Imaginea creatiei romanesti in Occident

Ne-am cunoscut, Dinu Flamand, la Editura Enciclopedica, la inceputul anilor '70. Ai venit din Centrala Cartii. De fapt, inainte sosise Mihai Sora (pedepsit, ca si directorul Editurii pentru Literatura, Ion Baiesu, pentru antologia de poezie interbelica alcatuita de N. Manolescu). Pe urma au mai venit Gheorghe Pienescu si Nicolae Gheran, specialisti ai editiilor critice - Arghezi si, repectiv, Rebreanu. Erau restructurari, schimbari undeva "sus", la putin timp dupa faimoasele teze din iulie. Astazi intelegem mai bine, nu doar din cauza distantei, ci si pentru ca ne-a trebuit timp ca sa descoperim (tineri abulici ce eram, cel putin in ceea ce ma priveste) cum functionau institutiile acelea. Ce se intamplase, de fapt, atunci cu tine?

Abulic eram si eu, iar de inteles cum functionau acele institutii ermetice nici astazi nu cred sa fi progresat. Pe mine ma pedepsisera nu doar pentru incompatibilitate ideologica, dar si fiindca depistasera o oarecare insolenta, o lipsa de recunostinta! Cum eram stagiar, nu puteau sa ma dea afara la doar cateva luni dupa ce ma angajasera. M-au trimis, deci, la facut "fise" la o editura considerata cam pe la coada plutonului in mandra pleiada de edituri ale Romaniei. Daca insa bine iti amintesti, nici fise n-am facut pentru viitorul Dictionar enciclopedic si nici altceva, de fapt.

La Enciclopedica nu mi s-a spus niciodata ce trebuia sa lucrez, poate si fiindca eram un caz incredibil. Veneam, nu-i asa, de la Centrala, paream un individ imprevizibil, destabilizator, doar ratasem in mod inexplicabil un viitor de inalt functionar culturnic. Cred ca nu se stia prea bine daca eram naiv, idiot, sau un siret arivist care isi mascheaza bine jocul. Imi trebuisera deja cateva luni bune, dupa ce fusesem singurul din promotia mea de la Cluj repartizat la Bucuresti, sa inteleg ca Centrala Cartii era antecamera cenzurii din Romania. O oficina ce punea pe manuscrise asa-zisa viza "E", inainte ca ele sa fie trimise la adevarata Directie a presei, Cenzura cu majuscula.

Altii s-au batut sa ajunga acolo, eu nu stiam cum sa-mi ascund rusinea. Si ma revoltam cand nimeni nu se astepta. Noi eram pusi sa citim manuscrisele si sa semnalam lucruri suspecte. Daca la Directia presei aveau, se pare, grile si criterii, de fapt, liste de cuvinte, care normau cat de cat activitatea de cenzor, la Centrala Cartii trebuia sa-ti stabilesti singur parametrii vigilentei. Luasera cativa tineri imediat dupa absolvirea facultatii (filologi, istorici de arta, tineri critici literari, cum ma profilam si eu in ultimii ani de studentie) sa-si improspateze vechile cadre. Insa in epoca respectiva, trebuia sa fii bine initiat ca sa cunosti pana si existenta institutiei.

Nu era si cazul meu. Instructajul fusese extraordinar de vag, eufemistic, niciodata nu ni s-a spus clar ce anume trebuia sa facem. Se bazau pe faptul ca ne talonau indeaproape si ne "formau" functionarii cu mai veche experienta de cenzori aflati deja in birouri. Imi amintesc de o oarecare doamna Matei, fiica fostului romancier Peltz, care anticipa cu un fler extraordinar orice soparla strecurata intr-un text, orice diversiune metaforica, orice abatere de la linia dreapta.

Ea si alti vreo cativa ne "supravegheau" cu severitatea inchizitoriala a anilor '50! Erau unii din cei care supravietuisera epurarilor ideologice si luptelor pentru putere din Cartierul Primaverii, fosti utemisti devotati care participasera in tineretea lor pe santierul patriotic de la Salva-Viseu sau la constructia prin munca voluntara a Casei Scanteii.

