Pe aceeași temă
"Cine e Mazzini?" Ca istoric al gandirii politice europene, îmi permit sa amintesc ca, în iunie 1844, în Parlamentul englez - Camera Comunelor si Camera Lorzilor - se deschidea o dezbatere pe marginea scrisorilor deschise adresate de politie lui Joseph Mazzini, care se afla la Londra de la începutul lui 1837, iar opinia publica engleza se întreba daca refugiatul piemontez era într-adevar un "dangerous conspirator", cum sustinea ambasadorul austriac. La întrebarea "Who is Joseph Mazzini?", Westminster Review, în numarul din septembrie 1844, raspunse ca acesta era un scriitor politic (Mazzini and the Etics of Politicians): "He was rejoying the confidence and personal friendship of many of our ablest literary men". Nici un refugiat politic nu mai primise un asemenea elogiu. In apararea scriitorului politic italian au intervenit, între altii, Thomas Carlyle, care în iunie 1944 trimise o lunga scrisoare redactiei Times, si John Bowring, deputat în Parlament si fondator, împreuna cu Mill, al publicatiei Westminster Review, cel care s-a ocupat si de publicarea operelor lui Bentham. Dezbaterea din Parlament s-a întins pana în aprilie 1845, iar ministrul Graham fu nevoit sa-i adreseze scuze acestui "scriitor politic". In iunie 1845, pentru a le împartasi englezilor gandirea sa politica, Mazzini scrie si publica un lung eseu de 136 de pagini: Italy, Austria and Pope. S-a spus, în mod repetat si eronat, ca aceasta scriere nu a circulat, dar, din 19 pana în 27 septembrie 1845, fragmente lungi din textul lui, toate comentate favorabil, au fost publicate de catre The Northern Star, saptamanalul cartist, al carui tiraj pare sa fi fost de 50.000 exemplare. In numarul din 2 noiembrie 1845, The Northern Star îl prezenta pe Mazzini, pe patru coloane, astfel: One of the principal representatives of the democratic principles: the working class sympatise with Mazzini. M-am apucat ca citesc cu rabdare The Northern Star, pe care nu cred sa-l fi consultat un alt cercetator de italiana, pentru a obtine informatii mai exacte despre emigratia politica la Londra si, mai ales, pentru a cunoaste relatia scriitorului cu unul dintre directorii de la The Northern Star, Julian Harney, tanar cartist de stanga, al carui nume nu apare în indicele din editia nationala a Scrierilor lui Mazzini, chiar daca exista o corespondenta între Harney si Mazzini. De remarcat ca Engels si Marx erau, din august 1845, în legatura cu Harney, care în octombrie 1845 a fondat asociatia engleza Fraternal Democrats, asa cum rezulta din Harney Papers. In aceste circumstante, triunghiul istoriografic traditional marsiliez sansimonism-Buonarotti-Mazzini, din 1845, devine la Londra triunghiul cartism-Marx-Mazzini. Am insistat asupra acestui triunghi în volumul Mazzini si Marx, 1837-1847 (Westport Praeger, 2003) - polemic la adresa cercetatorilor cartismului si Manifestului comunist - si în volumul Mazzini, scriitor politic în engleza, publicat de editura Olschki.
Dupa publicarea în engleza a operei lui Tocqueville (Democracy in America, London 1835) din 1937, cartistii sustineau ca era posibila introducerea democratiei în Anglia, daca Parlamentul ar fi adoptat cele sase puncte mentionate în Working Men's Association. Mazzini era, în schimb, convins ca democratia în Europa trebuia sa se instaureze în urma unei revolutii, nu din sase articole constitutionale. Prin lucrarea Italy, Austria and Pope, precizand în engleza ca revolutia în Italia va fi nationala si politica, Mazzini a initiat o dezbatere între refugiatii politici de la Londra cu privire la tipul de revolutie care ar fi urmat sa dea nastere democratiei în Europa. Democratii polonezi refugiati la Londra, cu un Poland's Appeal to Europe, publicat în editia The Northern Star din 13 decembrie, au raspuns astfel: "The next revolution in Poland must and will be social, as well as political and national", pentru ca nobilii aveau "the full and inconditional property of soil". Finalitatea antinobiliara a fost confirmata de Cracow Manifesto, aparut la 22 februarie 1846 în poloneza si publicat în engleza în numarul din 14 martie al publicatiei The Northern Star: "The nation shall have the absolute property of the land which today is only enjoyed by some"; nationalizarea pamanturilor urma sa produca un comunism agrar.
