Ian Paisley, predicatorul urii

În anii lui de glorie fundamentalistă, Ian Paisley, figură definitorie a pro­tes­tan­tis­mu­lui nord-irlandez, aducea puţin cu Vadim Tudor, cu amendamentul că extremismul său politic a fost pigmentat cu cel religios, în plus, având norocul unor vremuri frământate care i-au maximizat impactul carismei personale.

Moartea lui Ian Paisley (6 aprilie 1926-12 septembrie 2014) m-a surprins la Dublin şi am fost destul de curios să observ cum au întâmpinat irlandezii catolici dispariţia şi trecerea în istorie a aces­tui personaj tumultuos al ultimei jumătăţi de secol. Edi­ţia de weekend a celui mai prestigios şi important ziar irlandez, The Irish Times, i-a acordat acestui subiect prima pagină, iar, în in­te­rior, alte patru pagini şi ju­mătate, cu nu mai puţin de 13 articole, care se con­cen­trau asupra lui Paisley. Pe prima pagină, redacţia a publicat una din­tre fotografiile edificatoare ale omului po­litic protestant care făcea o baie de mul­ţi­me în faţă Primăriei din Belfast, în 1974, în plin război civil nord-irlandez. Edi­to­rialul îi aparţine editorului Fintan O’Toole, care definea destul de bine figura pa­ra­do­xală şi greu de înţeles a lui Paisley: Ins­tigatorul care a învăţat compromisul. În articolul Predicator, agitator, om de fa­mi­lie: multele feţe ale lui Ian Richard Kyle Paisley, redacţia trece în revistă agitata via­ţă a figurii definitorii a pro­tes­tan­tis­mu­lui nord-irlandez din secolul trecut şi în­ceputul secolului XXI.

Născut în aprilie 1926 în co­mitatul ulsterian Armagh, din­tr-un tată pastor baptist într-o parohie şi o mamă pres­bi­te­ri­ană provenind din Scoţia, a fost trimis în Ţara Galilor la un colegiu con­dus de un prieten al tatălui său pentru a se iniţia în ritualul religios protestant. Ini­ţial, a preluat parohia tatălui său, dar ul­terior şi-a creat singur propria biserică protestantă (Free Presbyterian Church of Ulster), o disidenţă în curentul oficial pres­biterian. În anii 1960, Paisley a stabilit re­laţii de colaborare cu universitatea fun­da­men­talistă americană Bob Jones din Green­ville, Carolina de Sud, iar în 1966 a primit un doctorat onorific în divinitate(!) de la această instituţie.

A rămas celebră ura pe care Paisley a avut-o faţă de Biserica Romano-Catolică. În 1958, când prinţesa Margareta (sora Re­ginei Elisabeta a II-a) şi Regina Mamă l-au întâlnit pe Papa Ioan al XXIII-lea, Paisley le-a condamnat pentru că ar fi comis adul­ter cu Antichristul, iar în 1963, când ace­laşi papă a murit, predica mulţimii că „acest roman păcătos se află acum în iad“, organizând proteste faţă de co­bo­rârea în bernă a drapelului în Ulster. Însă cea mai celebră „luare de poziţie“ îm­po­triva catolicismului, dar şi cea mai me­diatizată a avut loc în 1988, în cadrul Par­lamentului European, unde Paisley a fost ales nonstop, când a întrerupt în plen dis­cursul Papei Ioan Paul al II-lea, urlând: „Te denunţ pe tine drept Antichrist!“, agi­tând şi o pancartă pe care era scris „Papa Ioan Paul al II-lea ANTICHRIST“. Un co­leg i-a smuls pancarta, însă, şiret, re­ve­rendul nord-irlandez avea pitit şi un pos­ter, pe care a continuat să-l agite. A con­tinuat să urle până când a fost evacuat cu forţa din sală. Ulterior, într-un interviu, el denunţa „violenţa“ la care ar fi fost su­pus din partea lui Otto von Habsburg, ca­re l-ar fi lovit şi ar fi aruncat cu diverse obi­ecte în el! De altfel, Paisley credea că în­treaga Uniune Europeană era doar o parte a unei imense conspiraţii a Romei pentru a controla lumea în numele An­ti­christului.

