Grecia: odiseea datoriilor

Grecia şi-a pavat drumul euro cu o remarcabilă abilitate, palmând discret atât cartea datoriilor, cât şi povestea deficitului fiscal. Nu a respectat niciodată criteriile de echilibru fiscal şi financiar impuse de clubul euro. Mai mult, a ticluit, împreună cu starurile Wall Streetului, mecanisme sofisticate prin care a deghizat datoriile în tranzacţii financiare, ca şi când Ministerul său de Finanţe era vreun fond rapace de investiţii. Spirala datoriilor a sufocat însă economia şi primul semnal, necruţător, a venit de la agenţiile de evaluare financiară, care i-au tăiat ratingul, scumpindu-i împrumuturile.

Anul acesta, Grecia trebuie să împrumute peste 60 de miliarde de euro, însă costurile la care poate face asta sunt apropiate de cele ale României, ţară cotată cu mai mult risc. Grecia nu poate apela la Fondul Monetar Internaţional, pentru că ar zbura, probabil, din zona euro şi pentru că se teme că Fondul ar impune un program de austeritate care ar inflama ţara. Sectorul public din Grecia este extrem de puternic şi, ca atare, cheltuitor. Angajaţii statului grec primeau 14 salarii pe an, dintre care două pentru vacanţe. Sporurile erau mai substanţiale decât salariile, iar acum, la fel ca la Bucureşti, statul nu le mai poate plăti. La temelia problemelor Greciei stă risipa, ambiţia statului de a controla economia, numeroase tentative reuşite de a măslui statisticile financiare ale ţării şi cursa contra cronometru de înarmare în competiţia cu Turcia. Evaziunea fiscală este sport naţional, iar corupţia are cote înalte. Unii spun că este un faliment al tentativei statelor de a asigura bunăstarea cetăţenilor.

Riscul de intrare în incapacitate de plată rămâne totuşi limitat de apartenenţa sa la zona euro. Publicaţia Der Spiegel dezvăluia, citând surse anonime, că Germania pregăteşte un plan de ajutor, în valoare de 20-25 de miliarde de euro. Informaţia a fost viguros dezminţită, însă un ajutor franco-german nu este exclus. În definitiv, Germania nu uită că a intrat în incapacitate de plată în 1932, faliment care poate explica o parte din popularitatea interbelică a naziştilor. //

Odiseea datoriilor

Problemele complicate ale Greciei, cu datorii imense şi credibilitate minimă, au confiscat scena economică în 2010, an în care Europa întrezărea o ieşire calmă din criza financiară.

Grecia a devenit marea problemă a Uniunii Europene de îndată ce a apărut informaţia că deficitul bugetar al anului trecut a explodat până la 12,7% din PIB, de trei ori mai mare decât limita permisă în zona euro. Împreună, deficitul excesiv şi datoria imensă dau fiori pieţelor financiare care, prevenite de agenţiile de rating care au semnalizat riscul sporit, nu sunt dispuse să împrumute ţara la costuri rezonabile.

Datorii scadente

Grecii sfidează iarna ieşind în stradă pentru a protesta energic, dar calm, împotriva programului de austeritate pe care guvernul de la Atena l-a impus din raţiuni de criză financiară profundă. Determinarea  demonstranţilor este explicată de tăierea salariilor şi a sporurilor, de ridicarea cu doi ani a limitei de vârstă pentru pensionare şi de spectrul majorării taxelor. Nervos, poporul ieşit în stradă aruncă vina pe băncile străine, despre care crede că au ruinat finanţele ţării. Dar criza financiară a Greciei este mult prea complicată pentru a o atribui băncilor străine care i-au finanţat cheltuielile. Situaţia este însă dramatică, deoarece Grecia are nevoie acută de bani şi şi-a pierdut credibilitatea. Factura datoriei externe care trebuie plătită în acest an este de 53 de miliarde de euro, sumă imensă, care reprezintă a cincea parte din produsul intern brut (PIB) al ţării. Nota de plată pentru aprilie şi mai este de 20 de miliarde de euro.

