Pe aceeași temă
Chiar şi pentru un observator nu foarte sagace, a fost evidentă, zilele acestea, dificultatea Administraţiei Obama de a face faţă inteligent şi coerent crizei din Egipt.
„Om bun, dar nu înţelege situaţia din Egipt“, aşa l-a caracterizat Mubarak pe Obama, într-un interviu. Si oricât nu l-ai simpatiza pe bătrânul tiran, nu poţi să nu-i dai dreptate.
Mai întâi, americanii par să fi minimalizat protestele. Apoi, când acestea s-au amplificat, au început să sugereze tot mai fără perdea (în acord cu mulţi dintre europeni de altfel) ca preşedintele Mubarak să demisioneze. Cel mai departe a mers însuşi Obama, care i-a cerut lui Mubarak să accepte o rapidă schimbare de regim, „luând decizia corectă“ – ceea ce nu putea fi interpretat altfel decât ca o invitaţie de a pleca îndată de la putere – exact ceea ce pretindea şi opoziţia egipteană în frunte cu Frăţia Musulmană. Dar, la abia o zi după această declaraţie cel puţin imprudentă, secretarul de stat, Hillary Clinton, a salutat schimbările de regim promise de la Cairo de Suleiman Omar, vicepreşedintele numit de Mubarak şi fost şef al serviciilor secrete. Mai mult, trimisul special american, Frank Wisner, a declarat, sâmbăta trecută, că este esenţial ca Mubarak să rămână la putere pentru ca reformele să poată fi introduse într-o manieră ordonată. Dezorientat, Departamentul de Stat s-a grăbit să precizeze că Frank Wisner vorbea în calitate „de persoană privată“!
De fapt, şi americanii, şi restul lumii şi-au dat seama că „revoluţia egipteană“ se amână şi că protestatarii din Piaţa Tahrir seamănă tot mai mult cu cei de odinioară din Piaţa Universităţii de la Bucureşti: poţi simpatiza cu ei, îi poţi înţelege (le poţi da şi ajutoare semnificative, după cum au făcut, în trecut, americanii), dar nu le poţi acorda nicio şansă politică, cel puţin imediată. Încep însă să cred tot mai mult că nu doar politicienii noştri de doi bani, dar şi lideri politici mondiali se uită prea mult la televizor şi, spre paguba tuturor, lasă impresiile şi informaţiile transmise de canalele de ştiri să le influenţeze judecata. Toate aceste televiziuni creează într-o zi ideea că prăbuşirea lui Mubarak şi a regimului său vechi de 30 de ani este iminentă; ideea este repetată, amplificată, interviurile cu protestatarii nu fac decât să o califice în ochii opiniei publice drept un adevăr indiscutabil. Care adevăr durează trei zile, timp în care suntem bombardaţi cu imagini din Piaţa Tahrir gemând de oameni, cai, cămile, bătăi între unii şi alţii, baricade – pe scurt, revoluţia egipteană în curs! Ce se întâmplă în restul Egiptului? Televiziunile nu s-au obosit să afle.
Dezamăgire apoi: revoluţia televizată s-a istovit înainte de a începe. Îndoctrinarea mediatică şi ideologică nu a putut schimba realitatea nici în Egipt, aşa cum nu a schimbat-o nici în România lui 2009. Căderea regimului nu se întâmplă; în mod evident, Mubarak nu a fost părăsit de armată, principalul stâlp al puterii în Egipt – ceea ce americanii, principalii furnizori ai acestei armate, puteau uşor anticipa. Anticipaseră probabil – militarii desigur, dar conducerea politică americană trăia încă în visurile aurite ale unei rapide „tranziţii la democraţie“. „Regimul – spusese Hillary Clinton mai înainte – să asculte de glasul poporului!“
Dar ce spune „glasul poporului“? Democraţie, drepturi, libertatea presei şi de opinie, stat de drept, egalitate a femeilor cu bărbaţii, justiţie independentă? Să fim serioşi! Unii, desigur, îşi doresc aceste lucruri, persoane din clasa educată, clasa de mijloc. Dar avem motive să credem că, dacă în 1990 şi mai târziu majoritatea românilor nu înţelegeau aproape nimic din semnificaţia acestor principii (şi mulţi nici azi nu înţeleg), cu atât mai puţin vor înţelege asta majoritatea egiptenilor, care în 5.000 de ani de istorie glorioasă nu au avut nicio singură zi de libertate autentică! De fapt, se ştie bine ce vrea majoritatea egiptenilor, doar că intimidaţi (dacă nu îndoctrinaţi) de agenda socialistă, antiimperialistă, antiisraeliană, când nu de-a dreptul proislamică de la CNN şi BBC), mulţi lideri occidentali se fac că nu văd: dacă, în condiţiile în care au candidat independent, reprezentanţii Frăţiei Musulmane (oficial interzisă în Egipt) au obţinut acum doi ani, la primul tur de scrutin al unor alegeri generale, circa 20% din voturi, înseamnă că la alegerile preconizate din septembrie, în condiţii de legalitate, având o participare la guvernare, liberi să-şi facă propagandă, cu un guvern slab post-Mubarak, Frăţia ar obţine uşor o majoritate confortabilă, putând prelua fără probleme guvernarea. Ce-ar urma? Și asta se ştie, căci planurile Frăţiei nu sunt un secret: denunţarea păcii cu Israelul şi treptata introducere a Shariei în Egipt. Iar în caz de reacţii negative occidentale, blocarea Canalului de Suez. Sau crede cineva în asigurările date de Frăţie?
Şi atunci cum de poţi ezita între autocraţia proamericană a lui Mubarak şi totalitarismul islamic cu susţinere populară, programat de Frăţia Musulmană? Sau se întrevede cu adevărat o a treia cale, cea autentic democratică? Unde e ea? Are El Baradei, fostul funcţionar ONU, o susţinere cât de cât semnificativă în populaţie? Greu de crezut! Nici măcar CNN nu a reuşit să prezinte pancarte inscripţionate cu „El Baradei-preşedinte“ şi purtate de mulţimea în delir în Piaţa Tahrir! Dar – vor spune unii – nu e democratic să „nu asculţi glasul poporului“. Ba da, e foarte democratic să nu asculţi „glasul poporului“, dacă tot
ce-şi doreşte acum în majoritate acesta nu-i în fapt decât o nouă sclavie. „Poporul vrea de la sine întotdeauna binele, dar nu-l vede întotdeauna de la sine“, scria Rousseau în Contractul social. Când vor avea oare curajul liderii americani şi europeni să spună acest lucru răspicat, spre oroarea postcolonialiştilor, a stângiştilor şi a antiliberalilor de pretutindeni? //