Marx si Engels, care pe atunci aveau 18 si respectiv 17 ani si citeau The Northern Star, corespondand si cu Harney, au considerat potrivit sa intervina, de la Bruxelles, în dezbaterea londoneza despre nasterea revolutionara a democratiei în Europa, pentru a preciza pozitia comunismului critic german: revolutia s-ar fi declansat în Anglia, tara productiei industriale, si ar fi fost îndreptata de catre proletariat împotriva burgheziei. Editia The Northern Star din 25 iulie 1846 publica pe prima pagina Address of the German Democratic Communists of Brussels to Mr. Feargus O'Connor, semnata Marx si Engels, în care se afirma: "The working class will become the ruling class of England". Mazzini raspunse cu o Letter to John Saunders, director al People's Journal, si cu opt articole purtand titlul Thoughts upon Democracy in Europe. In primul articol, publicat în People's Journal din 29 august 1846, un fel de Address to John Saunders, scriitorul afirma: "O inegalabila miscare democratica împinge Europa si, totodata, lumea spre un nou destin; democratia nu numai ca poate aduce ideile fundamentale necesare pentru viitorul Europei, dar poate elibera popoarele de despotism si orienta "every country" spre "Humanity"". Am tradus aceste Thoughts upon Democracy, publicate în perioada august 1846-iunie 1847, pentru editura Feltrinelli, cea de-a doua editie aparand în decembrie. In Pensieri despre Democracy in Europe, care amintesc de Democracy in America a lui Tocqueville, tradusa în engleza, Mazzini nu este patriotul care îi îndeamna pe tinerii italieni, în numele patriei, împotriva strainilor: este scriitorul politic democratic european, care discuta cu Carlyle si Mill, cu Bowring si Cooper, cu Harney si O'Connor, dar si cu democratii polonezi si cu cei comunisti germani. Ar mai fi de adaugat ca, în mai 1846, Mazzini îi scria la Berna elvetianului Schneider, care intentiona sa constituie un Comitet european democrat si sa tina un congres care s-ar fi încheiat cu un Manifesto, polemic poate fata de Fraternal Democrats, care se transformasera în asociatie europeana. Cert este ca, în editia The Northern Star din 2 septembrie 1846, fusese exprimata o opinie negativa cu privire la primul articol al lui Mazzini si fusese publicata o Address of the Fraternal Democrats of the Democrats of all Nations. Mazzini, pe de alta parte, în 1847 fondeaza People' International League. Pe 2 octombrie 1847, The Northern Star publica un Manifesto to the Democracy of Europe, scris de Fraternal Democrats în polemica cu Liga mazziniana. Engels si Marx citesc si comenteaza acest Manifesto englez; asa se explica de ce Marx polemizeaza cu Mazzini în Manifest der Kommunistischen Partei, publicat la Londra în februarie 1848. Toate acestea se pot citi în eseul meu: The Northern Star, Fraternal Democrats e Manifest der Kommunistischen Partei, publicat în ultimul numar din revista Il pensiero politico. Daca nu se acorda atentie dezbaterii londoneze despre democratie, nu poate fi înteleasa valoarea politica europeana a "Roman Democratic Republic".
Dezbaterea în engleza despre democratie a continuat si dupa 1848, cum rezulta si din volumul meu Mazzini, scriitor politic în engleza, publicat de editura Olschki. Nici cercetatorii care au analizat opera lui Marx, nici cei care si-au dedicat studiile lui Mazzini n-au remarcat ca în revista engleza The Red Republican, la pagina 94, apare un Mazzini's Manifesto (în numarul din septembrie 1850) care se încheie asa: "The question is the establishment of European Democracy", "establishment" realizat de "Peoples"; la pagina 183 (în numarul din noiembrie 1850), apare traducerea în engleza a Manifestului scris de "citizens Marx and Engels" si se subliniaza cu italice, ca si cum ar fi un raspuns: "The conquest of Democracy is the elevation of Proletariat to the state of the ruling class". As adauga ca în ianuarie 1851 a aparut la Londra o revista mazziniana engleza. In concluzie, consider valabila caracterizarea pe care acum 150 de ani publicistica engleza i-o facea lui Mazzini: "un scriitor politic democratic european". E trist însa ca Oxford English Dictionary (vol. IV, p. 44), la cuvantul "Democracy" aminteste: "Progress of all through all under the leading of the best and wisest was Mazzini's definition of democracy". Nici un dictionar enciclopedic italian nu reda aceasta definitie a democratiei data de Mazzini. Ca autor al Istoriei democratiei în Europa, a carei a treia editie este publicata de catre editura UTET, amintesc ca, pentru Mazzini, "the final aim of democracy" în Europa trebuie sa fie "the development of social life for the future prospects of Humanity". (XXXIV, p. 127).
*profesor, Universitatea din Florenta
STEFAN DELUREANU*
Adeziunea romana la Comitetul Democrat European
Corifeii miscarii nationale romane care a inaugurat in anul 1848 regenerarea patriei au fost animati, în crezul lor politic si în programul de edificare a statului unitar, de o vocatie democratica si republicana care-i apropia de Mazzini.
Pentru Nicolae Balcescu, el era "cel mai mare revolutionar din Europa", pentru Dumitru Bratianu, "omul secolului", pentru Ion Eliade Radulescu, "personificarea întregii gandiri italiene".
Mesajul conceptual al primului releva o convergenta cu propunerea mazziniana pentru democratia europeana, în identitatea scopului stabilit. Cel de-al doilea se va duce la Londra spre a-i sta alaturi ca reprezentant al tuturor romanilor în Comitetul Democrat European. De la Paris, cel de-al treilea va expedia conationalilor relegati în Asia Mica exemplare din Credinta si Viitor.
Intalnirea cu Mazzini, prioritara, si aderarea la programul sau vor fi cerute de aproape toate grupurile de exilati romani. Cimentat de cunoasterea reciproca si de cooperarea cu miscarea nationala si democratica romana, legatura dintre Genovez si romani s-a exprimat prin prezenta lor în paginile si planurile sale de actiune.