Stiau foarte bine cum functioneaza ierarhiile, puterea, ce se spune si ce nu se poate spune, cine urca in gratiile cui, cine era realmente important si cum trebuiau talmacite discursurile oficiale.

Pentru mine, cel venit din Clujul aproape dezideologizat, si oricum dupa experienta echinoxista a libertatii, dintr-un mediu unde reconsiderarea valorii esteticului devenise o orgolioasa victorie asupra ideologiei, plonjarea in acest univers s-a transformat repede intr-un cosmar. Era o atmosfera irespirabila pe care o infesta si mai mult prezenta abia banuita, insotita de tot protocolul misterului coridoarelor catifelate, a "marelui" director Constantin Maciuca, tronand undeva pe un scaun voievodal intr-un birou aflat peste drum de sala "lectorilor", in faimoasa casa Bratianu (sper sa nu ma insel) din Piata Amzei.

Maciuca, un perfect mediocru, autorul unei mereu "imbunatatite" prefete despre Cantemir, totdeauna mana a doua in combinatiile stabilor cu adevarata putere, apoi tovarasa Molho de la Cenzura (pe care nu am cunoscut-o niciodata, dar cu care eram nevoit sa am din cand in cand contacte telefonice) constituiau bestiarul cosmarurilor mele.

Ma inchipuiam zilnic aratat cu degetul de prietenii mei echinoxisti, ma detestam, nu-mi venea sa cred ca debutam in viata activa atat de mizerabil. Mi-a devenit limpede, cat de curand, ca nu voi face nici un referat negativ pe manuscrisele de poezie ce-mi treceau prin mana. Am incercat doar cu unul singur, fiindca era de o perfecta mediocritate.

Rezultatul a fost ca respectiva carte, semnata de un oarecare Trandafir, s-a aflat la putin timp in librarii, iar comitetul care organiza viitorul Salon national al cartii o plasase cu prioritate pe lista titlurilor retinute, imediat dupa o carte a tovarasului Ivasiuc (fiindca Ivasiuc era pe atunci secretarul de partid al Uniunii Scriitorilor).

Traiam prima mea experienta de schizofrenie sociala. Cred ca aveam un aer straniu, stergeam zidurile, nu ieseam din casa. Naivitatea si steaua mea cea buna mi-au venit insa in ajutor.

La o sedinta de bilant ma aud criticat in raport fiindca am "dat drumul", intre altele, unei carti cu poeme delicios si vehement erotice semnate de Nina Cassian. Nici acum nu-mi dau seama ce forta misterioasa m-a facut sa ma ridic in picioare si sa tin o adevarata filipica: zicand, in esenta, ca rolul nostru ar fi nu acela de a le pune bete in roate adevaratilor scriitori (si le reamintesc faptul ca debutul Ninei Cassian a fost incurajat chiar de Ion Barbu), ci de a stopa impostura; vezi cartea acestui oarecare Trandafir, spun tot eu, ca sa-mi argumentez pledoaria.

Abia am pronuntat numele, si o rumoare suspecta se raspandeste in jurul meu. Maciuca intrerupe sedinta si ma cheama peste zece minute in cabinet pentru a-mi notifica transferul, inca de a doua zi, la Editura Enciclopedica.

Trandafirul meu era chiar omul necunoscut din prezidiu, trimis de minister sa tina "linia" si sa ne dea indicatiile. Clar ca nu aveam ce sa caut in aceasta pepiniera ideologica! Toate acestea ti le spun, draga Gabriela, pentru a te ajuta sa intelegi in ce stare euforica aterizasem la voi. Scapasem, dar continuam sa fiu naiv. Putea sa ma coste mult mai mult, cum au avut de grija unii de la Enciclopedica sa-mi spuna chiar in zilele ce au urmat. De fapt, sa ma avertizeze sa-mi bag mintile in cap.

Constantin Monciu-Sudinski - un autor pe nedrept uitat

Eu nu am de unde sti toate astea; nu imi amintesc de carti topite la Enciclopedica, ci numai de vesnicele dictionare care nu apareau pentru ca nu primeau viza la litera "B" (Basarabia) si "C" (Ceausescu). Dar cum au fost simtite in acea zona tezele din iulie? Le-ai apucat sau ai apucat urmarea lor?