Ţara are nevoie de bani şi pentru a-şi finanţa deficitul fiscal cu care rulează în acest an, ceea ce măreşte suma pe care va trebui să o împrumute. Analiştii agenţiei de evaluare financiară Moody’s au calculat că presiunea cea mai mare este în prima jumătate a anului, când Grecia trebuie să facă rost de 40 de miliarde de euro pentru a-şi onora obligaţiile de plată şi pentru a-şi finanţa noi cheltuieli. În aceste condiţii, Filippos Sahinidis, ministrul adjunct de Finanţe, a admis că întreaga datorie a Greciei a depăşit nivelul de 125% din PIB. În acest moment, datoria Greciei, evaluată la 300 de miliarde de euro, sfidează regulile stricte impuse de către Uniunea Europeană ţărilor care au adoptat moneda euro.

Penalizată de agenţiile de rating, Grecia se vede nevoită să împrumute bani la costuri aproape duble faţă de Germania, ţară luată ca referinţă în cadrul zonei euro. Nivelul imens al datoriei face ca un împrumut scump să condamne practic ţara la deficit fiscal mare. Acest cerc vicios nu poate avea decât două urmări: fie ţara taie drastic toate cheltuielile şi măreşte dramatic taxele pentru a se finanţa, riscând convulsii sociale, fie părăseşte, într-un final, clubul euro. În ciuda retoricii euroscepticilor, care văd doar partea goală a paharului, aceea cu mărirea preţurilor unor produse, apartenenţa la zona euro are avantaje multiple. Un avantaj care se va putea observa imediat este chiar mobilizarea partenerilor de monedă în ajutorul Greciei, pe care o critică înverşunat pentru risipă, minciună şi corupţie, dar de care sunt legaţi ombilical prin euro.

După ce şi-au revenit din şocul provocat de scăparea de sub control a cheltuielilor publice din Grecia, liderii marilor puteri europene au criticat aspru ţara, i-au cerut să-şi facă ordine în finanţe şi au avertizat-o că nu va primi bani de la contribuabilii europeni. Premierul George Papandreu a respins ideea unui ajutor direct de la ţările europene bogate, susţinând că ţara îşi va rezolva singură problemele, dacă va putea împrumuta bani la costuri mai mici. De altfel, convenţia între ţările membre ale zonei euro exclude posibilitatea unui ajutor financiar direct dat vreuneia dintre ele. Nu există nici mecanisme clare de susţinere într-o situaţie de incapacitate de plată, lucru care stânjeneşte acum eforturile de a ajuta Grecia. Probabil nici nu era nevoie, deoarece mecanismul de aderare la zona euro presupune menţinerea strictă a sănătăţii economice, iar dieta este prescrisă clar de criteriile de aderare, care impun limitarea deficitului fiscal la 3% din PIB şi a nivelului datoriei publice la 60% din PIB. Practic, dacă o ţară respectă aceste criterii simple, este imposibil să ajungă vreodată în incapacitate de plată. Deci, nu risipeşte banii şi nu se împrumută peste posibilităţi.

Grecia a fentat însă criteriile încă de la debutul său în zona euro. Imediat după ce s-au stins ecourile Olimpiadei de la Atena, a izbucnit un scandal provocat de Eurostat, care şi-a dat seama că grecii au prezentat statistici false privind deficitul fiscal, chiar în anul aderării. Uniunea a trecut Grecia în lista ţărilor cu deficit excesiv şi i-a cerut un program de reducere a datoriei. Ecourile s-au stins, iar Grecia s-a bucurat de beneficiile unei creşteri economice robuste, e drept, susţinută de o strategie de expansiune a afacerilor sale în sudul Europei.

Puşi să dea socoteală în faţa partenerilor europeni, de la care aşteaptă acum o mână de ajutor, liderii politici ai Greciei aruncă vina pe greşelile guvernărilor anterioare.

