Pe aceeași temă
Arma celor care fac si cred in teatru e sa nu le pese de bani
Desi piesa Blade to the Heat (Cutit incins) a avut premiera mondiala pe scena celui mai important teatru new-yorkez, Public Theatre, despre dramaturgul american Oliver Mayer a inceput sa se vorbeasca doar dupa ce Madonna a cumparat drepturile piesei lui pentru sot - regizorul britanic de film Guy Ritchie. Blade to the Heat a facut parte din valul de noi productii care au lansat o puternica generatie de dramaturgi: Tony Kushner (Angels in America) si Ann Deveare Smith (Twilight), regizorul celor trei spectacole fiind George C. Wolfe, cel mai promitator tanar regizor american al anilor ‘90. Piesa, care exploreaza lumea emigrantilor latino in America anilor ‘50, este concentrata in jurul vietii unui tanar boxer care are de infruntat, pe langa adversarul din ring si propriile sale porniri homosexuale. Textul a fost cumparat si de un teatru din Johannesburg (Africa de Sud), spectacolul fiind abandonat insa din cauza unor momente considerate mult prea "controversate".
Prezenta sa la Bucuresti in luna iunie nu s-a datorat vreunui proiect teatral. A venit in calitate de scenarist, fiind angajat de cunoscutul regizor mexican de film Alfonso Arau pentru rescrierea scenariului Dare to love me (El dia que me quieras) a carui filmare va incepe la Bucuresti, in a doua jumatate a lunii septembrie. Pelicula va fi dedicata vietii artistului argentinian Carlos Gardel, cel mai mare cantaret de Tango, personalitate pe care Argentina, Franta si Uruguay continua sa si-o dispute din cauza multor incertitudini care planeaza asupra locului de nastere (dupa unii in Toulouse, Franta; dupa alte teorii Valle Edén, un mic orasel din Uruguay). Filmul ii va avea in rolurile principale pe Raoul Bova, Lindsay Lohan, Paz Vega, Thomas Kretchmann, distributie care va fi completata cu actori romani, dintre care printre numele vehiculate este si cel al lui Marcel Iures.
Domnule Mayer, care sunt subiectele preferate si cine va devine personaj?
Descopar ca imi place din ce in ce mai mult sa scriu "pe muchie de cutit", intre ceea ce consider ca e amuzant si ceea ce stiu ca e dureros. Pentru mine "muchia de cutit" este "nedreptatea". Cand vad nedreptate in jurul meu, incerc sa o consemnez. Cu timpul, lucrurile astea se aduna si cand devin prea greu de suportat, ma apuc sa scriu. Niciodata nu scriu insa cu ura. Incerc sa ma folosesc de ironie ca sa spun lucrurilor pe nume - poate chiar incercand din rasputeri sa rad, fiind totodata si serios. Ma intereseaza oamenii, aproape niciodata politica. Sunt constient de existenta ei, dar mi se pare mult mai interesant sa-mi construiesc personajele in situatii tensionate, obligati sa aleaga, decat sa le cresc intr-un spatiu politic. Dar si aceasta e un fel de abordare politica; in fond, cand individul e fortat intr-un loc in care nu poate fi liber, situatia e nedreapta si poate deveni politica.
Tema mea preferata este sclavia. Scriu despre diferitele ei forme, in timpuri istorice sau in zilele noastre, pentru ca ea exista, si inca in forme foarte perverse. Imi place sa-mi plimb personajele prin lume. Nu le pot tine pe loc, inchise intr-o camera si purtand un dialog dintr-un fotoliu. Nu in acest mod trebuie sa se puna in discutie subiecte importante. Poate cateodata le mai opresc in asemenea ipostaze, dar in general personajele mele sunt oameni care au prea multe de facut si care nu-si gasesc usor cuvintele.
Artistii sunt timizi in a aborda subiectul "9/11"
Ce a insemnat 11 septembrie 2001 pentru dramaturgia americana? A existat o reactie, un curent artistic care sa incerce sa reaseze constiinta americana? Este sau nu un moment care sa inspire produse culturale?