Probabil ca la Enciclopedica nu erau titluri de trimis la topit fiindca editura nu publica literatura romana contemporana si nici nu se hazardase sa publice inofensivele Confesiuni ale unui opioman de De Quencey, a caror tiparire il infuriase, de asemenea, pe Ceausescu (i s-a spus ca ucigasul in serie Ramaru se inspirase din ele!). Sigur ca am prins "tezele"; le-am simtit ca pe un pumn in falca.

Imediat Centrala Cartii a intrat intr-o viespuiala de nedescris. Se faceau liste negre cu carti deja editate, dar si cu manuscrise aflate pe circuit, spre editare, coroborate cu cele de la Ministerul Culturii si, de fapt, cu listele concepute la Comitetul Central.

Nu le alcatuiam noi, lectorii tineri, ci insusi Maciuca, in cooperare cu mai vechii cenzori care isi frecau mainile de multumire. Starea de vigilenta ideologica ii excita. De fapt, erau vizate mai cu seama nume, nu neaparat de disidenti (desi Baconsky devenise deja un individ extrem de incomod pentru regim), dar de scriitori mai indrazneti, mai dezinvolti, independenti de sistemul de partid si care tineau sa-si afiseze libertatea prin cenacluri si in carti.

Tezele din iulie 1971 deveneau un bun pretext pentru o vanatoare de vrajitoare. Sunt convins ca s-au platit atunci si tot felul de polite, era loc pentru toate abuzurile. Probabil ca s-au cerut sugestii si de la conducerea Uniunii Scriitorilor.

Multe biografii au fost atunci distruse, dupa ce cu cativa ani mai devreme se operasera primele deschideri. Un singur lucru apreciam eu in postul ingrat din care urmam sa fiu ejectat. Aveam posibilitatea sa citesc niste carti de poezie extraordinare, in perioada cand Dimov, M. Ivanescu si alti scriitori detinuti sau interzisi pe vremuri erau reprimiti de edituri, in buna companie a unor tineri care se numeau Mazilescu, Turcea, Ursachi, Ion Mircea, Adrian Popescu s.a.

Mi-au trecut prin mana toate manuscrisele acelei perioade. Noroc ca m-au dat afara la inceputul epurarilor, altfel as fi fost nevoit sa trec prin incercari si mai teribile: ar fi trebuit sa fac, ca sarcina de serviciu, referate pentru carti ce mergeau la topit. Imi amintesc prin ce experienta sinistra a trecut unul dintre colegii mei.

Citise manuscrisul lui A.E. Baconsky, Biserica neagra, pe care Marin Preda se decisese pana la urma sa-l publice la Cartea Romaneasca. Facuse intr-o prima faza un referat entuziast, punand toata admiratia lui in textul destinat circuitului intern. Ba chiar ne si impuia capul, ridicand in slavi noua proza baconskyana. Ironia sortii a facut sa fie tot el insarcinat cu redactarea unui referat negativ despre acelasi manuscris, cu doar cateva zile inainte de aparitia efectiva a cartii.

Iar omul nostru a trebuit sa se supuna la acest infect exercitiu de dialectica conjuncturilor. Imi aduc aminte ca oaia neagra a lui Maciuca era mai cu seama tanarul prozator Constantin Monciu-Sudinski si cartea lui Rebarbor.

Fusese tiparita intr-un mai mare lot de titluri curajoase afisate in acea vreme de Cartea Romaneasca. Erau in ea niste scene teribile, mai cu seama o vizita a unui oficial comunist la o fabrica de hartie. Individul inaugureaza doar un tronson, restul era pura butaforie; fabrica nu exista. Iar "rebarbor" este denumirea zgomotului de fond facut de figuranti intr-un spectacol, un fel de a umple tacerea pentru a sugera ideea de multime, de agitatie.

Adica, tocmai felul de a fi al comunismului! Teribil, Monciu-Sudinski. Un individ straniu, ars din interior, un sinucigas metodic, care isi prelungeste cu infinite nuante supliciul. Aud ca a fost reeditat; mi-ar placea sa-l recitesc. Pentru acele vremuri, el ramane pentru mine figura emblematica a scriitorului in fata caruia se prabusesc toate zidurile, ca niste ghilotine succesive ale ghinionului istoric.

