este responsabil de culegerea şi prelucrarea folclorului maghiar, inclusiv din zone ca ţinutul secuiesc românesc, la care în subtitrarea în limba engleză se face referire la „Transylvania“, fără niciun alt indiciu. Grupul a primit numeroase distincţii internaţionale, a cântat în toate marile săli de concerte din lume. Popularitatea lor a devenit fenomen în masă în clipa în care au lansat moda dansurilor populare prin înfiinţarea unei săli unde, indiferent de vârstă, cei care veneau erau iniţiaţi în dansuri tradiţionale. Efortul lor a dus la conservarea folclorului maghiar, în clipa de faţă 10% din populaţia Ungariei cunoscând dansurile tradiţionale maghiare, ca şi cum ar fi membri de grup folcloric profesionist. Una dintre membrele grupului, Martha Sebestien, a devenit star internaţional, promovată şi pe coloana sonoră a filmului Pacientul englez. De asemenea, violonistul Alexandru Bălănescu a susţinut o serie de concerte cu grupul, în încercarea sa de a-l înţelege pe compozitorul maghiar Béla Bartók, a cărui inspiraţie venea din zona muzicală folclorică ungurească.
Am ieşit din sală repetându-mi într-una: „Unde vine Transilvania?“. Potrivit subtitrării, Transilvania părea o entitate nedefinită, un no man´s land, o Palestină sud-est-europeană, adică un nume cunoscut de toată lumea, dar despre ale cărei coordonate istorice şi geografice nimeni nu ştia cu exactitate. Am vrut să-i adresez întrebarea domnului Balázs Bokor şi, în aşteptarea momentului prielnic, am gustat un pahar cu un vin roşu unguresc din zona viticolă ungară Pannonhalma.
Sub imperiul gustului, am amânat confruntarea pe mai târziu, lăudând vinul al cărui buchet semăna cu vinurile californiene, o descoperire surprinzătoare care a adus cu sine mai multă toleranţă decât mă decisesem să am în clipa în care documentarul se terminase.
Înainte să părăsesc holul Facultăţii de Artă Cinematografică din cadrul USC, am îndrăznit să-mi iau la revedere de la amfitrionul serii. Domnul consul mi-a strâns mână, ca la sosire. Am mulţumit pentru seara minunată şi, cu cel mai american accent posibil, am întrebat unde vine Transilvania. Domnul a fost amabil şi mi-a explicat că era parte a Ungariei istorice, parte de nord a României azi, pierdută definitiv după al doilea război mondial. Îl opresc şi întreb din nou: „Al doilea război mondial?“. Mi se răspunde afirmativ.
Nu i-am spus că, aşa cum ziua dumnealui naţională e 15 Martie, ziua mea naţională e 1 Decembrie, când toţi românii sărbătoresc Unirea Transilvaniei. Şi nu i-am spus că asta s-a întâmplat în 1918, cu mult înainte celui de-al doilea război mondial. Poate că Dictatul de la Viena şi anul 1940 să fi lăsat acea memorie de proximitate care să fi provocat confuzia distinsului amfitrion. Sau poate, pur şi simplu, vinul de Pannonhalma.
Sunt lucruri grave, pe care le ignorăm din politeţe. Unii au însă această disponibilitate de a valorifica cultural orice prezentare, spunându-şi povestea pe canale oficiale sau neoficiale, iar alţii afişează exclusiv toleranţă şi înţelegere. Vinovată de toleranţă am fost şi eu, pentru că, deşi aş fi putut, am renunţat să-mi corectez verbal interlocutorul.
Ioana Moldovan este Bursier Fulbright Junior 2010/2011 la School of Theater din cadrul University of Southern California, Los Angeles.
Comentarii 7
Camelian Propinatiu - 04-26-2011
Folosirea de catre colegii unguri a megatoponimului Transylvania in loc de România e o insulta poate involuntara adusa publicului californian, tratându-l ca cititor doar de bestselleruri, cum ar fi Dracula. Curajul Ioanei Moldovan straluceste orbitor fiindca barbatii s-au rarit in RO dupa Mineriade.