Criza actuală risipeşte vălul aşternut peste povestea minciunilor strategice cu care Grecia a intrat sub aripa protectoare a monedei euro. Fostul ministru de Finanţe George Alogoskoufis a prezentat parlamentului rezultatul halucinant al unui audit al guvernărilor anterioare. S-a aflat că minciuna a avut picioare vânjoase şi a stat la masă cu finanţele greceşti. Astfel, deficitul fiscal din 2000, în preliminariile intrării în zona euro, n-a fost de 2% din PIB, cât au raportat la Eurostat, ci de 4,1%. În 2001, anul intrării în mecanismul monedei unice, deficitul fiscal oficial a fost cuminte, de 1,4% din PIB, însă cel real a depăşit pragul limită şi a urcat la 3,7%. Situaţia s-a repetat în 2003, iar în 2004 distanţa între realitate şi ficţiune s-a lărgit curajos, grecii raportând europenilor un deficit ideal de 1,2% din PIB, când el era de 5,3%. Exuberanţa acelui an poate fi explicată printr-un parteneriat de aur cu cea mai mare bancă de investiţii a lumii, care i-a lămurit pe greci că nu e nevoie să falsifici date, când poţi să deghizezi datoria în tranzacţii financiare sofisticate. Alogoskoufis a dezvăluit că toate statisticile au fost măsluite, de la nivelul datoriei publice până şi scenariile-prognoză de creştere economică. Era şi firesc, deoarece un deficit fiscal ascuns sub preş poate fi dibuit din lectura atentă a datoriei publice. În esenţă, în ultimii 20 de ani Grecia nu a respectat decât o singură dată regula deficitului ideal, de 3% din PIB. De notat însă că Grecia a primit avertismente, a fost criticată, dar nu a fost niciodată sancţionată.

Discursul lui Alogoskoufis nu trebuie înţeles ca o răfuială politică, ci ca un gest de responsabilitate, prin care încearcă să se aşeze la masa negocierilor cu partenerii europeni cu respectabilitate. El a înţeles că spirala împrumuturilor externe va fi din ce în ce mai costisitoare şi, dacă nu va putea găsi bani ieftini, eventual un ajutor european, ţara se va prăbuşi sub povara datoriilor. //

Imunitate faţă de criza greacă

Ceea ce se întâmplă acum în Grecia ar putea influenţa viitorul adoptării monedei euro de către tot lotul de ţări aspirante, în care se înscrie şi România.

Grecia va depăşi cu siguranţă momentul dificil în care se află, cu ajutorul unui amplu efort de susţinere a coeziunii în clubul euro, însă există temeri potrivit cărora problemele sale s-ar putea extinde asupra ţărilor din regiune.

Analiştii pieţei financiare nu împărtăşesc însă îngrijorări majore privind efecte negative directe pe care le-ar putea avea tragedia datoriilor greceşti asupra unor ţări ca România, Ungaria sau chiar Bulgaria – mai conectată la economia greacă.

Însă, indirect, ceea ce se întâmplă acum în Grecia ar putea influenţa viitorul adoptării monedei euro de către tot lotul de ţări aspirante, în care se înscrie şi România. Asta pentru că autorităţile europene îşi pun problema ataşării unor mecanisme de evaluare a evoluţiei viitoare a unor economii care pot strânge cureaua o perioadă, de dragul respectării criteriilor de la Maastricht, necesare accesului la zona euro, pentru ca apoi să cheltuiască fără oprelişti, sub umbrela protectoare a euro.

În plus, este de aşteptat ca procedura de deficit excesiv, practic nepenalizată de actuala înţelegere europeană, să fie întărită cu sancţiuni dure. Practic, în acest moment doar şase state din Uniunea Europeană, şi anume Bulgaria, Estonia, Suedia, Danemarca, Luxemburgul şi Finlanda nu sunt prinse în încleştarea procedurii de deficit excesiv. Restul membrelor UE, cu mic, cu mare, au călcat în picioare criteriile de la Maastricht.

Pentru moment însă, peripeţiile fiscale din Atena au slăbit moneda europeană, ceea ce a contribuit la aparenta stabilitate a altor monede din regiune, cum este chiar leul. În plus, atenţia pieţelor financiare se concentrează acum pe marile economii europene, chiar pe moneda euro, unde tranzacţiile pot aduce pierderi, dar şi câştiguri uriaşe, în comparaţie cu asalturile la baionetă pe pieţele valutare de mici adâncimi. Lars Christensen, şeful diviziei de cercetare a pieţelor emergente de la Danske Bank, avertiza într-o notă pentru investitori: „scoateţi-vă din cap orice altceva în afară de Grecia“. Ochii cât cepele, cum ar zice, la noi, guvernatorul Mugur Isărescu.