Am citit la acea vreme Caractere de Monciu-Sudinski, o carte despre limba de lemn comunista, despre fatada de carton presat a acelei societati, de o indrazneala si originalitate pe care le-am admirat mult. Mi-a parut rau afland ca s-a sinucis dupa ce emigrase in Suedia. Nu merita uitarea in care a fost lasat.

Eu cred ca sunt si atatea alte lucruri pe care nu ar trebui sa le lasam in uitare. Sigur ca noile generatii sunt plictisite de obsesia cu care anumiti oameni de varsta noastra revin asupra perioadelor din trecutul comunist. Nu e o manie paseista, ci mai mult o disperata nevoie de analiza, care incearca sa puna putina ordine in anomia catorva decenii de o incredibila brutalitate, despre care noi zicem ca au fost viata noastra!

De limpezime avem insa nevoie nu numai noi, dar si cei de dupa noi. Altfel, cum sa intelegi acea vasta constructie sociala - societatea comunista din Romania - care incepe, iata, sa pluteasca vag, undeva la orizont, precum insulele pictorilor suprarealisti suspendate in aer?

Exprimatul si interzisul au luat formele cele mai perfide. Asa cum canonul catolic si-a imprimat legile geometrice si aritmetice in arhitectura catedralelor, interdependenta dintre lasitate si gesturile de curaj, dintre obedienta si actele subtile de nesupunere a constituit materialul din care luau contur faptele zilnice in acele decenii.

Tanar scriitor in anii '70

Editura Enciclopedica era in acea vreme, aparent, "locul unde nu se intampla nimic". Insa atmosfera de acolo era placuta, eram tineri, multi oameni de buna calitate. Ai putea sa te descrii proiectandu-te in acea perioada, ca tanar scriitor: ce facusesi? ce voiai sa faci?

M-am simtit repede adoptat, dupa ce am venit la voi, nu numai de tine si de Nora Iuga, dar si de majoritatea celorlalti. Imi amitesc cu placere biroul cu specialisti in muzica, teatru, film si istoria artelor. Se canta muzica baroca, se vorbea despre Bacon, Picasso, Ensor. Eu va bateam la cap cu "descoperirile" mele de la acea ora: Pessoa, deja, dar si Faulkner, Sammuel Beckett, Ion Barbu, Pavese, Montale s.a.

Tiparisem volumul Apeiron si luasem Premiul festivalului de poezie "Mihai Eminescu", pentru cel mai bun volum de debut. Poate ca premiul ma punea oarecum la adapost de razbunarile "centralistilor". In plus, scriam aproape numar de numar la revista Luceafarul condusa pe atunci de Banulescu.

Ni se incredintase, mie si lui Alex. Stefanescu, pagina a doua cu recenzii. O vreme am tinut si eu ritmul, dupa care am renuntat, dezamagit si de faptul ca mi se promisese si angajarea la Luceafarul, amanata insa sine die. Mai publicam in Viata romaneasca, si uneori chiar in Contemporanul, cronici de traduceri.

Iar la Scanteia tineretului scriam din cand in cand despre cartile debutantilor. Ma solicitau si reviste din provincie, am tinut o cronica literara la Arges, incepeam sa fiu cunoscut in lumea literara, frecventam destul de des restaurantul de la Casa Scriitorilor.

Pentru cineva sosit in Bucuresti cu abia un an in urma, fara relatii, ma puteam considera multumit. Aveam unde sa scriu, eram solicitat mai cu seama pe registrul de recenzii si cronici literare, aveam promisiuni. Refuzam sa scriu articole de inregimentare politica. De cateva ori, insa, am fost pacalit. Dupa venirea echipei lui Dragos la Luceafarul, m-am trezit ca la sfarsitul unui articol pe nu stiu ce tema de viata literara mi s-a adaugat o fraza in genul: "Pe toate acestea le-am inteles citind ultima cuvantare a tovarasului Nicolae Ceausescu".