Din punct de vedere artistic, Statele Unite au reactionat foarte putin - aproape deloc in afara de a numi evenimentul o tragedie si a raspunde cu un val de ura colectiva. Nu cred sa existe vreo piesa care sa intrebe direct de ce si care sa incerce sa scoata la lumina toate acele lucruri pe care noi le-am gresit ca popor, ca civilizatie. Am trait atunci foarte nesigur, dezinformati, mai teribil decat oricand in istoria Statelor Unite. Prin urmare consider ca artistii au fost si sunt foarte timizi in a aborda "subiectul" acesta sau celelalte precum razboaiele, nenumaratele crime si distrugeri pe care insa eu le inteleg comise nu numai impotriva americanilor si Statelor Unite, ci impotriva lumii intregi. Pentru ca la World Trade Center au murit reprezentanti ai lumii civilizate. Asa ca ma simt ofensat cand americanii reactioneaza atat de personal la aceasta tragedie. Dar restul lumii? Evident, numeric vorbind, au murit mai multi americani - dar cine numara?
America e in continuare in stare de soc, iar oamenii ei sufera. Avem de infruntat si un teribil sentiment de frica, motiv pentru care nu mai suntem onesti. Frica americanului de rand este insa o frica materiala inainte de toate, ca ar putea sa-si piarda slujba. Nu e o frica produsa de violenta fizica directa. E frica aceea de a nu reusi sa ajungi atat de departe pe cat ti-ai propus. Iar acest fapt provoaca mari disfunctii in societatea noastra.
Ca artist, n-am indraznit sa explorez 9/11 si nici nu vreau sa scriu despre altele precum razboiul din Irak. Totusi, ma intereseaza anumite probleme ale lumii de azi. Am scris o piesa despre imigrantii din Somalia - un fenomen recent in peisajul american. Incerc sa spun, prin imigrantii acestui cel mai nou val, cum e sa fii ultimul venit in America.
Este din nou momentul teatrului progresiv
Cum credeti ca ar trebui sa fie teatrul pentru a raspunde si corespunde zilei de azi?
Cred ca este din nou momentul teatrului progresiv, chiar daca ar insemna un fel de teatru socialist de actiune, populist chiar. Orice e bun pentru a scoate publicul american din somnul in care zace. Sunt cu totii atat de adormiti incat cheltuiesc sute de dolari pentru a merge la spectacole mizerabile pe Broadway. Si indiferent cat de plictisitoare a fost piesa, la final sar de pe scaune, aplaudand puternic. Pentru ca da! Unele dintre cele mai proaste spectacole se intampla de ceva vreme pe Broadway! Pe de alta parte, ma gandesc la dramaturgii seriosi, talentati, care trebuie sa-si gaseasca singuri un teatru care sa-i accepte. Cred ca aceasta situatie are de-a face cu frica de care am tot vorbit. E o frica omniprezenta, existenta dinaintea regimului Bush, dar care acum, evident, s-a inrautatit. Teoretic, acest mediu ar trebui sa-i fie propice artistului de teatru, prin urmare cred in viitorul sigur al scenei. Si nu sunt un entuziast cand gandesc asa. Avem la indemana niste oportunitati pe care nimeni nu le-a mai avut de la Shakespeare incoace: sa facem ca teatrul sa conteze. Acesta este si motivul pentru care scriu teatru. Tocmai in aceasta lume a pietelor libere si deschise, arma celor care fac si cred in teatru e sa nu le pese de bani. In teatru banii se pierd - niciodata nu se castiga! Se castiga insa bucuria intalnirii cu oameni fantastici, cu texte inteligente, cu discursuri puternice, dar mai ales acel sentiment pe care-l traiesti cand vezi si simti frumos.
Cum se face ca Statele Unite sunt un fel de lider mondial in dramaturgie de cateva decenii incoace?
