Insurgenta cronica

Voit sau mai degraba nu, Liviu Ioan Stoiciu reinvie cu noua lui carte* amintirea literaturii cu mari bocete uluite si cumplite sarcasme de la sfarsitul epocii fanariote, semn probabil ca epocile istoric asemanatoare in spirit nasc si scrieri in mod esential apropiate.

Chiar si in forma. Jurnal stoic din anul Revolutiei, urmat de Contrajurnal e un fel de “condica”, un “terfelog”. Un “catastif”, in care autorul a pus, a inghesuit si a cusut laolalta de toate si ce nu te-astepti - fragmente din jurnalul tinut de el in 1989, comentarii ulterioare despre acele fragmente, poezii, articole de gazeta, interviuri, raspunsuri date unor anchete si dezbateri literare etc. Iar cartea s-ar fi putut numi foarte bine, daca autorul sau ar fi tinut sa-si dea cu sulimanuri postmoderniste, hronograf, tragodia sau jalnica intamplare, chiar jalnica cantare, dupa cum se chemau uitatele scrieri ale unui Dionisie Eclesiarhul, Alexandru Beldiman sau Zilot Romanul.

Ispita unor asemenea jocuri e insa cu totul straina de firea lui Liviu Ioan Stoiciu, iar proportiile trebuie pastrate in aceasta alaturare, necesara doar cu titlu de ipoteza. Spre deosebire de acei foarte probabil necunoscuti lui inaintasi, toti aluvionari, stangaci, modesti literar, Liviu Ioan Stoiciu este un scriitor puternic si original, unul dintre cei cativa foarte importanti poeti care au schimbat decisiv fata poeziei romanesti in anii ‘80. Din acest punct de vedere, cartea lui de debut (La fanion, 1980) sta in acelasi rand cu primele volume semnate de Mircea Cartarescu (Vitrine, faruri, fotografii, 1980), Marta Petreu (Aduceti verbele, 1981) si Alexandru Musina (Strada Castelului nr. 104, 1984).

Liviu Ioan Stoiciu este insa format in afara oricarei “scoli”, a cenaclurilor si a cercurilor literare, anapoda si singur. Nu a fost, la debut, “poet cu studii” si nici nu a devenit, ulterior, ca toti ceilalti, universitar, el are o biografie socialmente zbuciumata, iar la suprafata, din adancurile obscure ale “oceanului social”, cu expresia braileanului Istrati, alt reprezentant al aceleiasi specii, a iesit exclusiv prin literatura. A intemeiat o opera, nu si-a construit o “cariera”, nu are titluri, e “numai” scriitor. Atat si nimic mai mult, dar nici mai putin decat atat.
Un posedat al scrisului.
Iar literatura avea sa-l arunce in vartejul istoriei. Primit sarbatoreste de critica literara la debutul editorial, anonimul modest slujbas la Biblioteca judeteana din Focsani care era pe atunci Liviu Ioan Stoiciu capata brusc notorietate politica nationala, prin citirea la Radio Europa Libera a unui poem incendiar, publicat in revista Viata Romaneasca (nr. 6, iunie 1981). Reprodus in introducerea cartii de acum, acest poem, “dedicat faraonului” si intitulat Lantul, poate intra in cea mai exigenta antologie mondiala a poeziei antitotalitare din secolul XX. Poetul era de fapt un rebel cronic, in stare de revolta permanenta, iar insurgenta lui nu era una de natura pur literara, asta se putea lesne deduce din fastuoasa violenta a poeziei lui. Inadaptabil, nesupus, razvratit in existenta de fiecare zi, Liviu Ioan Stoiciu este si in scris la fel: turbulent, dinamitard, exploziv.

Si este probabil ca literatura l-a salvat, direct si indirect. Direct, pentru ca in inegala confruntare in care a intrat cu autoritatile politice, administrative si politiste ale regimului comunist, singura lui protectie a fost notorietatea literara.

Indirect, fiindca increderea in literatura si in solidaritatea literara i-a dat forta morala de a rezista si continua. “Ma entuziasmez”, noteaza Liviu Ioan Stoiciu in jurnal, “exceptionala solidaritate”. Sentimentul ca nu e singur il intareste. Va fi supus - pe 5 decembrie 1989 - unui proces public de tip stalinist, intr-o sala bine microfonizata, unde este infierat ca dusman al regimului si, evident, al tarii. Cei mai indarjiti sunt doi mediocri literati locali, iar demascarea urma sa fie prologul unui asasinat, ordonat de la Bucuresti. In loc sa fie ucis, pare-se ca prin inscenarea unui accident, “omul revoltat de la Focsani” ajunge insa... presedinte de judet, instalat in aceasta functie de multime, la 22 decembrie 1989. Va demisiona dupa 73 de zile, “profund scarbit” de ce vedea in jur.