Nici mai mult, nici mai putin! Ca nuca in perete. De altfel, m-am si linistit dupa aparitia articolului. Adausul era prea grosolan, ata alba se vedea bine la cusatura. Dar mai are cineva rabdare sa se intrebe, ulterior, ce anume ne apartine din ceea ce, chipurile, semnam noi prin presa vremii? Nu eram insa deloc in forma, in perioada in care ne-am cunoscut.

Total nemultumit de intorsatura pe care o luase viata mea, cu un sut in spate dat de un picior ideologie napraznic, ma refugiasem in lecturi de istorici greci si latini, dupa ce descoperisem ca multe orori ale antichitatii erau cel putin comparabile cu cinismul in atmosfera caruia traiam noi. In poemele mele de atunci apar tot felul de parabole antice (la razboiul peloponeziac) si imagini inexplicabile (bunaoara, o obsesie pentru florile carnivore) care nu au fost intelese, si probabil ca nici nu aveau cum.

Iar daca stau acum si ma gandesc, imi dau seama ca niciodata comentariile critice la poemele mele, chiar si cele mai favorabile, nu par sa fi sesizat aceasta stanjeneala, aceasta sufocare, acest blocaj din interior, ce incerca sa se semnaleze prin stil, prin selectie tematica si prin asocieri de situatii, ca un urlet in surdina. Spun acest lucru nu ca sa ma plang, ci sa deplang incapacitatea, probabil ca structurala, a comentariului "secund", indiferentismul, daca nu chiar o anumita impostura, la "comentatorii" de carti, intre care ma numaram. Probabil ca nu eram nici eu mai breaz cand era sa-mi citesc cu empatie colegii. Cred ca de aceea m-am si indepartat de exercitiul criticii curente. Prea multa lume stia ca nu se poate spune nimic tocmai despre ceea ce ajungea sa se pronunte, cat de cat.

In Poezii, carte conceputa pe vremea cand eram la Enciclopedica, apoi si in Altoiuri, simteam pe atunci nevoia sa reconstitui pentru propria mea izbavire un sunet autentic, de la origini. Fusesem mistificat, ma straduiam sa ma eliberez. Abia revolta exprimata fatis din Stare de asediu avea sa ma apropie de o oarecare impacare cu mine insumi. Pentru ca, atunci cand am venit la Enciclopedica, ma detestam vanjos, desi nu o aratam.

M-au salvat Pessoa si Antunes, mari scriitori portughezi

De ce ai plecat in strainatate? Cum?

Am plecat atunci cand am ajus la limita dezgustului. Cand mi-am dat seama ca a trai in Romania devine o vinovata complicitate cu intreg sistemul, daca nu voiai sa te expui gloantelor. Numai ca societatea ceausista nu mai recurgea la gloante, folosea cu precadere arma descalificarii umane. O descalificare extrem de nuantata: fizica, psihica, morala. Imi venea sa ma scuip in ochi in fiecare dimineata.

De fapt, daca bine observi, sistemul comunist romanesc a atins culmea perfidiei in momentul in care le-a inculcat pana si celor mai exigenti ideea ca individul scapa totusi de sistem daca isi pastreaza un coltisor al lui de intimitate: daca se retrage la el si asculta discurile lui preferate, daca isi mentine gusturile estetice autentice, daca nu deschide televizorul sau nu citeste nici un ziar, daca face bancuri si injura comunismul pe fata.

Era un erzat de libertate, mai jegos chiar decat represiunea fatisa, barbateasca. De aici "moliciunea" care ne urmareste si astazi, nesiguranta, deliciul de a accepta repede compromisuri... Mai grav e faptul ca nu mai credeam in nimic si nici nu mai eram in masura sa percepem in ce hal de degradare fuseseram adusi.

M-am trezit in iarna lui '88, in plin centrul Bucurestiului, nevoit sa topesc zapada adunata din curte pentru apa cu care ii faceam baie baietelului meu, sau ii pregateam laptele, dupa ce o filtram si fierbeam. Mi-a trebuit sa ajung la limita pentru a vedea ca depasisem limita! Sigur ca nu-ti spun lucruri noi. Fiecare are in sinea lui o limita; eu refuzasem de multa vreme sa vad ca o atinsesem.