Ma bucura o afirmatie ca aceasta pentru ca sentimentul dramaturgului american este ca nimeni nu-l asculta. Asa ca, spunandu-mi ca suntem cumva cei mai buni, ma impresioneaza. De fapt, e un lucru pe care eu insumi il cred cu tarie. Dar in tara mea sunt iubiti dramaturgii britanici, nu noi. Se mai intampla sa-mi placa si mie o piesa - doua scrise de britanici, dar in general imi plac textele americane. Imi par mai masive, mai reale, chiar daca experimenteaza in fel si chip, demonstrand astfel ca sunt si mai curajoase. Motivul pentru care cred ca de la inceput dramaturgia americana a fost buna tine de conditia teatrului care era ceva nou pentru America. Asa ca tot ce s-a scris de la inceput au fost incercari de a ne gasi propriul drum in dramaturgie. Asemenea momente sunt cele mai bune pentru ca nu poti gresi cand iti cauti drumul pentru prima data. Perioada cuprinsa intre anii ‘20 si ‘70 ai secolului trecut constituie momentul in care dramaturgia americana s-a legat, si-a gasit propria voce. Acum parca traim un moment de stagnare care, presimt, ma va insoti pe tot restul vietii mele. Asta nu-mi convine. Mi-ar fi placut sa traiesc in acea perioada a cautarilor, a pantei ascendente. As fi vrut sa fiu ca William Saroyan, dramaturgul american de origine armeana din anii ‘30; sau Clifford Odets, Eugene O’Neill si, bineinteles, Tennessee Williams. Cred cu convingere ca cel mai mare dramaturg pe care l-am avut a fost si va ramane Tennesse Williams. Scrisul lui este atat de contemporan, iar ceea ce-l face cu adevarat special este felul in care isi contura eroinele. Femeile lui sunt cele mai bune, inspirate exclusiv de mama lui si sora sa lobotomizata, Tennessee fiind homosexual (n.r. Cu o singura experienta hetero documentara, de pe vremea cand era student; experienta i-a displacut profund.) Nu stiu care e situatia in dramaturgia romaneasca, dar in Statele Unite dramaturgii nu-si iubesc personajele feminine. Acest fapt este atat de important incat m-a facut foarte atent la propria mea scriitura si incerc sa-i urmez exemplul. Poate nu-mi iese mereu, dar nimeni nu poate sa ma acuze ca femeile mele sunt obiecte sau bidimensionale.
Noua generatie sufera de lipsa de imaginatie
Fiind profesor la School of Theatre a Universitatii Southern California interactionati cu tinerii dramaturgi si ideile lor despre teatru. Ce le lipseste, ce au in plus fata de generatia dumneavoastra?
Ca profesor, sunt tot timpul in mijlocul tinerilor dramaturgi sau aspiranti la acest statut. Anual citesc sute de cereri de inscriere la universitatea cu care colaborez deja de 10 ani. Chiar intr-o zi discutam cu mentorul meu, Howard Stein, si am fost de acord ca noii autori abuzeaza in scrisul lor de tonuri gri. Totul devine astfel monoton si lipsit de energie. Nu e neaparat un lucru negativ, doar ca gasesc suparator acest ton neutru. Asa ca ori de cate ori simt in scrisul cuiva putin mai mult, un altceva, o umbra de alta culoare, vreau sa lucrez cu acel tanar. Noua generatie sufera de lipsa de imaginatie - poate dintr-un acelasi motiv amintit mai devreme: au senzatia ca nimeni nu-i asculta. Si generatia mea, am 42 de ani, avea un oarecare deficit de energie in comparatie cu generatia parintilor mei, dar cel putin scriam in mai multe tonuri, in mai multe nuante. Ca profesor, mereu le amintesc studentilor sa-si umple personajele, starile, actiunile cu energie si culoare, indiferent de dimensiune.
Despre ce scriu studentii dumneavoastra? Care sunt povestile si personajele pe care le inventeaza?