Prin intermediul democratilor din Valahia, crezul si terminologia mazziniana au devenit familiare clasei politice nationale, concepte mazziniene s-au încorporat în organizatii asemanatoare Tinerei Italii. Emisari ai lui Mazzini au strabatut pamanturi romanesti, proiecte conspirative au avut ca baza de actiune aceste concepte. Misiuni de explorare romanesti îndeplinite în Germania, Austria, Insulele Ionice, Grecia si Serbia au servit pentru a sonda terenul si a furniza Statului Major londonez elementele pentru formarea unei decizii. O activitate jurnalistica si publicistica desfasurata inedit a favorizat educarea romanilor la democratie si fraternitate europeana.
Relatia de fidelitate reciproca dintre Mazzini si protagonistii miscarii romane s-a prelungit pana la moartea Apostolului, care vorbea despre fratii Bratianu, fratii Golesti si C.A. Rosetti ca despre prietenii sai, "de doua ori frati, prin ginta si crez".
Subaltern pana în 1848 în gandirea mazziniana, rolul Romaniei s-a schimbat considerabil dupa aceea.
In 1850 Mazzini a reluat planul de a fonda o centrala europeana a nationalitatilor, creand Comitetul Democrat de la Londra. Si, vorbind în acelasi an cu optimism despre apropiata reprezentare a romanilor în acel organism, în persona lui Nicolae Golescu, a inclus Bucurestii printre "orasele unei singure patrii, patria martirilor si a celor ce cred într-un viitor comun". Dar în delegarea celui care sa fraternizeze cu popoarele reprezentate în Liga de la Londra, alegerea compatriotilor s-a fixat asupra lui Balcescu, contrar atunci unei adeziuni precipitate de valoare pur formala care sa însele atat propriul popor, cat si pe Mazzini. Scriind la 14 iulie 1851 lui Pietro Giannone, Mazzini îi comunica numirea lui Dumitru Bratianu ca reprezentant roman în noul organism.
Genovezul a întampinat cu satisfactie intrarea romanilor în fratia europeana. Notand cum aliatii puternici ai italienilor se aflau "mai mult pe Dunare decat pe Sena", îi recomanda simpatiei prietenilor, comentand cu mama sa publicarea adresei Comitetului Democrat European catre romani, multumit de efectul ei. La 11 octombrie, tot mamei îi semnala "frumosul Manifest" al Comitetului Roman.
Contestand orice limitare a principiilor independentei si egalitatii popoarelor, Mazzini va dezaproba intransigenta lui Kossuth, revenind asupra tezei conform careia doar o conceptie egalitara, prezentata slavilor si romanilor, putea oferi Ungariei viitor. Relansand în 1852 ideea Confederatiei dunarene, i-a definit pe romani drept "o colonie italica adusa de Traian în bazinul inferior al Dunarii, chemata parca sa îndeplineasca rolul de punte între rasa slava si cea greco-latina".
Mazzini va continua sa alimenteze cu orientari, initiative si programe emigratia romana, activa în colaborarea cu miscarea mazziniana. In reconstituirea Orientului în libertate, elementele cele mai importante vor fi pentru el grecii, romanii si slavii de sud si întreaga sa politica va tinde sa promoveze înfratirea lor, indicandu-i pe principalii aliati ai Italiei. In anii 1861-1866, programul unei miscari venetiene, concomitent cu o insurectie în lant a popoarelor din Europa Central-Orientala, în cadrul unui vast proiect de actiune de la Alpi la Dunare, a avut ca baza teritoriala Romania.
Prezente în crezul lui Mazzini pana la moartea sa, pamanturile romanesti trebuiau doar sa fie cultivate cu nobila pasiune de Italia, spre a-si redobandi meritata importanta în Europa.
* profesor, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucuresti
LUIGI LOTTI*
Liderul miscarii revolutionare in Europa
Identificand în natiuni componentele diferentiate ale umanitatii, iar în democratie implicarea si participarea fiecaruia la viata cotidiana a oricarei natiuni, Mazzini s-a aflat în mijlocul chestiunilor politice care au marcat secolele al XIX-lea si al XX-lea. Doua concepte care ar fi trebuit sa se identifice unul cu celalalt, pentru ca, daca natiunea identifica un popor specific în diversitatea sa fata de altele prin limba, cultura, istorie sau traditii, participarea constienta a tuturor la alegerile si la existenta sa îi confirma spiritul si îi exalta datoriile etice ale unei apartenente comune si solidare.
Doar aceasta consolideaza identitatea nationala in raport cu natiunile deja unite, întrucat au fost supuse unei dinastii. Dar cand Mazzini si-a început misiunea în Europa, multe popoare erau separate sau supuse: cel italian, împartit în mai multe state si partial subordonat Austriei; cel german, nesupus unei puteri straine, dar faramitat în zeci de state; cel polonez, împartit în trei si supus unor state diferite, Prusia, Austria si Rusia; la fel si popoarele incluse în imperiul habsburgic, în principal cele ungar, sloven, croat si o parte din cel roman; tot asa si popoarele balcanice care încercau sa se ridice de sub ocupatia otomana - cel roman, sarb, bulgar, încurajate de revolta victorioasa a grecilor. Nimeni nu a dat mai mult decat Mazzini un sens global afirmarii principiului nationalitatii, evitand izolarea asteptarilor nationale, dar facand din acestea aspecte diferite ale aceleiasi batalii comune. Toate actiunile sale din anii 1840 erau destinate sa instige Europa, unificand totusi aspiratia nationala cu cea democratica, mai ales în anii elaborarii politice londoneze, între '46 si '47, asa încat a devenit liderul miscarii revolutionare nationale si democratice în Europa.