Am fost lasat sa plec la un congres al scriitorilor lusofoni, invitat la Lisabona. Pregateam si numarul special Fernando Pessoa pentru revista Secolul 20. Invitatia si acest pretext profesional au functionat; am avut pasaportul.

Nu eram deloc pregatit sa raman. Aveam in casa zugravi in momentul plecarii, dovada ca nu planuisem nimic. Sau poate aducerea zugravilor sa fi fost perceputa ulterior ca un plan ingenios?! Ca de fiecare data in momentele decisive, eu contez pe complicitatea intamplarii!

Imi lasasem familia cu gandul unei reveniri peste o saptamana. Numai ca, ajuns la Paris pe drumul de intoarcere, am simtit ca nu pot sa merg mai departe. Asa ca am luat greaua decizie oarecum si in numele alor mei, cei ramasi ostatici la Bucuresti.

Restul se cunoaste. Faptul ca am "urlat", ca am vorbit pe toate posturile de radio si am scris imediat in presa franceza, fara sa-mi iau nici o precautie, a constituit, probabil, polita de asigurare pentru ai mei, pana in acel decembrie lamuritor. Deci, m-a salvat Fernando Pessoa. Si, de asemenea, un alt mare scriitor portughez, Antonio Lobo Antunes, care intr-un mod foarte subtil, in lungi discutii despre Romania, m-a obligat sa trag concluziile. Adica sa recunosc faptul ca eu nu mai traiam de multa vreme...

Nu poti sa-ti aduci aminte in alta limba

Proiecte?

Dupa cum vezi, eu continuu sa scriu poezie in limba romana la Paris. Si nu sunt singurul, in acest moment cand si in Romania incepe sa se incetateneasca ideea ca literatura romana poate deveni un continent extins pe mai multe meridiane. Inca nu am facut pasul sa scriu direct in franceza si nici nu stiu daca am sa-l fac. In creatia literara nu exista un autentic bilingvism. Cand e vorba de o limba invatata dupa faza formatoare a copilariei, nu poti avea certitudinea ca poti face apel si la resursele ei pe care nu le cunosti.

Limba materna e minunata tocmai fiindca iti permite uneori sa stii in ea mai multe decat stii. E un rezervor activ al uitarii, o cisterna nesecata a intuitiilor, o prietenoasa complicitate cu interzisul si innominabilul, cele care uneori iti dau sentimentul ca s-au imblanzit si te primesc dincolo de bariere. Nu poti sa-ti aduci aminte in alta limba, daca e sa revenim la o platoniciana metafora...

Deci, principalul meu proiect este unul foarte simplu: sa continuu sa-mi scriu poezia pe care n-am putut sau n-am stiut s-o scriu cu doua decenii in urma. Si sa mai fac si alte cele, prefacandu-ma ca ignor trecerea timpului. Intre aceste "alte" figureaza si un program sustinut de traduceri, din portugheza, franceza si italiana. Ce vrei, pe vremea cand noi cream Echinoxul, cu 35 de ani in urma, eram foarte atenti si la ceea ce traduceau scriitorii romani. Pentru echinoxisti devenisera o adevarata obligativitate: atat traducerile, cat si exercitiul critic.

Pe de alta parte, incerc sa devin util si altor scriitori. Am contribuit recent la infiintarea asociatiei franco-romane PASSARELA, care isi propune sa promoveze imaginea creatiei romanesti in Occident, mai cu seama prin intermediul unor programe de traduceri.

Prima initiativa a acestei asociatii a fost crearea unui Premiu Eugène Ionesco, ce va fi in principal un sprijin concret pentru traducerea si tiparirea cartii premiate la o buna editura din Franta. Daca reusim sa obtinem subsidii ceva mai consistente, ne gandim sa lansam programe de cate 10 carti traduse, in Franta, Germania, Italia, Marea Britanie, Olanda s.a., fara sa devenim cu toate acestea un fel de agentie literara. Scriitorii romani de astazi trebuie sa apara in serii cu continuitate si vizibilitate, compact, grupat, asa cum o fac si alti scriitori din foste tari comuniste.