Turbulenţele din Ulster, în­cepute în 1968 de către miş­carea naţionalistă a drep­tu­rilor civile, prin care se ce­rea încetarea dis­cri­mi­nă­ri­lor politice, sociale, eco­no­mice şi politice la care era su­pusă minoritatea ca­to­li­că, au reprezentat o mi­nu­nată ocazie de afirmare po­litică pentru Ian Paisley. Din acel moment, Paisley nu a făcut altceva decât să toarne foc pes­te paiele foarte uscate ale acoperşiului Ir­landei de Nord, sabotând toate iniţiativele de pace şi de compromis pe care puterea protestantă dominată de Partidul Unionist din Ulster sau/şi administraţia britanică de la Londra au încercat să le im­ple­men­teze de-a lungul a 30 de ani. În 1968, a mobilizat mulţimi de aderenţi protestanţi, ocupând centrul oraşului Armagh pentru a împiedica marşul mişcării pentru drep­turi civile, fapt ce i-a atras o condamnare cu închisoarea de şase luni, care nu l-a împiedicat să facă un tur al bisericilor presbiteriene în Statele Unite. Fireşte, în 1974, Paisley şi adepţii săi au luat parte în Ulster Worker’s Council, alături de gru­pa­rea paramilitară protestantă UDA, sus­ţi­nând o grevă generală îndreptată tocmai îm­potriva guvernului protestant moderat de la Belfast. Care a şi căzut cu această ocazie. În acest timp, în republică, două bom­be loialiste amplasate la Dublin şi Mo­naghan făceau 33 de morţi. Premierul pro­testant liberal O’Neill compara „fe­no­me­nul Paisley“ cu fascismul şi nici nu era de­parte de adevăr. În mod, fireşte, pro­tes­tant devotat cum era, Paisley nu a pus mâ­na pe arme în mod direct, dar a favorizat apariţia forţei paramilitare protestante Ulster Volunteer Force, care a fost res­pon­sabilă de moartea câtorva zeci de oameni, printre care şi a Marthei Gould, o bătrână protestantă de 77 de ani, care a fost arsă de vie în casa sa din Belfast de un cocktail Molotov destinat pub-ului de lângă apar­tamentul ei, deţinut de un catolic. Alţi doi tineri catolici care se întorceau de la pub au fost împuşcaţi. Guvernul lui O’Neill a in­terzis gruparea, arestând mai mulţi pa­ramilitari, toţi membri ai bisericii lui Pai­sley care, evident, a negat în tot acest timp că ar fi avut cea mai mică legătură cu grupările paramilitare. Ba mai mult, a ameninţat cu intentarea de procese pe oricine ar fi făcut vreo asociere între el şi paramilitarii protestanţi. Moral, însă, res­ponsabilitatea lui este indiscutabilă.

