Pe aceeași temă
Privind în urmă, 2009 a fost un an al surprizelor neplăcute, în care criza financiară globală şi politicienii au prăbuşit economia, singura salvare venind de la banii FMI şi UE.
Economia României a plătit scump faptul că în doi ani s-au înghesuit mai multe campanii electorale. Orbiţi de goana după voturi, politicienii au ignorat toate semnalele privind posibilitatea ca ţara să fie afectată de criza financiară globală care mocnea încă din 2007.
Fostul premier Călin Popescu Tăriceanu justifica avalanşa de pomeni pe care a revărsat-o din banii ţării prin celebra observaţie naivă: „economia duduie“. Astăzi, toţi analiştii pieţei financiare reproşează cabinetului liberal că a cheltuit cu nesăbuinţă banii ţării, într-o perioadă în care trebuia să facă economii. Liberalii au lăsat o vistierie goală şi datorii mari la firmele care executaseră comenzi de stat. Practic, în ultimele două luni ale anului 2008, Ministerul Finanţelor se împrumuta săptămânal şi scump de la băncile locale, pe termene extrem de scurte. Această avalanşă de împrumuturi avea să adauge încă o povară bugetului, deoarece banii trebuia returnaţi rapid pieţei bancare.
Probabil marea vină a orbirii autorităţilor în finalul anului 2008 şi la începutul lui 2009 aparţine institutului de prognoză al României, care-şi spune Comisie Naţională şi care a livrat estimări superficiale, umflate cu pompa şi nerealiste. În ciuda tuturor avertismentelor şi analizelor asupra economiei româneşti, prognoza oficială se ambiţiona să vadă creştere economică în 2009. Sub aceste auspicii, cu vistieria goală, un sac de promisiuni şi un buget-iluzie, primul Cabinet Boc a ratat startul. Astfel, noul guvern instalat la conducerea ţării după alegerile generale din 2008 a propus ţării un buget nerealist, bazat pe iluzia unei creşteri cu 2,5% a economiei româneşti în 2009, potrivit căruia ţara ar fi trebuit să ruleze 144 de miliarde de euro, iar un euro ar fi costat, în medie, 4 lei în 2009.
Singura măsură de protecţie, dacă se poate spune aşa, a fost stabilirea unei ţinte de risipă, cum am putea numi deficitul fiscal, de numai 2% din PIB.
Chiar şi aşa, ministrul Finanţelor Gheorghe Pogea spera să gestioneze în 2009 cheltuieli totale de 51,16 miliarde de euro. În acest context, plănuia cheltuileli pentru investiţii de circa 10 miliarde de euro (cam 7% din PIB-ul iluzie pe care lucra) pentru investiţii. Anul s-a terminat şi statul nu a avut resurse să investească 10 miliarde de euro în economie, iar leul a fost salvat de la o prăbuşire dramatică de banii şi susţinerea finanţatorilor internaţionali. El a depăşit însă vânjos prognoza de curs, de 4 lei pe euro.
În euforia perspectivei creşterii economice, fie ea şi modeste, premierul Emil Boc şi-a construit un cabinet extins, cu ministere noi şi inutile, ca şi când ar fi gestionat o ţară fără probleme.
Economia s-a deteriorat însă rapid în primele luni ale anului şi odată cu ea s-au subţiat dramatic veniturile statului, care păreau să fie cu 20 de miliarde de lei sub aşteptările din buget.
Imediat după instalare, Cabinetul Boc a fost izbit de dimensiunile mari ale facturii de salarii ale angajaţilor statului, pentru care nu avea bani suficienţi. A lansat un avertisment către bugetari, cărora le-a spus că le va tăia sporurile. Cât despre majorările de salarii cerute de sindicate, nici nu mai putea fi vorba, întrucât nu erau bani. Cu vistieria goală, statul îşi revizuia plăţile. În contexul accentuării crizei economice şi al lipsei cronice de bani, guvernul a impus de-abia la finalul anului un concediu fără plată de opt zile pentru toţi bugetarii.
Discursul autorităţilor s-a nuanţat şi au apărut primele sugestii privind un eventual acord cu FMI.
După îndelungate dezbateri pro şi contra, România a încheiat în martie un acord cu un grup de finanţatori externi, coordonat de FMI, pentru o finanţare totală de 19,95 miliarde de euro.
La vremea încheierii acordului cu FMI devenise clar că cifrele iniţiale după care era construit bugetul nu au acoperire în realitate şi guvernul şi-a revizuit calculele pe 2009 ţinând cont de prognozele Fondului şi Comisiei Europene, care indicau, în aprilie, o contracţie a economiei româneşti cu 4% în 2009. Bugetul a fost refăcut cu un deficit de 4,6% din produsul intern brut (PIB).
Politicenii încă mai credeau că estimarea de scădere a economiei româneşti cu 4% era o prognoză pesimistă. Presiunile sindicale s-au intensificat, stimulate de apropierea alegerilor prezidenţiale.
La mijlocul anului nu mai erau bani pentru pensii şi autorităţile au intensificat discursul despre reforma sistemului, centrată pe eliminarea privilegiilor, deoarece acestea sug din ce în ce mai mulţi bani din puşculiţa comună. Astfel, datele Casei Naţionale de Pensii şi alte Asigurări Sociale (CNPAS) anunţau că golul de finanţare a bugetului de pensii, cu alte cuvinte deficitul acestuia, ajunsese la sfârşitul lunii iunie la 1,5 miliarde de lei. Ritmul în care se deteriora bugetul de pensii anunţa un deficit pe pensii mai mare de 700 de milioane de euro pentru acest an.
Deficitul bugetar scăpase de sub control şi a fost nevoie de o renegociere a acordului cu FMI, care a acceptat un gol fiscal cât 7,3% din PIB, pe care s-a arătat dispus să-l şi finanţeze parţial. Acceptarea a fost condiţionată de urgenta revizuire a legilor salarizării şi pensiilor şi de aprobarea legii responsabilităţii fiscale. Într-o totală inconştienţă sau nepăsare faţă de economia ţării, politicienii au declanşat asaltul final în octombrie, când social-democraţii au ieşit de la guvernare, iar parlamentul a respins tentativele preşedintelui de a forma un nou guvern. O parte din costurile crizei politice s-au plătit imediat, leul devalorizându-se instantaneu, altele vor fi plătite în 2010. //