Revolutia europeana din 1848 a fost punctul culminant si, totodata, cea care l-a adus pe Mazzini la conducerea Republicii Romane în primele luni ale anului 1849, determinand ulterioara proclamare a primei Constitutii democratice a Italiei.
Insa falimentul revolutiei europene l-a coplesit. Noua Republica Franceza a revenit rapid la cezarismul napoleonic; încercarea de unificare a natiunii germane în plan federal s-a destramat; revolutia liberala din Austria a fost reprimata, iar în Italia statele ridicate împotriva Austriei, în sprijinul aspiratiilor lombarde si venetiene, au fost înfrante, odata cu înfrangerea afirmarilor democratice si constitutionale. Din marele vis din 1848 ramasese foarte putin si, în plus, apunea epoca revolutiilor nationale si democratice. Cei doi termeni s-au scindat. Aspiratia nationala nu îi implica numai pe democrati, ci si numeroasele tendinte liberale si constitutionale, creand o miscare mai generala, care permitea sa se raspunda asteptarilor italiene, germane si maghiare, de nestavilit si nu de asa natura - în rezultatele nasterii regatului unificat al Italiei, a imperiului federal german si a regatului Ungariei în cadrul transformarii duale a imperiului austriac - încat sa tulbure ordinea si echilibrele internationale, altfel decat printr-o partiala redimensionare austriaca. Elementul fundamental era ca, pentru a solutiona cele trei probleme, trebuia lovita Austria; si toti, italienii, germanii si ungurii, erau implicati. Nu s-a putut în schimb rezolva problema poloneza, pentru ca nu numai unul dintre imperii, ci toate - german, austriac si rus - ar fi avut de suferit.
In fata solutiei - nu definitiva, dar ampla - a asteptarilor nationale între anii '59 si '70, problema democratiei s-a amanat pentru o etapa viitoare. Printre motive a fost si faptul ca în toate statele europene, cu exceptia imperiului rus, transformarea în state constitutionale si reprezentative a devenit treptata si pacifica. Totodata, revolutia de la Paris din 1871 a capatat aspecte de revolutie sociala, indicand noile perspective ale tendintei revolutionare în Europa. Astfel, instalarea democratiei a devenit scopul unei afirmari treptate în cadrul structurilor liberale existente.
Intr-o astfel de situatie, prezenta lui Mazzini, cat timp a fost în viata, si a valorilor sale, în perioada urmatoare, au fost redimensionate. Totusi, acestea si-au recuperat astazi întrega importanta: de afirmare a drepturilor individuale, a institutiilor democratice, de înfratire între toate popoarele libere.
In secolul al XX-lea, în urma primului razboi mondial, s-a produs o degenerare a principiilor din secolul al XIX-lea: principiul national s-a transformat în agresiune nationalista a unui popor asupra altora; asteptarile economice si sociale s-au transformat în regimuri totalitare, care redefineau economia din punct de vedere colectivist. In fata catastrofei pe care exasperarea nationalista, fascista si nazista a provocat-o cu cel de-al doilea razboi mondial, în fata colapsului care în preajma anilor '90 a sters experienta sovietica si pe cea impusa tarilor din Europa Orientala, mazzinianismul s-a reafirmat prin valorile sale de fond, pentru ca uneste drepturile individuale, democratia si solidaritatea în interiorul statelor nationale cu fratia europeana si cu suflul fratiei universale, cu atat mai profund, cu cat este înca în curs de conturare.
* profesor, Institutul Istoric Italian pentru Epoca Moderna si Contemporana
CORINA POPESCU*
Giuseppe Mazzini - între politica si literature
Exponent de seama al gandirii si al luptei politice legate de Risorgimento, de crearea statului italian modern, G. Mazzini nu apartine în primul rand istoriei literare. De altfel, în traditia scolii italiene, el este mai degraba "apostolul unitatii Italiei", una dintre figurile exemplare propuse tinerilor drept "maestri di vita". Iar atunci cand e amintit ca scriitor, se vorbeste mai ales despre una din operele sale doctrinare - I doveri dell'uomo, un tratat în care se afirma cu vigoare ideea ca viata este o misiune, iar revendicarii drepturilor umane, asupra carora insistase traditia iluminista, i se opune o severa constientizare a datoriilor ce revin fiecarui om. Mai des citate sunt paginile de tinerete despre dragostea de patrie a lui Dante, ca si îndemnul de a cinsti memoria marilor oameni ai natiunii.
Tentativa de a-l aborda pe Mazzini ca scriitor se izbeste de la bun început de o serie de obstacole. Primul dintre acestea îl constituie chiar dilema morala în care s-au aflat cei mai multi dintre tinerii luptatori pentru idealurile de la 1848. Cauza politica parea sa fie atunci mai urgenta si mai importanta. De altfel, Mazzini însusi avea sa declare "la mia non è opera da scrittore; è missione severa e franca d'apostolato", condamnand izolarea literaturii de societate si gasind principala cauza a îndelungatei decadente italiene "nell'avere noi, da lungo, e salvo rare eccezioni, separato la letteratura dalla vita della Nazione e dall'ideale italiano". Nu trebuie sa uitam însa ca dihotomia politica-literatura se coloreaza cu multiple nuante în epoca, nefiind vorba de o distinctie teoretica, lipsita de patima, ci de un temut cap de acuzare. Adversarii de idei se acuza frecvent de lipsa de realism politic, iar invectivele recurente se refera la gandirea "de literati", la "himere", viziunea "poetica"; tentativele esuate de insurectii îi fusesera imputate, sa nu uitam, lui Mazzini drept "imprese da letterati".