RăspundeT. Balaceanu - 04-23-2011
Sunt un roman sadea, din Valahia. Precizez acest fapt, ca detaliu, avand in vedere sonoritatea numelor domnilor Scalat si Hedrich, care posteaza mai sus si alaturi de care semnez fara nici-un amendament. Aduc, in plus, urmatoarea precizare, care, dupa stiinta mea, constituie o necunoscuta inclusiv pentru specialisti. Ma refer la scrisoarea lui Hitler catre Carol al II-lea, din vara anului 1940, cred ca din luna iulie, deci cu o luna inainte de arbitrajul de la Viena si care e folosita ca argument forte de catre cei care considera ca la Viena a fost un diktat, nu un arbitraj. Am avut candva in mana textul in limba germana al acelei scrisori. Dand un raspuns nelinistilor exprimate de Carol al II-lea, Hitler il atentioneaza ca, daca guvernul roman nu gaseste o solutie acceptabila si pentru Ungaria, rezultatul final ar putea fi « Auslosung Rumaniens » (literele o si a cu trema). Traducerea exacta este « dezmembrarea » Romaniei, eventual « disolutia » Romaniei ca stat, daca luam ca posibil si acest inteles dat de dictionare pentru domeniul chimiei. Dece fac aceste precizari ? Pentru ca nicaieri nu am gasit, in traducerile romanesti, alt termen decat « distrugerea » Romaniei » - asadar o amenintare de tip gangsteresc , la care nu se putea raspunde decat printr-o cedare . Inclusiv traducerea oficiala a timpului da tot acest corespondent pentru « Auflosung » . In opinia mea, factorii decizionali din acea vreme au vrut sa-si confectioneze un alibi pentru neputinta lor. Daca era sau nu posibil sa nu se recurga la arbitrajul german, nu ma pot pronunta. Sa nu ne aratam insa prea ostentativ ca victime ale unui diktat hitlerist ! Cand guvernantii nostri de atunci au recurs la arbitrajul german, ei stiau bine ca decizia arbitrului trebuia respectata, oricare ar fi fost ea.
RăspundeGeorge-Felix Leu - 04-23-2011
Chestia cu pierduta definitiv e intr-adevar tare interesanta. SIgur, daca accentul e pe "definitiv" pare ca nici macar nu e o eroare. Insa daca accentul e pe "pierduta" si pe "Ungaria istorica" atunci chestia se schimba. Caco e in acelasi timp si parte a Romaniei istorice, chestie ocultata de dl. consul. Si ceea ce a fost pierduta pentru unii a fost castigata pentru altii. Nu am gasit pana azi un politician, ungur sau roman, care sa spuna ca Transilvania e parte a Ungariei istorice SI parte a Romaniei istorice.
RăspundeHans Hedrich - 04-22-2011
Ezitasem, initial, sa comentez articolul, pentru a nu ma aventura pe un teritoriu minat de mituri si semiadevaruri - citind insa comentariul dlui. Horea Scaldat ma simt insa incurajat s-o fac in sensul ca subscriu 100% la mesajul domniei sale. Asa este: Consulul Ungariei de la LA nu a gresit cu absolut nimic prin ceea ce a spus. In practica si in comunicarea diplomatica nu conteaza doar fiecare cuvant si nuanta a unui mesaj ci si - si mai ales - baza juridica cu care se opereaza, anume dreptul international public (acesta incluzand tratatele internationale, precum cele de pace dupa incheierea unui conflict armat). Ceea ce, aplicat la "pierderea definitiva a Transilvaniei" inseamna urmatoarele: Transilvania de Nord a intrat oficialmente (din nou) sub jurisdictie/administratie romana in 10 februarie 1947, in urma tratatului de pace de la Paris dintre fortele aliate si (inca) Regatul Romaniei. Pana atunci fusese administrat de catre fortele de ocupatie sovietice. Cat priveste momentul 1 Decembrie 1918: In acea zi s-a facut o declaratie publica a vointei reprezentantilor unuia dintre grupurile nationale din Transilvania (fiind si cel mai numeros, cu 54% din ponderea populatiei) privind unirea cu Regatul Romaniei - nimic mai mult si nimic mai putin - valoarea strict juridica a unei asemenea declaratii de