Studentii mei sunt interesati de outsideri, de oameni care sunt structurati si care traiesc departe de normal si normalitate. Din piesele pe care le-am citit de curand, inainte de terminarea semestrului, mi-au retinut atentia doar trei. Una dintre ele are doua personaje deosebite: un baiat cu un brat-aripa si o fata cu piele din hartie. Piesa incerca sa exploreze apropierea intre cei doi. O alta piesa spune povestea tragica a unei adolescente cu radacini sud-americane, care - locuind in California - viseaza sa participe la un concurs de frumusete. Ea este insa obeza, diforma si totusi se inscrie la un astfel de concurs pe care il si castiga. Povestea ei se sfarseste insa tragic. O alta piesa care m-a interesat relateaza povestea dramatica a unui sclav de culoare care, in vremurile grele ale anului 1830, se indragosteste de un alt sclav. Cred ca acestea sunt trei exemple elocvente despre ce inteleg studentii mei prin outsider, despre ce ii intereseaza. Sunt piese despre oameni care simt puternic si mult, despre oameni care nu pot sau nu vor sa se alinieze. Cu totii insa scriu nervos si suficient de militant. Iar acest lucru e incurajator pentru ca, daca dramaturgii americani sunt criticati, e pentru ca n-am fi suficient de politici.
Poate talentul dramatic fi antrenat, crescut? Se poate scrie teatru dupa retete? Sau, mai exact, respectand anumite reguli poti scrie texte care sa se bucure de succes, de notorietate?
Da, bineinteles. Chiar cred in asta. De aceea sunt profesor de scriere dramatica. Cred ca exista cateva reguli de baza pe care orice dramaturg ar trebui sa le urmeze daca se ia in serios. Cu totii avem inclinatie spre dramaturgie. Si spun asta pentru ca sunt convins ca orice om are in el cel putin o piesa buna pe care ar putea-o elibera daca ar raspunde precis la cateva intrebari. Si am sa ti le si spun, asa cum le repet mereu studentilor mei: Pe cine iubesti? Ce vrei? De cine ti-e frica? Care e secretul tau? De fapt, acestea sunt ingredientele secrete ale oricarui text dramatic: dragostea, dorinta, frica si secretele. Cea mai puternica ca efect e "dorinta", bineinteles. Dar si "frica" functioneaza. Pentru ca pe ambele le simti inainte de a le putea spune pe nume. Acestea doua te fac sa rosesti si ti se strecoara pe sub piele. Sentimente din aceasta categorie sunt cele mai bune ca punct de pornire in construirea oricarei povesti.
De obicei, le cer studentilor sa faca o lista cu potentiale raspunsuri la cele patru intrebari, apoi le cer sa le lege unele de altele cat mai firesc cu putinta si, in final, sa-si imbrace personajele in secrete. Cand nu sunt siguri incotro sa o ia, le amintesc intrebarile si ii rog sa stea fata in fata cu personajele, sa gaseasca impreuna raspunsuri. E singurul mod in care te poti corecta daca simti ca deviezi. Intrebarile sunt salvatoare in aceste cazuri, iar raspunsurile - de cele mai multe ori - ti le ofera publicul.
Cred totusi ca celor patru intrebari ar trebui sa li se mai alature una: in ce/cine crezi? Problema credintei. Odata identificata insa, cum o abordezi? Cum o exploatezi? Pentru ca, doar pusa la incercare, credinta devine valoare.
Cele mai bune intrebari sunt cele la care dramaturgul refuza din start sa stie raspunsul. Acestea sunt marile intrebari a caror finalitate nu este raspunsul. Iar pentru a ilustra cel mai bine natura lor, apelez la cuvintele poetului E. E. Cummings, care intr-un eseu spunea: "Mereu un raspuns frumos celui care intreaba si mai frumos."
Interviu realizat de Ioana Moldovan
(Titlul si subtitlurile apartin redactiei)