Din randul cercetatorilor scrisului lui Mazzini n-au lipsit nici voci care afirma ca opera publicata nu exprima întregul sau potential de critic literar, sustinand chiar ca ar fi putut deveni unul dintre cei mai importanti critici ai secolului sau, daca ar fi avut ragazul sa se dedice mai mult studiilor de literatura si arta. Acestor entuziasti li se poate raspunde ca în ultimele decenii de viata, dupa retragerea sa din prima linie a politicii si a militantismului, autorul s-ar fi putut dedica unei asemenea activitati. N-a facut-o însa, ceea ce dovedeste cat de strans legata de politica a fost întreaga sa opera literara.
Fapt este, totusi, ca preocuparile literare sunt un element fundamental al formatiei culturale a tanarului Mazzini si al începuturilor actiunii sale politice. Ca si în cazul unor pasoptisti romani, delimitarile nu sunt usor de operat, si nici nu-si au rostul. Il aflam în 1828, în prima tinerete, animator si protagonist al unei batalii literare care se transforma repede într-una politica. Impreuna cu cativa prieteni entuziasti publica recenzii si articole literare cu continut ideologic exploziv într-un ziar de anunturi comerciale, reusind sa însele pe parcursul unui întreg an vigilenta cenzurii. Din aceasta perioada dateaza adeziunea entuziasta la principiile romantismului, precum si cateva din scrierile sale literare cele mai semnificative.
Editia "nationala" a scrierilor lui G. Mazzini însumeaza descurajanta cifra de 97 de volume. E poate cazul sa mentionam ca totalitatea productiei sale care intereseaza literatura e reunita în volumul publicat în 1847 sub titlul Scritti d'un italiano vivente. Cu începere din 1861, îngrijind o editie de opere din care au aparut pana la moartea sa 8 volume, a redactat o serie consistenta de note biografice, unde talentul sau de scriitor se manifesta din plin în evocarea unor episoade si a unor personaje ale tineretii.
Cronologic, seria scrierilor sale debuteaza cu avantatul eseu dedicat patriotismului lui Dante, judecat aspru mai tarziu de autor, dar citat si astazi în manualele scolare. Nu poate lipsi celebra scrisoare adresata în 1831 lui Carlo Alberto di Savoia, implorat cu toate mijloacele retoricii romantice sa intre în razboi împotriva Austriei, pentru a realiza independenta si unitatea Italiei. Cel mai consistent dintre textele tineretii este însa eseul publicat în 1829, Despre o literatura europeana, care contine o îndrazneata viziune a unitatii culturale a continentului, anticipand configurarea moderna a conceptului de literatura comparata.
Un loc aparte ocupa articolele dedicate literaturii dramatice si teatrului. Printre acestea, un studiu de ampla respiratie scris în 1836, Della fatalità considerata come elemento drammatico, în care sunt abordate si arzatoarele chestiuni de poetica ale dramei istorice contemporane. Preferinta lui Mazzini merge catre teatrul lui Schiller, cel mai apropiat de idealul sau cu privire la rolul literaturii dramatice, pe care o vedea chemata sa instruiasca si sa civilizeze multimile. Isi încheie, asadar, excursul teoretic recomandand calduros tinerilor sai compatrioti lectura piesei Don Carlos, exprimandu-si convingerea ca doua treimi dintre ei sunt animati de aceleasi aspiratii si sentimente si excluzandu-i pe cei cu alte simpatii politice de la orice colocviu intelectual ("all'altro terzo io non parlo"). Cateva din intuitiile sale par sa anticipeze descoperirile teoriei teatrale din secolul XX, iar formularile sunt memorabile. ("Astazi nu exista drama pentru ca nu exista cer... e vremea sa ne înaltam din nou la cer.") O buna cunoastere a domeniului si o impresionanta capacitate intuitiva sunt ilustrate si în amplul eseu dedicat vietii muzicale europene - Filosofia della musica. Identificand doua modalitati predominante, cea germana caracterizata de armonie si cea italiana dominata de melodie, Mazzini îsi exprima convingerea ca muzica viitorului va reuni aceste forme într-o creatie orientata spre un rol social, reunind "fede e azione". Atitudini si abordari moderne sunt continute si în eseurile lui Mazzini despre autori europeni ca V. Hugo, G. Sand, Byron, Goethe, Th. Carlyle. Sunt pagini care dovedesc o remarcabila deschidere de orizont, sincronizate cu dezbaterea teoretica a epocii si combatand cu varii argumente, în spiritul convingerilor de o viata ale autorului, teoria "artei pentru arta".
In anii '40 ai secolului al XIX-lea, aflat în exil la Londra, de unde coordoneaza cunoscutele initiative de unificare a fortelor revolutionare din întreaga Europa, conferentiaza si publica în limba engleza pe teme legate de literatura italiana. Isi alege drept subiecte mari autori (Dante, Machiavelli, Foscolo) pe care îi prezinta contemporanilor drept purtatori ai unor mesaje de perfecta actualitate. Limitele pe care mentalitatea sa de om politic le impune aprecierii operelor literare contemporane ies însa la iveala într-o panorama a literaturii italiene contemporane destinata publicului englez - Italian Literature since 1830: Manzoni si Leopardi nu corespund, în ochii lui G. Mazzini, imperativului de înnoire culturala al vremii. Determinismul îsi facuse, treptat, loc în conceptiile sale si eseistul ajunsese sa postuleze interdependenta dintre artist si epoca în termeni apropiati de cei ai scolilor critice reprezentative ale secolului al XIX-lea. Ca scriitor, Mazzini se încadreaza în descendenta prozei foscoliene. Strategiile discursive ale multora din scrierile sale sunt împrumutate din arsenalul retoricii romantice. Datorita lui, etica sacrificiului si figura retorica a poetului-martir devin componente esentiale ale culturii risorgimentale.