intentie fiind relativ neinsemnata. Juridic vorbind, Transilvania a devenit parte a Regatului Romaniei in 4 iunie 1920, in urma semnarii tratatului de pace dintre fortele Antantei si Ungaria, in palatul "Grand Trianon" (sugestiv nume: "Palatul Lacrimilor") din incinta complexului Versailles. Dupa cum se stie, granitele Romaniei (si ale Transilvaniei) au fost ulterior modificate, deci "pierderea definitiva" a Transilvaniei nu a avut loc nici in 1918, nici in 1920, nici in 1945, ci in 1947, dupa cum corect a remarcat dl. consul al Ungariei. Asadar, poanta articolului de mai sus este sublima, dar ...lipseste cu desavarsire. Intr-un punct autoarea are insa perfecta dreptate: de vina a fost vinul de Pannonhalma - insa nu cel consumat de dl. consul... (Concluzie: Tot ungurii sint devina, chiar si atunci cand gafeaza ...romanii! ;-) multe salutari dintr-un oras transilvan, Hans Hedrich, Sighisoara
RăspundeMihai Sandulescu - 04-22-2011
Mi se pare absolut grotesc cum o intreaga generatie post-Decembrista adopta imediat o opozitie fundamentala impotriva a tot ceea ce a insemnat comunism in Romania. Dar un element de baza ca si istoria Romaniei, care a fost refabricata intre anii 1970 si 80 pentru a servi interselor de dreapta infiltratre in administratia political si educationala a acelor ani, si care pana astazi nu a fost modificata, este acceptata fara nici o ezitare academica. Incerc sa inteleg patriotismul Ioanei Moldovan. Dar ca reprezentata a unei noi generatii care are access la noi surse de informare si cercetare, este important sa nu se trivializeze istoria prin readucerea in perspectiva a unor opinii care apartin unei generatii nationaliste.
RăspundeDan Peretianu - 04-22-2011
In urma cu 4 ani, eram la Budapesta si am vrut sa vizitez Parlamentul. Mi s-a spus ca nu se poate face decit daca apartin unui grup. Eram in fata intrarii, cam nemultumit. Atunci o domnisoara care vorbea frantuzeste a venit la mine si mi-a propus sa ma alatur unui grup "belgian". Astfel am patruns in cladirea de pe malul Dunarii. Este acolo o sala, a Domului (cred) in care se gaseste o copie a coroanei regelui Stefan, iar deasupra se gesesc steagurile tuturor provinciilor care au apartinut Regatului Ungariei (incluzind si Transilvania si Croatia etc). I trebind-o pe belgianca in frantuzeste ce reprezinta acele steaguri, mi-a scos din buzunar un set de chei, legate de un breloc, pe care era desenata harta Regatului Ungariei (de la 1918), spunind ca ungurii din Croatia si Transilvania 9despre acestia a afirmat) sint discriminati, ca nu au libertati ... Mi s-a parut cam exagerat din partea unei belgience. Belgienilor turisti li s-a parut cam bizara discutia dinte mine si fata. Atunci le-am spus ca Guvernul Romaniei, ce are ca teritoriu si Transilvania are in componenta un VicePrim-Ministru maghiar, si alti ministri maghiari/unguri. Ulterior, dupa iesirea din cladirea Parlamentului, am auzit-o pe acea "ghida" vorbind ungureste cu alti ghizi. Impresia a fost ca tineri unguri resimt si acum "povara" Trianonului si ca, realmente, ungurii tineri se comporta ca si cind Transilvania nu este decit pamint unguresc.
RăspundeHorea Scalat - 04-21-2011
In fond domnul consul a avut perfecta dreptate. Cuvintele sale au fost, dupa cum relatati, "... parte a Ungariei istorice, parte de nord a României azi, pierdută definitiv după al doilea război mondial". Accentul se pune aici pe cuvantul "definitiv", in conditiile in care in urma celui de-al doilea arbitraj de la Viena (cerut in fond de partea romana, deci termenul de Dictat e cel putin fortat si tine mai mult de un anumit fel in care s-a scris istoria in Romania) Partiumul si o parte din Transilvania au fost cedate Ungariei, pana la sfarsitul razboiului.
Răspunde