Christensen însă observa, cu surprindere mimată, că efectele de contagiune asupra regiunii central şi est-europene sunt aproape nule. Chiar şi monede sensibile faţă de evoluţia euro, cum sunt forintul unguresc, coroana cehă şi zlotul polonez, nu par să fi fost influenţate. „Nu-mi dau seama dacă această surprinzătoare imunitate la veştile proaste dinspre Grecia, care în mod normal ar fi avut serioase influenţe asupra pieţelor central şi est-europene, este un semn de întărire sau un semnal de alarmă că un accident stă la pândă“, spune Christensen.

Imunitatea ţărilor din regiune faţă de criza finanţelor greceşti se poate explica şi prin nivelul confortabil al datoriilor acestora. România, de pildă, este alarmată de viteza de creştere a datoriei publice, nu de dimensiunea ei în raport cu economia, care este mult sub limitele superioare ale înţelegerii de la Maastricht. Din toată regiunea doar Ungaria are o datorie publică mai mare, de 80% din PIB, dar ea rămâne la nivelul mediei europene. În plus, cea mai mare parte este atrasă din interior, doar o mică bucată fiind controlată de investitori străini, cei care se sperie, vând şi pot prăbuşi moneda.

Deşi exporturile româneşti către Grecia au scăzut masiv în ultimul an, fenomenul poate fi mai degrabă atribuit crizei financiare globale şi lipsei de finanţări bancare decât problemelor fiscale ale Greciei.

Un alt canal prin care România ar putea fi izbită de criza greacă ar fi cel al investiţiilor străine directe, în ipoteza reducerii lor. Grecia era, în noiembrie 2009, al nouălea investitor străin al ţării, cu investiţii totale de 1,3 miliarde de euro în cele aproape 4.700 de firme cu capital grecesc. Interesant este însă că investiţiile greceşti aproape că s-au dublat anul trecut, în plină criză. Explicaţia trebuie găsită în majorările de capital impuse băncilor greceşti de către Isărescu. Apropo de bănci, aici avem noi un călcâi al lui Ahile, deoarece băncile greceşti au parafat acordul de la Viena, orchestrat de FMI şi UE, promiţând că nu-şi scot banii din România. Banii lor şi criza noastră. Deci, la prima adiere de criză a României, în care, Doamne fereşte, FMI nu dă vreo tranşă, mai mult ca sigur că banii ăştia zboară. //

Paradoxul euro

Economia înglodată în datorii a Greciei a devenit un adevărat călcâi al lui Ahile pentru moneda europeană, însă, paradoxal, apartenenţa la clubul euro va salva ţara de la faliment.

În octombrie 2008, România se afla sub asaltul speculativ al pieţelor financiare, care exploatau nemilos fragilitatea economiei sale. În ziua primului atac speculativ mă aflam la o conferinţă pe teme finaciare la Salonic, unde erau adunaţi toţi liderii pieţei bancare din Grecia. Aveam să aflu că nu doar leul a fost victima atacurilor fondurilor speculative de investiţii, cunoscute sub numele, păcălitor, de fonduri de acoperire a riscului, hedge funds, ci toate monedele slabe. A fost prăpăd şi bancherii greci se albiseră. Nu mai contau expunerile pretenţioase despre piaţa financiară sud-est-europeană, unde grecii se vor lideri de opinie. Lumea stătea pe holuri, primea ştiri pe telefoane şi le comenta. „Noi, grecii, avem un mare noroc acum că suntem la adăpostul monedei europene. Ne-ar fi terminat criza financiară. Nici nu vreau să-mi închipui“, mi-a declarat vicepreşedintele uneia dintre marile bănci ale Greciei.