* conferentiar doctor, Facultatea de Limbi si Literaturi Straine - Catedra de italiana, Universitatea Bucuresti
FRANCESCO GUIDA*
Redescoperirea natiunii
O prima întrebare: gandirea si actiunile lui Mazzini au influentat rezultatele miscarilor risorgimentale din alte tari europene si mai ales din centrul si estul Europei? Comparand evenimentele petrecute în mai multe tari si examinand afirmatiile cercetatorilor, ar trebui sa tragem concluzia ca a existat o anumita influenta, dar ea s-a limitat la domeniul ideologiei si idealitatilor si doar secundar a atins domenii precum tactica si rezultatele politice. Acest lucru s-a întamplat pentru ca mesajul mazzinian a fost receptionat cu ajustari si variatii dictate de exigentele locale, dar mai ales pentru ca fiecare dintre miscarile risorgimentale a fost conditionata de numerosi alti factori, fie interni, fie externi. In fine, echilibrul între puteri, actiunile diplomatiilor, interesele economice atarnau în balanta în defavoarea principiilor mazziniene, inclusiv a celui de nationalitate, promovat chiar de persoane care nu erau deloc mazziniene, inclusiv membrii guvernului. E paradoxal ca narodnost' a fost (alaturi de samoderzavie si pravoslavie) unul din punctele programului ideologic pregatit de ministrul Uvarov pentru tarul Nicolae I, adevaratul "jandarm al Europei".
Cu multi ani în urma, Joze Pirjevec (Giuseppe Pierazzi) ii identificase în miscarile Tinerilor Sloveni si ale Tinerilor Boemi, ca si în randul catorva exponenti ai Risorgimentului sarb si croat pe mostenitorii în lumea slava ai unei parti din ideologia mazziniana. In plus, el si-a afirmat "încrederea constanta si ferma în capacitatile popoarelor slave de a se ridica la demnitate nationala, cea mai valabila legatura pe care le-a transmis-o Mazzini". Mai usor de identificat si de o mai mare relevanta este însa curentul mazzinian din Risorgimentul romanesc, asa cum au evidentiat în mod repetat studiile lui Delureanu si cum presa romaneasca lasa sa se întrevada chiar si în momente cand nu dispunea de libertate absoluta (am citit acest lucru într-o lucrare de Alberto Basciani).
Asa cum, pe buna dreptate, accentua Salvo Mastellone, gandirea politica mazziniana se formeaza si reformuleaza în mod organic între 1831 si 1848; anii urmatori vor confirma mai ales coerenta personajului, în ciuda evolutiei lucrurilor, inclusiv unificarea Italiei, care era cu siguranta visul sau cel mai arzator. In acest proces de formare ideologica, un spatiu amplu si esential l-a avut ideea de nationalitate sau, mai bine spus, de natiune. Tema este complexa, dar trebuie macar amintit ca, pentru Genovez, cosmopolitismul de matrice iluminista de secol al XVIII-lea atacase si poate învinsese vechea idee medievala de natiune. O idee legata de figura monarhului sau - mai bine spus - de o oligarhie nobiliara. Aceasta opera de demolare servise spre a exalta drepturile, pana atunci strivite, ale individului: în fine, avusese o functie pozitiva într-o anume epoca istorica. Cu secolul al XIX-lea însa se inaugurase o noua epoca, care ar fi avut în centru nu individul si simpla libertate, ci natiunea si independenta sa (o libertate mai înalta), opusa imperiilor si partidului "rezistentei" (sau, altfel spus, conservarii), deci ordinii impuse prin Congresul de la Viena, dar în armonie fraterna cu alte natiuni deja formate sau în formare. Pasul urmator ar fi însemnat transformarea tuturor crisalidelor în fluturi, formand împreuna o mare uniune, întai continentala si apoi mondiala, ceea ce, fara îndoiala, avea un iz milenar si mistic. Mazzinianismul propune faza afirmarii patriilor, natiunilor de cetateni, concept valabil si aplicabil macar partial în realitate, acesteia urmandu-i realizarea cea mai putin concretizabila a piramidei care sa mearga de la pamant la cer. Daca aceasta concluzie a gandirii mazziniene (guvern democratic mondial?) ne apare mai neclara si mai putin interesanta, ne atrage în schimb atentia organizarea acestei gandiri pentru etapa de secol al XIX-lea.
