InterRegio

Diversitatea teritorială a României nu este o invenţie recentă, să o ştergi cu dosul mâinii, aşa cum se şterge spuma unui pahar de bere băut pe nerăsuflate. Ea este fructul unor realităţi istorice şi geografice inconturnabile.

Fiecare dintre noi este profund ataşat de identitatea sa regională, judeţele, aşa „imperfecte“ cum sunt ele în momentul de faţă, fiind adevărate locuri memoriale naţionale. Ei, tocmai identitatea legată de memoria locului a fost ignorată cu superbul poziţiei dominante cu care ne-au obişnuit puternicii noştri, indiferent de culoarea politică. Poate că armata consilierilor din ministerele responsabile ar fi trebuit să ştie că Franţa a cunoscut acum câţiva ani o dezbatere aprigă în jurul schimbării plăcuţelor de înmatriculare ale maşinilor, identitatea vizuală a departamentelor fiind menţinută şi pe cele noi. Iar dacă se trece oceanul, pe placa de înmatriculare din Québec stă scris, nici mai mult, nici mai puţin, Je me souviens (Eu îmi amintesc). Eu, personal, îmi amintesc de puternicul ataşament regional al tuturor locuitorilor judeţelor din Moldova, Transilvania, Dobrogea etc., de glumele, stereotipurile, bancurile asociate. Dacă bancurile cu olteni au contribuit la dărâmarea comunismului, de ce nu ar trebui ele luate în calcul la construcţia unei regiuni? – nu, nu este un banc. Toate aceste aspecte au fost ignorate cu bună ştiinţă. De ce?

România este o construcţie statală relativ recentă, unitatea naţională s-a realizat cu dificultate, mult noroc istoric, drama din vara anului 1940 este vie în conştiinţa noastră. Tot atâtea lucruri pe care orice individ dotat cu o cultură generală elementară le cunoaşte. Organizarea teritorială a României conţine şi multe „schelete în dulap“, traume memoriale încă nedigerate complet, de la pierderi teritoriale la strămutări de populaţie. Reorganizarea brutală a teritoriului, făra a ţine seama de vocea traumatică a memoriei naţionale şi a minorităţilor, riscă să dea naştere unor conflicte memoriale importante. Primele semne au apărut deja din partea maghiară, este posibil să mai urmeze şi altele. Orice proiect de acest gen trebuie să ţină seama de faptul că regionalizarea intra în rezonanţă cu ideea de stat unitar, un subiect delicat la noi. Şi, iertată să-mi fie această ultimă comparaţie, acest stil de „reformă“ brutală îmi aduce aminte de anii comunismului, când ordinele venite de sus, oricât de dure ar fi fost ele, se executau fără ezitare. Eventual erau aplaudate de o mână de fideli de profesie, cei care au fugit de altfel primii în decembrie 1989. Ale memoriei valuri...

Nu sunt însă antireformist. Reforma statului se impune în România, ea cere mari şi dureroase sacrificii. M-a deranjat foarte mult, ca simplu cetăţean al acestei ţări supuse unor veşnice experimente, felul în care ni s-a prezentat regionalizarea, esenţială însă pentru viitorul nostru într-o Europă (deocamdată) unită. Chiar dacă intenţia este fundamental bună, iar acest lucru nu poate fi negat, o astfel de idee se pregăteşte înainte, se avansează o invitaţie la dezbatere etc. Exerciţiu de imaginaţie extrem: cum ar reacţiona aşezatul popor elveţian dacă li s-ar comunica sec faptul că cele 26 de cantoane nu vor mai exista, iar ţara va fi împărţită în trei mari „regiuni de dezvoltare lingvistice“? În acelaşi timp, pentru cine vrea şi poate să înţeleagă subtilitatea problemei, pe trenurile elveţiene de mare viteză stă scris cu litere mari, roşii, InterRegio, adică transregional. Regiunea este o realitate puternică şi trebuie să se ţină seama de ea. Poate că era mai bine dacă existau mai întâi experienţe locale de acest gen. Judeţul rămâne în continuare cheia de boltă a organizării teritoriale a României, dezmembrarea ţesăturii, fie şi imperfecte, a acestora poate avea consecinţe fatale.

Construcţia de la zero a unei regiuni nu este un lucru uşor, experienţa altor state ne-o arată. Câte eforturi sunt necesare pentru a da o identitate regiunii Île-de-France, cu Parisul în centru! Şi este vorba de una dintre cele mai bogate, unitare şi organizate regiuni ale Europei. O regiune se dovedeşte a fi o sursă de complexitate extraordinară. Aşa cum cunoaştem noi administraţia românească, „sursa de complexitate“ se va transforma într-o problemă birocratică suplimentară, pentru că nu există, din păcate, competenţele reale regionale care să permită transferul cu succes de la judeţe la regiune. Finanţele locale vor fi şi ele date complet peste cap. Ajungem astfel la miezul dur al problemei: arhitectura instituţională locală, cu un model şlefuit de istorie şi obiceiurile de comportament locale, este ea în fază cu realitatea societăţii noastre şi cu provocările momentului? Avem noi adevărate competenţe administrative teritoriale pentru a valoriza noua dinamică locală creată prin regionalizare? Mi-e teamă că răspunsul este nu. Direct spus, atât timp cât nu se vor găsi oameni integri, cu etică a muncii şi capabili să asume gestionarea unor provocări regionale mari, reforma aceasta va fi un eşec, ea nefăcând altceva decât să acutizeze imposibila reformă a administraţiei.

Nu există un model european unic de administraţie regională. Nu există nici o hartă regională ideală, în România sau aiurea. Dar orice proiect de acest gen trebuie să ia în calcul faptul că regionalizarea intră în rezonanţă cu ideea de stat unitar, prin schimburile şi fluxurile regionale. Un proiect de regrupare teritorială trebuie să ţină cont de actorii locali şi de acordul lor prealabil. Aici se găseşte drama României actuale: noi nu avem actori locali responsabili, ci baroni locali, specialişti în deplasat borduri şi construirea de sensuri giratorii inutile. Ideea că vom accesa mai multe fonduri europene prin regionalizare devine astfel o iluzie, cercul se închide şi ne găsim iarăşi în faţa neputinţei noastre de a clădi caractere umane, şi nu programe, partide etc. Ideea europeană a regionalizării, clădită în alt spaţiu istoric, pe alte mentalităţi, este compromisă irevocabil la noi de administraţia locală.

În cele din urmă, această dezbatere, cu un final greu de anticipat, are mai multe merite. Primul dintre ele este acela că pune în discuţie ideea de reorganizare teritorială, repet, cu riscurile de trezire a memoriei aferente. Reacţia de opinii pro şi contra arată că ideea reorganizării pândea îngropată în fiecare dintre noi, dar nu aveam curajul sau dorinţa de a o aduce la suprafaţă. Doi, este un exemplu de cum NU trebuie comunicată în spaţiul public o reformă de asemenea amploare. În fine, trei, este un adevărat studiu de caz pentru cine este interesat de lungul şi chinuitorul proces de modernizare administrativă şi teritorială a României. //

Citeste si despre: reorganizare administrativa, criterii etnice, criterii economice, bancuri asociate, birocratie suplimentara.