Cu o economie de calibrul unui land german, Grecia şi-a extins afacerile în regiunea sud-est-europeană şi a cunoscut 19 ani de creştere neîntreruptă. În paralel însă a cheltuit bani peste posibilităţi, rulând în permanenţă deficite fiscale mari, pe care le-a măsluit, şi consolidându-şi o datorie imensă, pe care o tot reeşalonează.

Structura cheltuielilor Greciei este atipică pentru un stat membru al zonei euro. Chiar şi structura proprietăţii a rămas fidelă vechiului model european, în care statul controlează hălci masive din zona de afaceri. Tocmai această implicare a statului în afaceri drenează bani buni de la buget. Statul grec controlează bănci, companii de comunicaţii, staţiuni de schi, aeroporturi, companii de transport, spitale, hoteluri. Probabil aşa se explică de ce statul grec cheltuieşte mai mult de o treime din bugetul său (37,6%) pe afaceri economice, mai mult decât triplu faţă de media ţărilor din zona euro, de 10,1%. Grecia are un aparat funcţionăresc stufos, care consumă 22,8% din factura totală de cheltuieli a ţării, în vreme ce media clubului euro este de 13,9%, potrivit datelor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Probabil aşa se explică şi o parte din creşterea economică viguroasă a ultimilor ani - prin intervenţia banului public. Grecia finanţează masiv cheltuieli militare, în competiţie cu Turcia, cu care are de reglat conturi istorice în Cipru. În timp ce statele din zona euro care sunt membre NATO alocă 1,7% din PIB pentru armată, Grecia cheltuieşte 2,8% din PIB, mai mult decât pe educaţie, în total dezacord cu modelul european.

Problema momentului este că toate aceste cheltuieli depăşesc în mod constant posibilităţile ţării şi sunt susţinute masiv de împrumuturi externe. Până în toamna trecută Grecia avea, graţie apartenenţei la clubul euro, un rating suveran de casă mare, care-i permitea să împrumute la costurile cele mai joase. S-a zbenguit însă excesiv în banii pieţelor financiare, uitând că analiştii marilor bănci ţin evidenţa datoriilor mai bine ca Eurostatul, institutul statistic al UE.

Acum Grecia caută bani şi este de aşteptat ca ţările bogate să-i sară în ajutor. Un scandal de ultimă oră i-a înfuriat însă pe europeni. Ei aflaseră, ca toată lumea, de amploarea deficitului fiscal, însă când membrii fostului cabinet au început să explice mecanismele, insistând că nu a fost vorba de fraudă, ci de o interpretare creatoare a contabilităţii statului, au apărut detalii stânjenitoare. A ieşit la suprafaţă o inginerie contabilă de mare rafinament pusă la punct de experţii Goldman Sachs în care împrumuturile erau deghizate în tranzacţii valutare, prin intermediul aşa-numitelor contracte swap. Europenii vor încerca să pună frână, prin reglementări, acestui tip de mecanisme, de care s-a folosit, cu succes şi pe şest, Italia, ea însăşi ţară cu mari datorii. Însă acum Grecia cere ajutorul clubului, ştiind foarte clar că va veni, deoarece moneda europeană nu poate scăpa neterfelită în cazul în care ţara nu-şi poate plăti la timp datoriile.

UE pregăteşte un pachet-ajutor de 20 de miliarde de euro, pe care îl va construi din împrumuturi şi garanţii, care vor ajuta Grecia să ia bani la costuri reduse. Cabinetul Papandreu se mişcă bine, coerent, a luat măsuri nepopulare şi promite seriozitate.

UE respinge posibilitatea unui acord de împrumut cu Fondul Monetar Internaţional, care ar fi cel mai ieftin şi mai convenabil, deoarece un asemenea gest ar devaloriza brutal euro. Fondul se mişcă însă la Atena, fiind consultantul guvernului grec pentru reforme. La sugestia Germaniei, în treacăt fie spus. În replică, grecii i-au reamintit Germaniei că ar cam avea şi ea nişte datorii, istorice, din vremea celui doilea război mondial. E vorba de compensaţii pentru victimele războiului. Toate astea pentru bani. //

Cuvinte cheie: euro, Grecia, Wall Street, sector public, FMI