Natiunea mazziniana trebuia sa fie universala si democratica, nu o natio nobiliara si nici poporul lui Berchet, cu orgoliu burghez, diferit de slabii parizieni si de salbaticii hotentoti. Natiunea trebuia sa fie compusa din oameni care "formeaza un unic grup, recunosc un acelasi principiu si se îndreapta, calauziti de un drept comun, spre atingerea aceluiasi scop". In prezenta maselor de tarani, în Italia ca si în alte regiuni ale Europei, universalitatea parea o generoasa iluzie, dar era purtatoarea unei încarcaturi puternice pentru cei care actionau în numele unui interes general, si nu personal sau de clasa. Lui Mazzini nu trebuia sa-i scape aceasta limita, sa-i spunem culturala, în prefigurarea unei natiuni de cetateni. Stia foarte bine ca masele (adesea chiar si intelectualii si clasa de mijloc) nu aveau constiinta pregatita, astfel ca a insistat mult asupra educarii acestora. In fapt, acest obiectiv a fost atins doar în ceea ce priveste clasa muncitoare si în prezenta unei puternice concurente din partea curentelor socialiste, dar teoretic ea trebuia sa se adreseze tuturor viitorilor cetateni. Aici descoperim o congruenta cu totul spontana între opera mazziniana si cele mai îndepartate experiente de renastere nationala tarzie. Ma gandesc la bibliotecile populare si la scolile serale pe care le dorea si care se aseamana cu citaliste-le sau cu cabinetele de lectura din Bulgaria. Scopul este acelasi: formarea constiintei nationale a maselor.
Si iata-ne ajunsi la punctul central al mazzinianismului si al diferitelor ideologii nationale europene. Risorgimento înseamna si Nation-building. Desigur, nu o inventie a unor intelectuali si a unor negustori atenti la a-si construi o piata mai ampla si mai usor de controlat pentru propriile marfuri. Natiunea se construieste pornind de la ceva ce exista deja. Mazzini vorbeste despre redescoperirea natiunii: comuniunea de limba si obiceiuri, apartenenta la aceeasi rasa - natiunea etnica, care reprezinta caramizile necesare construirii natiunii în sensul cel mai nobil, natiunea "istorica" - un concept de o mai mare amploare, desi mult mai greu de asimilat, în care pot fi incluse elemente aloetnice. Legaturile create de istoria comuna, de convingerile democratice comune, de regulile pe care cetatenii le aleg prin sufragiu universal reprezinta tencuiala care uneste caramizile etnice.
Pentru Genovez, daca natiunea cetatenilor se construieste, bazele sale sunt deja bine conturate de secole: o natiune nu se inventeaza din nimic; dar daca ea nu este ethnos, nu poate face abstractie de acesta cand afirma "nous ne croyons pas à l'eternité des langues. Nous ne croyons pas à l'éternelle et tout puissante influence des climats sur le développement de l'activité humanitaire".
De o importanta deosebita este convingerea, niciodata abandonata, a lui Mazzini ca problema orientala este strans legata de cea italiana, astfel încat eventualele initiative pentru rezolvarea uneia nu trebuiau si nu puteau fi separate sau independente de actiunile menite sa o solutioneze pe cealalta. Era necesar, în opinia sa, ca evenimentele din Italia din 1859 si, mai ales din 1860, sa aiba consecinte dincolo de Adriatica. Nu era singurul care o credea, daca la Cosenza Bixio a îmbarbatat "camasile rosii" considerate soldati europeni, iar Garibaldi, de-a lungul anilor '60, s-a implicat în numeroase debarcari în Dalmatia si Epir, pentru a lovi Austria si Turcia, si daca însusi guvernul piemontez mai întai, iar apoi cel italian au cultivat si sustinut idei similare.
Legatura dintre problema italiana si cea orientala nu este dictata numai de exigente tactice în lupta împotriva puterilor conservatoare. Exista o convingere doctrinara în interiorul acesteia. A face politica externa este o obligatie morala a fiecarei natiuni; a nu avea initiativa internationala înseamna a fi subjugat, a avea excesiv de multe nu se armonizeaza cu misiunea natiunii. Un "nu" hotarat, asadar, natiunii-Harpagon, dar si aceleia gen capitan Fracasse. Aceste concepte i-au fost sugerate lui Mazzini mai ales în timpul sederii în Elvetia. El, care credea ca s-ar fi putut face din Confederatia elvetiana o natiune adevarata si mai extinsa (creata de-a lungul întregului arc al Alpilor), condamna ferm politica traditionala de neutralitate a acesteia, considerata o dovada a imaturitatii nationale.
* profesor, Universitatea Roma Tre
ADRIAN NICULESCU*
Risorgimento italian vs. regenerarea nationala romaneasca
"Mai degraba unic decat rar", dupa cum ar suna in romaneste o cunoscuta expresie italieneasca, a fost fenomenul analogiilor si al apropierilor - inclusiv cu quasi-coincidente cronologice - dintre miscarile de afirmare nationala - dar, totodata, si democratica (cealalta componenta, pe care nu trebuie sa o omitem niciodata cand vorbim despre 1848, a binomului inscindibil ce a constituit esenta insasi si unicitatea revolutiilor pasoptiste, ca si a evolutiilor ulterioare, "formula magica" care sta la baza Europei democratice de astazi)! - din Italia si din Romania, ce usor pot fi catalogate drept esantion reprezentativ al aplicarii amintitei formule si care a dus la crearea celor doua state, cu caracter national, dar si democratic, inca de la nastere.