Fara publicitate demisia. Aflase, intre timp, chiar de la fostul sef al Securitatii judetene, pe care il tinuse arestat cateva zile, de ordinul de a fi omorat. I s-a propus, in aceleasi zile tulburi, sa-si vada dosarul de la Securitate. A refuzat. Revoltatul nu este si un “justitiar”, ideea de a se razbuna, “profitand de puterea” pe care o avea in acel moment, nu l-a ispitit, iar mai tarziu va consemna, cu o raceala dezgustata, moda folosirii dosarelor de Securitate pentru promovarea de sine.

Mutat la Bucuresti, intr-unul din apartamentele obtinute de Mircea Dinescu pentru scriitori la inceputul anului 1990, si redevenit, dupa abandonarea functiei de “presedinte de judet”, doar un om care scrie, Liviu Ioan Stoiciu ramane acelasi insurgent cronic. Dar vremurile sunt altele.

Omul care supara pe toata lumea

Doua ticuri verbale are Liviu Ioan Stoiciu in textele din acest volum, a carui infatisare de eteroclita “condica” batraneasca pare a fi totusi deliberata. Unul este o exclamatie de cartitoare baba rustica, prefacuta insa in enunt concluziv. Doamne fereste - scrie el de multe ori, dar incheind cu un punct al lehamitei totale, nu cu inveselitul ori uimitul semn al exclamarii.

O face dupa ce inregistreaza situatii, evenimente sau opinii prea de tot aberante. Fiindca domeniul lui Liviu Ioan Stoiciu si totodata tinta principala a revoltei lui sunt aberatia si delirul devenite norma curenta de viata. Nu exista, de aceea, nici o schimbare intre atitudinea lui Liviu Ioan Stoiciu de pana in decembrie 1989 si cea de dupa: circumstantele sunt schimbate. Si, odata cu ele, si oamenii. El, insa, a ramas la fel. Institutionalizate si hipertrofiate pana la monstruos de regimul comunist, puse exclusiv in seama sistemului, aberatia si delirul nu dispar totusi dupa caderea acestuia. Se redistribuie ori, mai exact, in locul vechii unice linii de demarcatie intre “ei” - sistemul si “noi” - poporul apar acum nenumarate fronturi, frontiere, transee si baricade. In politica, in viata publica, dar si in literatura. Tribalizarea face ravagii si, mai ales, face independenta de spirit dificila, de nu chiar imposibila. Ins din stirpea celor “care nu adera la nimic”, Liviu Ioan Stoiciu avea de ales intre tacere si rebeliune continua, de unul singur impotriva tuturor. Nu a tacut. Doamne fereste.

Al doilea tic are probabil o valoare simbolica si compensatorie. Liviu Ioan Stoiciu se iluzioneaza ca ar fi un “stoic”, se declara in mod explicit un adept al scolii stoicilor, ba chiar isi declina in mod repetat un fel de predestinare onomastica (Stoiciu - stoic), intarita prin invocarea originii sud-dunarene. A pus de altfel cartii sale un moto ce contine o prezentare concentrata si metaforica a doctrinei lui Zenon din Cition. Va fi fiind o gluma enorma?!

E, oricum, o falsa identitate, fiindca nimic in scrisul lui Liviu Ioan Stoiciu nu poate fi asociat cu adevarat stoicismului. Prudenta si masura, detasarea contemplativa, retragerea in indiferenta, chiar in apatie, nu-i stau nici in stil, nici in caracter. Fragmentele publicistice din ultima parte a volumului (Contrajurnal) nu lasa nici o indoiala in acest sens. Cu o imagine dintr-un extraordinar poem (Poemul post-mortem), Liviu Ioan Stoiciu scrie de parca ar avea nervi carliontati cu fierul fierbinte.

Niciodata neutru, mereu implicat pana la incandescenta, jucandu-si parca viata pe fiecare cuvant si fiecare fraza, cu o franchete si o onestitate duse pana in panzele albe, dand mereu impresia ca isi incendiaza toate podurile, este o prezenta cu totul singulara in publicistica romaneasca de astazi. Dintre scriitorii-jurnalisti este de altfel unul dintre foarte putinii cu puternica si reala sensibilitate la social. Iar marea eventuala surpriza, la lectura acestei pasionante carti-conglomerat, este sa constatam, retrospectiv, si ca a cam avut dreptate, chiar daca a parut excesiv sau nedrept. Daca nu chiar intotdeauna, cel putin deseori.

* Liviu Ioan Stoiciu - Jurnal stoic din anul Revolutiei, urmat de Contrajurnal, Editura Paralela 45, 2002.