Un astfel de radicalism politic protestant trebuia să-şi for­mu­leze un vehicul politic care să-i servească interesele. Dacă Pai­sley şi-a făcut biserică, era floa­re la ureche să-şi facă şi partid, Partidul Democrat din Ulster luând fiinţă în 1971, concurând cu principalul partid pro­tes­tant. În perioada când însăşi Margaret That­­cher a fost ţinta unui atentat al IRA, s-a ridicat întrebarea de ce republicanii irlandezi nu au încercat să-l ucidă pe Paisley. Motive aveau destule, având în vedere ra­di­ca­lis­mul său politico-religios. Tocmai această trăsătură se pare că l-a salvat. În anii 1970, un ministru protestant îşi aducea amin­te că l-a întrebat pe liderul IRA Dáithí Ó Co­naill dacă este adevărat că Armata Re­pu­blicană doreşte să-l asasineze pe Paisley. La care Ó Conaill a răspuns (probabil zâm­bind): „nici vorbă să-l omorâm... este cel mai bun agent de recrutare pe care-l avem“. Şi Paisley a cunoscut o schimbare la faţă surprinzătoare. Iniţial, şi-a con­ti­nuat politica obstrucţionistă tipică, opu­nându-se în cadrul procesului de pace din Irlanda de Nord includerii la masa ne­go­cie­rilor a aripii politice a IRA, Partidul Sinn Fein, părăsind negocierile care au dus la sem­narea acordului din 1998, cunoscut sub denumirea de Good Friday Agree­ment, militând împotriva ratificării docu­mentului în cadrul referendumului care a avut loc în Irlanda de Nord (totuşi, apro­bat de 70% din electorat, sătul de spirala apa­rent fără sfârşit a violenţelor). Ul­te­ri­or, observând şi erodarea electorală a par­tidului protesant dominant, a profitat, lu­ându-i locul drept principală forţă po­li­tică a eşichierului loialist din Irlanda de Nord. Din această postură a fost nevoit, dar, se pare, i-a şi plăcut să ajungă direct la pu­te­re, devenind, pentru puţin timp, e drept, din mai 2007 până în iunie 2008, primul ministru al unui Executiv comun, format din toate partidele politice reprezentative din provincie. Şubrezirea sănătăţii sale a fost principalul motiv pentru care a fost forţat să predea atât funcţia de premier, cât şi pe cea de preşedinte de partid ad­junctului său, Peter Robinson. Sur­prin­ză­tor a fost că Paisley l-a acceptat ca vice­premier tocmai pe Martin McGuinness, re­prezentantul Sinn Fein, fost comandant al Armatei Republicane Irlandeze în zona Derry. Mai mult, cei doi au dezvoltat o re­laţie de prietenie care a depăşit tărâmul politic, fapt absolut de negândit (probabil pen­tru amândoi) cu 10-20 de ani mai îna­inte. Pasiunea, dar şi un traseu politic fără obstacole le-a moştenit unul dintre copiii săi (a avut nu mai puţin de cinci copii!), Ian Paisley Jr., care a fost ales deputat în Adunarea nord-irlandeză în 2010, în cir­cumscripţia tatălui său. Anumite reflexe po­litice nu sunt comune doar României!

Bertie Ahern, fostul premier ir­lan­dez, unul dintre artizanii Acor­dului din 1998, îşi aduce aminte una dintre primele în­tâlniri cu Paisley la Londra, în localul Ambasadei Irlandei, în timpul unui mic dejun de lucru, când Paisley a co­mandat un ou tare, foarte bine fiert. În­torcându-se către Ahern, făcându-i cu ochiul, i-a spus: „asta-i pentru a fi sigur că nu mă otrăviţi“. În schimb, Andy Pol­lak, coautor al unei biografii a lui Paisley, denunţă „bigotismul şi fanatismul de­magogiei politice a unui outsider“. The Irish Times trage o concluzie pertinentă şi puţin flatantă pentru viaţa şi personajul Ian Paisley, pe care, în mod firesc şi com­prehensibil, irlandezii din republică nu l-au înghiţit nicicând: „În 2014, de-a lungul unor interviuri a ajuns să-şi atace pro­priii colegi de partid, dovedind că nu-şi pierduse nimic din pofta pentru răutăţi. La sfârşitul vieţii se părea că principala motivaţie a lui Paisley nu a fost neapărat buna soartă a Ulsterului protestant, ci or­goliul său“. A murit la o vârstă în­a­in­tată, 88 de ani, având mult mai mult timp la dispoziţie decât toate victimele unui răz­boi civil, pe care l-a aţâţat din toate pu­terile. Recunosc, Ian Paisley, în anii lui de glorie fundamentalistă, aduce puţin cu Vadim Tudor, cu amendamentul că ex­tre­mismul său politic a fost pigmentat cu cel religios, în plus, având norocul unor vre­muri frământate care i-au maximizat im­pactul carismei personale. //

CITIȚI ȘI

• Diaspora poloneză
• Impresii irlandeze