Miscarea de afirmare nationala din sec. al XIX-lea (1815/'21 pana in 1870 - luarea Romei - pentru Italia, si din 1821 pana in 1877, pentru Romania, cu o extensie pentru amandoua - 1918; primul razboi mondial este socotit in Italia ca cel de-al IV-lea razboi de independenta dupa cel, numai aparent esuat, din 1848, cel din 1859-'60, ce a dus la alipirea Lombardiei la Piemont, nucleul Italiei unitare, si apoi a intregului Sud, prin curajul lui Garibaldi, in sfarsit, cel din 1866, unirea Venetiei la Italia) poarta, in Italia, numele universal celebru de Risorgimento - dupa sugestivul titlu omonim al unui ziar care a marcat, la propriu, o intreaga epoca, infiintat de marele Cavour, la Torino in 1847 - si mult mai putin stiuta - dar nu si mai putin adevarata! - miscare romaneasca de regenerare nationala, cum a fost aceasta definita la vremea respectiva, printr-un termen la fel de sugestiv (si care, conceptual, inseamna acelasi lucru!) ca si cel italian, dar, acum, pe nedrept, aproape uitat, si care, din pacate, din diverse motive, nu a reusit sa se impuna nici macar in istoriografia romaneasca, cu atat mai putin sa capete lustrul cuvantului italian, devenit international.
Iata de ce, tocmai in baza analogiilor sesizante, nu ezitam, desi avem un splendid echivalent romanesc - care s-ar cuveni relansat! - sa folosim, si pentru episodul crucial petrecut la noi, la mijlocul sec. al XIX-lea, si expresia Risorgimento-ul romanesc. Rar, asadar, doua fenomene istorice mai asemanatoare decat Risorgimento-ul italian si Miscarea de Regenerare Nationala romaneasca. Aceeasi epoca, avand ca moment central revolutia - nu revolutiile, deoarece acestea, de fapt, au format, in toata Europa, un bloc unitar - unitatea in diversitate! - de la 1848 (si 1849, pentru Italia, v., mai ales, Roma mazziniana, februarie-iulie), apoi cazul voit "didactic" - urmarit cu cea mai mare fervoare, dupa romani, tocmai de Piemontul lui Cavour, dornic sa creeze un util precedent in vederea propriei uniri - al Unirii Principatelor, de la 1859, moment pe care italienii l-au vazut ca inainte vestitor al propriei unitati nationale, realizate la scurt timp prin proclamarea Regatului Italiei, in martie 1861. A fost, ca si la noi, o unire incompleta (lipseau Roma, cea mai adanc simbolica, Latium-ul, si cele trei Venetii, adica actualele regiuni Veneto, Friuli si Venetia Iuliana - Triest-ul si hinterland-ul sau, unit in 1918 si din nou rapit, acesta din urma, din 1945, de catre comunistii iugoslavi, un moment dureros, cu totul similar cazului Basarabiei, pe care Italia, in sfarsit, a hotarat, incepand de anul acesta, sa o comemoreze, instituind la 10 februarie o zi a amintirii tragediei iuliene-dalmatine, dar, tot ca si in cazul nostru, a fost primul pas, pasul decisiv.
In sfarsit, Italia si Romania au avut acelasi dusman ereditar ocupant - casa de Habsburg (in varianta sa austriaca pentru Italia, maghiara, dupa 1866, pentru Romania!) - si acelasi prieten - Franta. Cu diferenta ca, in timp ce Franta a fost un prieten total pentru noi, cu Italia relatiile au fost "dialectice", dupa cum o impunea sociologic si geo-politic statutul sau de tara aflata la granita unei mari puteri, fie aceasta chiar si cea cu deviza Liberté, Egalité, Fraternité...
Dar, mai cu seama, Italia si Romania au avut in comun legaturile personale, stabilite in lungi exiluri politice pariziene si londoneze, ale liderilor respectivelor miscari de afirmare national-democratica. Cultura politica si comuniunea de idei, frecventarea acelorasi medii si acelorasi lecturi, uneori fratietatea la propriu, in sens masonic, dintre toti conducatorii acestei miscari unice de emancipare cu tel comun. Mazzini, Garibaldi si Cavour au fost surse comune de inspiratie pentru intreaga aceasta "tanara Europa". Comitetul Central Democratic European de la Londra, infiintat in 1851 de Mazzini, in care Dimitrie Bratianu era reprezentantul roman, a fost centrul gandirii si actiunii lor.
Si totusi, analogiile se opresc aici. Integrarea lumii romanesti in aceasta miscare pan-europeana reprezinta un adevarat miracol. In timp ce in spatele Risorgimento-ului italian se afla practic intreaga istorie europeana, in masura in care, dintotdeauna, Roma cu papalitatea si Florenta, noua Atena a Renasterii, Venetia etc. au constituit insusi miezul civilizatiei europene, lumea romaneasca, de cultura traditional slavo-bizantina, nu apartinea, de fapt, Europei. Iata de ce, nimic nu prevestea la noi integrarea in acea lume. Am devenit europeni nu prin nastere, ca italienii sau francezii, ci prin optiune. Acest miracol l-a implinit generatia noastra de la 1848, o generatie practic spontanee, care, se poate spune, a platit pentru intreaga lume romaneasca taxa intrarii in Europa! Iata de ce indraznesc sa avansez ideea ca meritul acestui pumn de oameni, irelevant statistic (in Italia, cel putin, se calculeaza ca macar 2% din populatie a participat intr-un fel sau altul la Risorgimento!), a fost cu atat mai mare. Sa nu uitam, cum spunea Octavian Paler, ca, atunci cand a fost adus primul pian in Principate, Mozart murise de 40 de ani. Iar, atunci cand s-a scris prima piesa romaneasca, Shakespeare murise de 300... Efortul de sincronizare al parintilor Natiunii a fost unul urias. Iata de ce, dupa inca 14 ani, la Bucuresti, a venit, totusi, sa concerteze, in 1844, Franz List...
* lector universitar de istorie, SNSPA