Ungurii, de pilda, au cateva edituri in Franta, subventionate in buna parte de institutiile din Ungaria. Daca intri in orice librarie franceza, la FNAC bunaoara, poti vedea un stand intreg de proza maghiara, in frunte cu cartile recentului premiat Nobel maghiar. Portughezii tot asa au facut cu doua decenii in urma: au inundat librariile franceze, apoi si pe cele din tarile anglo-saxone, profitand de faptul ca fundatii si programe ministeriale de la Lisabona subventionau, incurajau traducerile facute in alte limbi din literatura lusitana.

Sa nu ne imaginam ca vom reusi sa avem peste noapte un lot important de traducatori din limba romana in alte limbi, care sa ne faca cunoscuti. Programele de perfectionare in limba romana incepute la Sinaia sunt pe drumul cel bun. Dar de aici pana sa reusim sa tiparim 15 carti din autori romani contemporani pana in anul 2005, cand Romania va fi invitata de onoare in Franta in cadrul programului "Belles etrangères", mai e o cale lunga.

In asemenea cazuri, initiativa particulara se dovedeste mult mai flexibila, mai eficienta decat initiativa de stat. Nu ma indoiesc de faptul ca viitorul institut roman va avea in vedere, va incuraja traducerile sau ii va sprijini pe unii scriitori romani sa participe si ei la intalniri internationale, cum se intampla in tot restul lumii, chiar si acolo unde banii pentru asa ceva sunt putini.

Dar cum institutiile romanesti sunt greoaie, teama mi-este ca nimic nu se poate face intr-un an si jumatate, daca nu pun si altii osul. Or, nu e vreme de pierdut. Am ramas prea multa vreme in urma, chiar daca citam pana la satietate nume precum Cioran, Eliade, Brancusi... ca sa ne mai indulcim necazul. Atingem aici un punct sensibil, esential.

De la caderea comunismului, nu a existat in Romania un program coerent de incurajare a culturii romanesti, mai cu seama in manifestarile ei spre exterior. Cultura ca materie prima exportabila, cultura ca "vector" de imagine, cum se spune. Pentru omul politic roman un asemenea subiect ramane undeva tot ca un fel de moft intelectual. Ca sa corecteze imaginea dezastruoasa pe care o da acum in afara, Romania ar trebui sa trimita de urgenta adevarate expeditii de desant cu artisti, creatori, oameni de cultura, la toate intalnirile si simpozioanele internationale.

In loc de asa ceva, se calca pe picioare pe drumurile Europei tot felul de parlamentari romani ignari, complexati, neinteresanti, care de obicei ezita intre a-si tine mainile in buzunare sau degetele in nas cand se trezesc la vreo receptie cu lume fina.

Ca sa nu mai vorbim ca la nivel guvernamental de decizie te izbesti la Bucuresti de rea-vointa, de suspiciuni sau chiar obstructii in momentul in care prezinti din afara un proiect. Toata lumea se intreaba ce vrea asta? De ce costa atata? De ce sa platim noi pentru imaginea noastra? De ce atatea complicatii, cand ne intereseaza imaginea occidentala vehiculata spre Romania: ultimele masini, cele mai rafinate faiante ca sa ne pardosim baile, cele mai sofisticate telefoane portabile s.a.m.d. Incercati sa aduceti un strain in Romania cucerit de un proiect artistic, dupa ce fusese cucerit de sarmul romanilor (caci, da, mai putem fi uneori si simpatici, interesanti...).

Incercati sa construiti ceva! O sa fiti tavalit din nou in mocirla, cu toate zambetele ipocrite de rigoare. Sunt patit, vorbesc in cunostinta de cauza. Apoi, limba romana e o limba speciala, prea putin vorbita in restul lumii. Pornim cu un handicap enorm, inclusiv pentru modul in care vom fi reprezentati la nivelul institutiilor de integrare: NATO sau UE. Riscam sa ramanem vesnic in Partenia, dulcea provincie a marginii spre care sunt exilati neascultatorii prelati ai bisericii catolice. O Partenie de tip nou: enclava in care vom fi doar tolerati, mangaiati patern pe crestet, fara sa contam cu adevarat. Or, eu, in timpul vietii mele, nu pot sa admit asa ceva. Este una din invataturile fortifiante ale exilului, pe care ma straduiesc sa o transform in avantaj.